ÎCCJ, decizie (scj.ro #119328)

Măsură restrictivă de libertate. Durată excesivă. Lipsa

justificării concrete de către instanțele naționale a necesității menținerii interdicției. Încălcarea prevederilor articolului 5 din Convenția europeană. Despăgubiri.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

prejudiciu

despăgubiri

măsuri restrictive de libertate

C.civ. din 1864, art. 998 - 999

CEDO, art. 5, Protocolul nr. 4

C.proc.pen. din 1969, art. 504 - 506

Din perspectiva dispozițiilor convenționale, interdicția de a părăsi localitatea constituie o ingerință în libertatea de circulație protejată de art. 2 din Protocolul nr. 4, măsură care ar trebui să fie legală, să urmărească unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 2 par. 3 și 4 din Protocolul nr. 4, să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile în discuție, precum și să fie proporțională cu scopul urmărit.

Instanța europeană de contencios a drepturilor omului a statuat că, în anumite situații excepționale, se impune calificarea faptelor deduse examinării, pentru că între privarea și restricția de libertate nu există decât o diferență de stadiu sau de intensitate și nu de natură sau de esență.

Pentru prelungirea măsurii restrictive de libertate - interdicția de a părăsi localitatea - pe o durată extrem de mare, în accepțiunea convențională, este necesar ca autoritățile statale să ofere motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii acestei măsuri. Astfel, justificarea prelungirii unei măsuri restrictive de libertate se raportează întotdeauna la situația concretă a persoanei în cauză și necesitatea prelungirii ei trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități, în caz contrar, prelungirea automată, prin folosirea unor formule lapidare, identice ori stereotipe, fiind de natură a contraveni garanțiilor convenționale.

Interdicția de a părăsi localitatea impusă reclamantei pe o durată de peste 9 ani a constituit o ingerință în libertatea sa de circulație, incompatibilă cu condițiile impuse de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției, în condițiile în care organele de cercetare penală nu au făcut referiri cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acestei măsuri, la durata pentru care a fost luată și modalitatea în care poate înceta, reclamanta nefiind informată de către autorități în niciun moment al derulării procedurii despre încetarea de drept sau revocarea interdicției, instanțele nejustificând în niciun fel prelungirea măsurii restrictive de libertate, prin eventuala persistență a motivelor care au justificat această măsură și prin imperativele anchetei penale.

Cum măsura interdicției de a părăsi localitatea, dispusă și menținută în condițiile evocate, nu a păstrat un just echilibru între cerințele de interes general și drepturile individuale ale reclamantei și a fost de natură să-i producă acesteia un puternic disconfort, determinat de imposibilitatea exercitării dreptului său la libertatea de circulație, cu implicații de natură materială și morală, având drept consecință lezarea drepturilor fundamentale ale omului și aducând o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantei la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

Secția I civilă, decizia nr. 1117 din  2 aprilie 2014

Prin sentința civilă nr. 1057 din data de 16 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și, în consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încheierea din data de 06 iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare și prin mandatul de arestare preventivă nr. x5/P/1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare ; a respins restul pretențiilor reclamantei ; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele :

La data de 30 iunie 1999, reclamanta a fost arestată preventiv, conform mandatului nr. x5/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsură procesuală preventivă dispusă ca urmare a învinuirii acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la fals intelectual, complicitate la uz de fals și complicitate la delapidare, prevăzute și pedepsite de art. 26 raportat la art. 289, respectiv art. 291 și art. 215

1

C.p., cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 33 lit. a) C.p.

Ulterior, aceeași reclamantă a formulat cererea înregistrată în dosarul nr. xx6/1999 al Tribunalului Satu Mare, soluționată prin încheierea nr. 174 din 06 iulie 1999, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestului cu aceea a interdicției de a părăsi localitatea, soluția rămânând definitivă la data de 09 iulie 1999, dată la care a fost eliberată în mod efectiv din arestul preventiv.

Urmare finalizării lucrărilor din dosarul de urmărire penală, s-a redactat rechizitoriul din 11 noiembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a revocat și această din urmă măsură, comunicându-i-se reclamantei acest rechizitoriu la data de 18 noiembrie 2008. Ulterior, prin sentința penală nr. 125 din 12 februarie 2009, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, reclamanta a fost achitată de sub învinuirea infracțiunilor în temeiul cărora s-a dispus luarea măsurilor preventive în cauză.

Cu privire la starea de fapt descrisă anterior, instanța a mai reținut că s-a invocat de către reprezentantul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, împrejurarea că măsura preventivă dispusă față de reclamantă a fost legală.

Față de această motivare, instanța a apreciat că dispozițiile art. 504-506 C.p.p. instituie o obligație în sarcina Statului Român de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a unei erori judiciare în materie penală, în temeiul unei obligații mai largi de garanție, iar nu neapărat ca o consecință directă a unei greșeli imputabile magistratului care a dispus măsura preventivă în cauză, nici măcar ca urmare a unei eventuale conduite culpabile a acestuia din urmă, ci în temeiul obligației de garanție mai sus evocate.

În consecință, raportat la cele de mai sus, instanța a apreciat că, în speță, sunt întrunite ipotezele legale

prevăzute de

art. 504-506 C.p.p., privind luarea unei măsuri nelegale de arestare preventivă a reclamantei, constând în arest preventiv timp de 10 zile, precum și interdicția de a părăsi localitatea timp de 9 ani, 3 luni și 27 zile.

În ce privește cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de către reclamantă, instanța a reținut că prejudiciul material invocat de către reclamantă se fundamentează pe imposibilitatea de a-și exercita profesia pentru care s-a pregătit, aceea de jurist, pe pierderea aproape în totalitate a auzului, ca urmare a măsurilor preventive în cauză și pe influențarea în mod negativ a activității de poet, scriitor și etnograf, desfășurată atât anterior, cât și pe parcursul luării acestor măsuri preventive.

Referitor la motivele invocate de reclamantă și fundamentate pe imposibilitatea exercitării profesiei de jurist, instanța a reținut, din cuprinsul diplomei de licență din 01 iulie 2004, că, cel puțin până la momentul finalizării studiilor universitare, acestea se prezintă a fi neîntemeiate, și că nu s-a dovedit un refuz expres al vreunei unități în privința angajării reclamantei pentru această profesie, motivat de măsurile preventive dispuse în cauză. De altfel, însuși faptul absolvirii unor studii universitare de specialitate juridică într-o altă localitate decât cea în privința căreia s-a dispus interdicția de părăsire a localității, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură (conform art. 145 C.p.p. și dispozitivului încheierii nr. 174/1999 a Tribunalului Satu Mare) relevă faptul că, în anumite limite, reclamanta a avut posibilitatea să părăsească această localitate și să-și desfășoare activitatea profesională, restrângerea adusă libertății sale de circulație prezentându-se astfel a fi minimă.

În ce privește motivele reclamantei vizând pierderea aproape în totalitate a auzului, ca urmare a măsurii preventive dispuse față de aceasta, instanța a reținut că, în cauză, nu s-a dovedit un asemenea raport de cauzalitate, singurul act medical depus de reclamantă fiind un bilet de trimitere din anul 2007, în vederea investigării reclamantei pentru „hipoacuzie”. În consecință, instanța a reținut caracterul nefondat al pretențiilor reclamantei fundamentate pe această împrejurare.

Totodată, referitor la prejudiciul suferit de reclamantă prin influențarea în mod negativ a activității sale publicistice, instanța a reținut că, anterior luării măsurilor preventive în cauză, reclamanta a avut calitatea de colaborator al televiziunii locale și a publicat mai multe studii și articole în presa locală. În egală măsură însă, s-a reținut că, în cauză, s-a făcut dovada publicării unor volume cu specific istoric și etnografic local, inclusiv în perioada ulterioară luării măsurii de interdicție a părăsirii localității, astfel încât nu s-a putut reține că s-ar fi probat o diminuare a realizărilor sale publicistice, ca o consecință directă a măsurilor preventive care au fost luate față de reclamantă.

Totuși, în mod cert, prin măsura interdicției de părăsire a localității luată față de reclamantă, s-a creat, pe lângă disconfortul fizic legat de obligația acesteia de a încunoștința și de a obține încuviințarea organului care a dispus această măsură, pentru fiecare situație în care a fost necesară părăsirea localității de către reclamantă, și un disconfort psihic, afectiv, de natură morală, generat de această limitare a libertății de circulație.

În privința prejudiciului material invocat de către reclamantă, constând în beneficiul nerealizat, ca urmare a privării sale de libertate, în modalitatea de mai sus, instanța a constatat că, din actele și lucrările dosarului, nu au rezultat însă veniturile anterioare realizate de aceasta și nici veniturile actuale, spre comparare, nerealizându-se nici o probațiune, în sensul unui raport de cauzalitate ori al unei vocații la venituri financiare superioare celor realizate în mod efectiv, în ipoteza neluării față de reclamantă a măsurii preventive de mai sus.

În acest context, instanța a reținut că, așa cum s-a pronunțat și instanța supremă, prin mai multe decizii de speță, în mod corect, instanțele de judecată se raportează, în privința prejudiciului material suferit de subiectul unei arestări nelegale, la salariul mediu pe economie, situația de salariat ori de angajat în câmpul muncii fiind regula, iar situația unei persoane care nu lucrează deloc fiind excepția, această din urmă situație neputând fi, de altfel, reținută ca fiind imputabilă persoanei arestate nelegal, care nu are nicio vinovăție în acest sens.

În speță însă, reclamanta a avut posibilitatea să lucreze și a realizat venituri, astfel încât instanța a apreciat că, sub acest aspect, pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate.

În ce privește cuantumul daunelor morale solicitate de către reclamantă, instanța a reținut următoarele:

De principiu, pentru buna desfășurare a procesului penal și pentru atingerea scopului acestei activități judiciare, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale care constau în oarecare privațiuni sau constrângeri personale ori reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal. În egală măsură însă, în conținutul măsurilor de prevenție cu caracter de constrângere și privațiune, ce aduc atingere dreptului fundamental al inviolabilității unei persoane, legiuitorul este obligat să instituie garanții procesuale temeinice, de respectare strictă a dispozițiilor legale care permit luarea acestor măsuri procesuale. Aceste garanții procesuale constau, pe de o parte, în existența unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a se dispune luarea măsurii de prevenție în cauză, iar, pe de altă parte, în răspunderea asumată de către stat față de victimele acestor măsuri preventive în situația în care se dovedește că ele au fost nelegale, persoanele în cauză fiind scoase de sub urmărire penală sau, în privința acestora, dispunându-se revocarea măsurilor privative de libertate.

Asumarea răspunderii statului fundamentată în dreptul român pe dispozițiile art. 504-506 C.p.p., prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituția României, asigură dreptul la libertate al persoanelor, ca drept fundamental recunoscut de art. 3 și 9 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și de art. 5 din Convenția europeană.

Respectarea dreptului fundamental evocat și a principiilor descrise anterior a fost, de altfel, consacrată și prin jurisprudența constantă în materie a Curții Europene de Drepturilor Omului (cauza

De Wield, Ooms et Versyp c. Belgiei

, cauza

Lukanov c. Bulgariei

, cauza

Baranowski c. Poloniei

), jurisprudența recunoscută fără rezerve de către statul nostru ca fiind obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994.

În consecință, pe lângă reținerea îndreptățirii reclamantei la daunele morale solicitate, instanța a avut în vedere, în stabilirea cuantumului lor concret și la împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire, reținând în acest sens durata relativ redusă a arestului preventiv (10 zile), precum și atingerea minimă adusă libertății reclamantei, în sensul că aceasta a vizat strict libertatea de circulație, iar nici aceasta în mod absolut, prin încheierea nr. 174/1999, recunoscându-i-se reclamantei posibilitatea de a părăsi localitatea, însă condiționat de încuviințarea organului care a dispus măsura procesuală în cauză.

De asemenea, s-a mai reținut că, pe toată această perioadă, reclamanta a avut posibilitatea de a obține venituri, de a exercita o profesie, de a urma studii universitare, iar, în privința alterării stării sale de sănătate, nu s-a produs nicio dovadă, în sensul unei consecințe directe, în urma dispunerii măsurilor preventive în cauză.

În schimb, în baza acelorași rațiuni, instanța a constatat că pretențiile solicitate de reclamantă sunt disproporționat de mari, în privința daunelor solicitate, considerând că însuși faptul recunoașterii de către o autoritate statală, prin hotărâre judecătorească în speță, a comiterii unei erori judiciare, constituie în sine o reparație morală suficientă pentru victima unei asemenea erori judiciare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

Reclamanta a susținut că reparația trebuie să fie integrală, că i-au fost lezate grav cinstea, onoarea, reputația, demnitatea, drepturi personale nepatrimoniale ce țin de esența  umanului, iar  instanța a comis  erori în aprecierea situației de fapt și în stabilirea perioadelor, ignorând efectul măsurilor luate - interdicția de-a părăsi localitatea.

A devenit un om invalid fizic și psihic, în timpul arestării, și-a pierdut auzul, fiind nevoită a purta proteză auditivă, costisitoare.  După eliberarea din toamna anului 1999, au început  gravele probleme de sănătate, a constatat că aude tot mai slab și i s-a recomandat folosirea protezei, legătura de cauzalitate dintre șocul provocat  de arestarea ilegală și surditate fiind dovedită. Tot în arest, a albit brusc, într-o singură noapte, din cauza șocului și groazei de-a fi închisă pentru o faptă pe care nu a  săvârșit-o. Activitatea  sa literară și științifică și cea de cercetare ar fi fost mai prolifică dacă nu avea interdicția de a circula liber, de a lua contact cu muzeografi, de a verifica, în teren, informații din sfera etnografică.

S-a confundat data ridicării diplomei cu data absolvirii cursurilor, întrucât ea a absolvit Facultatea de Drept, în iunie 1998, arestarea fiind din 1999, ca și celelalte măsuri luate.  Timp de 4 ani,  nu a fost angajată, în martie 1999, i s-a desfăcut contractul de muncă de la Banca A., nu a fost angajată până în mai 2003, când cabinetul Av. U.M. a angajat-o.

A avut înainte de desfacerea contractului de muncă un salariu de 4.500.000 lei, lipsirea de acesta timp de 4 ani este o pagubă  mult mai mare față de cea acordată, iar o expertiză contabilă ar putea  aduce mai aproape de realitate solicitările sale.

Prin motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat că nu este aplicabilă dispoziția art. 504 alin. (1), (2), (3) C.p.p., în dosarul penal în care reclamanta a fost cercetată prin ordonanța procurorului din 10 septembrie 2008, s-a dispus schimbarea încadrării juridice, reținându-se în sarcina ei infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.p. Aceasta nu a fost achitată prin sentința penală nr. 125/2009, pronunțată de  Judecătoria Cluj Napoca, cum, eronat, a reținut instanța de fond, ci a fost scoasă de sub urmărire prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din 11 noiembrie 2008, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.

Măsura de arest a fost legală, conformă titlului IV cap. I Cod procedură penală, la data luării măsurii, existau suficiente probe și indicii ce o justificau. Nu este reală afirmația că măsura obligării de a nu părăsi localitatea ar fi durat 9 ani, 3 luni, 27 zile, la 06 iulie 1999, s-a dispus revocarea măsurii arestului preventiv și înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ce nu a fost prelungită, expirând după 30 zile de la luare.

Prin motivele de apel, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, a invocat că nu s-a făcut dovada refuzului de angajare a reclamantei ca consilier juridic, motivat de măsurile preventive. De altfel, a absolvit studiile în altă localitate decât cea de domiciliu, deci restrângerea libertății a fost minimă.

Nu s-a dovedit pierderea auzului din cauza măsurilor  preventive, iar  publicațiile  reclamantei denotă că nu a  avut loc o diminuare a  realizărilor în acest sens, a situației materiale, iar prejudiciul moral impune acordarea unor despăgubiri raportat la împrejurările speței, care au fost însă exagerat acordate, nefiind  aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul  1 al CEDO.

Prin decizia civilă nr. 50/A din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului Satu-Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei de la suma de 9.000 lei la suma de 50.000 euro și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească și 18.207,90 lei daune materiale. Au fost păstrate celelalte dispoziții. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București, prin D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat următoarele:

Conform copiei carnetului de muncă, reclamanta a fost angajată a Băncii A. - Sucursala Negrești Oaș - șef birou, schimbată funcția în casier la 02 martie 1999, ultimul salariu al acestea fiind de 2.496.000 lei ROL, în această funcție, din care i-a încetat activitatea la  25 martie 1999, în baza art. 130 lit. i) din Codul muncii. Salariul ce l-a încasat ca șef birou a fost de 4.500.000 lei lunar, cum susține aceasta prin motivele de apel, nu cel avut în ultima  funcție  deținută - de casier și a fost reintegrată în muncă doar la data de 01 mai 2003, ca asistent avocat la Cabinetul av. U.M.

Din încheierea nr. 174/1999, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a reținut că apelanta reclamantă a fost arestată la data de 30 iunie 1999, în baza mandatului de arestare nr. x5/P/1999, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, măsura fiind revocată la 06 iulie 1999 și înlocuită cu cea de obligație de a nu părăsi localitatea, fără încuviințarea organului ce a dispus această măsură, conform art. 145 C.p.p.

Prin rechizitoriul din 11 noiembrie 2008, emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, reclamanta a fost scoasă de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C.p., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.p., aspect ce i-a fost comunicat prin adresa  din 18 noiembrie 2008.

S-a reținut, din analiza diplomei de licență, că reclamanta a absolvit cursurile Facultății de Drept, promovând examenul de licență în luna iulie 1998, deci anterior luării măsurii de arest preventiv împotriva sa, astfel că, într-adevăr, referitor la acest aspect, cele reținute de către instanța de fond sunt eronate, întrucât s-a avut în vedere, greșit, data  eliberării acestei diplome – 01 iulie 2004, și nu data la care reclamanta a absolvit cursurile - iulie 1998.

Astfel cum reiese din actele aflate în dosarul de fond și cum, corect, a reținut instanța de fond, anterior luării măsurilor preventive, reclamanta a avut calitatea de colaborator al televiziunii locale și a publicat mai multe studii, poezii, articole în presa locală, iar, după această perioadă, chiar a publicat cărți cu specific istoric și etnografic local, însă, aceasta nu a produs nicio dovadă din care instanța să poată concluziona că, după luarea acestor măsuri, nu și-a mai putut  desfășura activitatea.

Doar cu ocazia soluționării cauzei în apel, s-au audiat martori în acest sens, iar, potrivit martorei B.A.C., aceasta a confirmat susținerile apelantei, în sensul că ea era invitată la simpozioane chiar și în București, iar, după instituirea măsurii interdicției de a părăsi localitatea, nu a mai avut posibilitatea de a da curs acestora, nu putea face deplasări la edituri, fiindu-i îngrădită exercitarea activității respective. Martora a mai arătat că, anterior arestării, reclamanta era calmă, sensibilă, iar, după ce a fost pusă în libertate, era schimbată, părul i se albise, nu mai auzea bine; nu a mai primit-o nimeni la serviciu, oamenii din jur o considerau vinovată, doar după 4 ani, a fost angajată la avocatul U., aspecte confirmate și de martora P.I.

Tot cu ocazia soluționării cauzei în apel, instanța a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, pentru a se stabili dacă exista un raport de cauzalitate între arestul apelantei și starea de  sănătate a acesteia, respectiv diminuarea auzului, or, raportul medico - legal a concluzionat că nu se pot face aprecieri obiective privind cauza  hipoacuziei și nici data apariției ei, fiind consemnată în actele medicale din anul 2004, deci după peste 5 ani de la luarea  măsurii restrictive de libertate.

Ca urmare, susținerile apelantei referitoare la înrăutățirea stării de sănătate pe parcursul arestului, ce a avut loc în anul 1999, aproximativ 7 zile, nu a fost dovedită. Este dovedit însă, cu martorii audiați că, în timpul chiar scurt în care a stat în arest, părul i s-a albit, aspect ce va fi avut în vedere la evaluarea prejudiciului suferit, la fel și cel cu privire la faptul că, ulterior eliberării din arest, nu a fost angajată, nu a mai avut posibilitatea de-a participa la simpozioane, în afara localității de domiciliu.

Faptul că era cercetată penal însă, nu era de natură a determina imposibilitatea acceptării prezenței sale la concursuri, examene pentru ocuparea unui post, câtă vreme nu figura, în cazier, cu o condamnare penală. Sigur că tot de notorietate este reticența angajatorilor în astfel de situații, martorii confirmând acest aspect. După revocarea măsurii de arest, a publicat cărți, iar, la desfacerea contractului de muncă, conform celor arătate mai sus și care reies din copia carnetului de muncă, avea  un salariu de  2.496.000 lei, nu de 4.500.000 lei, cum a susținut reclamanta, ultima funcție  ocupată fiind  cea de casier.

Greșit instanța de fond a reținut însă, că reclamanta a fost achitată prin sentința penală nr. 125/2009, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, câtă vreme, prin rechizitoriul din 11 noiembrie 2008, întocmit de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, s-a dispus scoaterea acesteia de sub urmărire penală, criticile Parchetului de pe lângă Tribunalului Satu-Mare fiind, în acest sens, întemeiate.

Cert este faptul că apelanta a fost arestată la data de 30 iunie 1999, până la 6 iulie 1999, când această măsură a fost revocată și înlocuită cu cea de obligare de a nu părăsi localitatea, a stat efectiv în arest timp de 7 zile, însă, măsura de a nu părăsi localitatea nu reiese că ar fi fost revocată, notorietatea practicii judiciare, din perioada anilor 1999, până după anii 2005, fiind în sensul că aceasta era prelungită de drept, nu necesita o dispoziție în acest sens, astfel că susținerile Parchetului, în sensul că aceasta a încetat de drept și nu a durat până la scoaterea de sub urmărire penală - 9 ani 3 luni și 27 zile - sunt nedovedite.

La data la care s-a luat măsura arestului preventiv, și ulterior, când s-a dispus înlocuirea măsurii cu aceea de a nu părăsi localitatea, probabil că existau indicii temeinice ce justificau aceste măsuri, însă, prin soluția de scoatere de sub urmărire penală, după mai mult de 9 ani, această decizie este de natură a concluziona că reclamanta a fost privată de libertate în mod abuziv, respectiv că i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal, iar, din acest punct de vedere, orice discuții sunt neavenite, în mod corect, instanța de fond reținând incidența art. 504 - 506 C.p.p.

Mai poate fi însă reținut în speță și faptul că durata procedurilor judiciare, până la data la care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei atrage implicit încălcarea art. 6 din Convenție, termenul de peste 9 ani fiind unul excesiv și neconform cu termenul rezonabil instituit de aceste dispoziții.

Art. 505 C.p.p. prevede că, la stabilirea întinderii reparației, se ține seama de durata  privării de libertate, a restrângerii dreptului la libertate, a consecințelor produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate și a cărui libertate a fost restrânsă, reparație ce constă în plata unei sume de bani sau constituirea unei rente viagere, reparație ce se suportă de stat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Din analiza acestei dispoziții legale, se poate reține caracterul civil al dreptului la reparație, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 998-999 C.civ., iar, conform art. 998 C.civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

Biletul de trimitere, cât și investigațiile medicale și raportul medico-legal nu fac dovada raportului de cauzalitate dintre starea de sănătate a apelantei-reclamante și măsura reținerii, iar una dintre condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale, în sensul art. 998 - 1000 alin. (1) C.civ., pe lângă prejudiciu, faptă ilicită, vinovăție, este și acest raport de cauzalitate. Adeverința medicală eliberată de dr. B.G. însă, confirmă că scăderea auzului se datorează unui șoc nervos, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 C.civ., iar aceste aspecte vor fi avute în vedere la cuantificarea prejudiciului moral suferit.

Considerentele expuse mai sus relevă faptul că apelantei reclamante i-a fost adusă atingere  drepturilor instituite de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Convenția europeană, fiind, implicit, aplicabile și dispozițiile art. 504 - 505 C.p.p., art. 998, 999 C.civ., ceea ce impune o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Chiar dacă, într-adevăr, durata arestului preventiv a fost doar de 7 zile – 30 iunie  - 06 iulie 1999 (greșit instanța de fond reținând o perioadă de 10 zile), interdicția de a părăsi localitatea s-a întins pentru o perioadă de 9 ani 3 luni 27 zile, la fel durata cercetărilor penale, perioadă excesiv de lungă, în care starea sănătății reclamantei s-a deteriorat, părul i s-a albit, activitățile profesionale au avut de suferit, or, toate aceste aspecte impun o reparație echitabilă, câtă vreme prejudiciul moral reiese din încălcările aduse și menționate mai sus, iar suma acordată de instanța de fond  - 9.000 lei - nu este de natură a produce o astfel de reparație. Chiar dacă și constatarea acestor încălcări reprezintă o reparație în sine, aceasta nu este însă de natură a determina concluzia că nu se impune și acordarea unei sume rezonabile, care nu trebuie să fie nici excesivă, nici derizorie.

Ca urmare, instanța de apel a apreciat, prin raportare la propria practică în materie, când, în situații similare, a acordat aproximativ 500 euro/lună, în cazul restrângerii libertății de circulație și aproximativ 2.000 euro/lună, în situația arestării nelegale, că, pentru cele 7 zile de arest, peste 9 ani de zile durata interdicției de a părăsi localitatea, durata cercetărilor penale, înrăutățirea stării de sănătate, imposibilitatea desfășurării activității publicistice, literare, științifice, imposibilitatea găsirii unui loc de muncă, afectarea imaginii în societate, suma de 50.000 de euro este de natură a înlătura calitatea de victimă și a oferi o reparație  echitabilă.

Referitor la daunele materiale solicitate, s-a reținut că, după arestare – 25 martie 1999, până la data de 01 mai 2003 - reclamanta nu a avut posibilitatea de a fi încadrată în muncă, deși a făcut demersuri în acest sens, reticența angajatorilor față de situația acesteia ducând la respingerea solicitărilor sale. Ca urmare, în apel, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care să reliefeze veniturile pe care le-ar fi realizat în această perioadă, în măsura în care ar fi deținut în continuare funcția de șef serviciu casierie la fosta Bancă A.

Din concluziile acesteia, s-a reținut că veniturile de care a fost  lipsită reclamanta, în perioada 25 martie 1999 – 01 mai 2003, au fost în valoare de 18.207,90 lei brut. Referitor la perioada 01 mai 2003, când a fost încadrată la Cabinet  av. U.M., până la data de 11 mai 2008, când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, câtă vreme aceasta a beneficiat de un salariu, a fost încadrată, chiar cu un salariu mult inferior celui avut la fostul angajator, Curtea a apreciat că nu se impune acordarea unor despăgubiri pentru această perioadă, constând în diferența dintre venitul încasat și cel pe care l-ar fi obținut la fostul angajator, deoarece nu se mai poate vorbi de o perpetuare a  situației  sale, generate de existența cercetărilor penale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În dezvoltarea motivelor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., reclamantă a arătat următoarele:

Deși instanța de apel a reținut în mod corect cadrul procesual, precum și dreptul său la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit în urma privării nelegale de libertate și a restricției de a nu părăsi localitatea, la stabilirea cuantumului reparației, nu a fost avut în vedere că paguba pe care a suferit-o se localizează pe mai multe planuri. Astfel, în planul integrității sale fizice, i-a fost cauzat un prejudiciu imens care constă în dobândirea unei hipoacuzii cu caracter permanent, ireversibil și care reprezintă o invaliditate fizică pe tot restul vieții sale.

Instanța a dat o soluție vădit nelegală, atunci când a stabilit că nu este dovedită legătura de cauzalitate între măsura abuzivă dispusă și starea de hipoacuzie.

Actele medicale depuse în probațiune atestă fără putință de tăgadă că hipoacuzia a fost posibilă, ca „urmare a unei surdități brusc instalate” (dr. B.); mai mult, se atestă și că „scăderea auzului se datorează unui șoc nervos” (dr. B.). Deci, sub aspect medical, este indubitabil faptul că, între cauzele scăderii bruște a auzului, se află și acelea generate de șocuri și stări acute de stres. Faptul că, doar în anul 2004, (adică după ce, în sfârșit, și-a găsit un loc de muncă), a avut posibilitatea materială a procurării unui aparat auditiv, făcând demersurile medicale necesare în acest scop, nu poate conduce la concluzii rigide, nefondate și nici la înlăturarea raportului de cauzalitate între afecțiunea suferită și măsura preventivă a arestării ilegale luată împotriva sa.

Dimpotrivă, înscrisurile medicale depuse în probațiune, coroborate cu declarațiile martorilor care au confirmat că, anterior arestului a fost o persoană perfect sănătoasă, implicată într-o serie de proiecte ce necesitau un contact public nemijlocit, (fiind, astfel, imposibil de ascuns o afecțiune precum surditatea), iar, după ieșirea din arest, pe lângă faptul că albise într-o singură noapte, din cauza groazei de a se vedea închisă pentru ceva ce nu făcuse, nici nu mai auzea bine, dovedesc pe deplin existența acestei legături de cauzalitate. Faptul că, între pierderea auzului și șederea sa în arest este o strânsă legătură, se mai desprinde și din actul medical datat 22 martie 2000, pe care l-a depus doar în recurs.

Recurenta-reclamantă a susținut că această invaliditate pe care a dobândit-o în urma privării sale de libertate în mod nelegal este cea mai gravă pagubă care i s-a cauzat. Au fost încălcate astfel prevederile art. 22 alin. (1) din Constituția României, care garantează cetățenilor României dreptul lor la integritate fizică și psihică. Or, prin luarea măsurii preventive în mod nelegal, împotriva sa, i s-a cauzat hipoacuzia care, în mod evident, este un prejudiciu de ordin fizic de neînlăturat. Repararea acestui prejudiciu se poate face doar prin acordarea, cu titlu de despăgubiri morale, a unei sume de bani apte a acoperi paguba care i-a fost creată. Desigur, stabilirea cuantumului acestei sume de bani este la libertatea judecătorului, însă trebuie ținut seama de implicațiile pe care dobândirea stării de hipoacuzie, la o vârstă relativ tânără, a avut-o asupra vieții sale ulterioare, asupra posibilităților sale de comunicare activă și pasivă. Astfel, trebuie luat în seamă faptul că, în urma dobândirii acestei invalidități, simțul auzului i-a fost afectat ireversibil.

Ca atare, calitatea vieții sale ulterioare momentului privării de libertate în mod nelegal, precum și a celei prezente au avut de suferit direct proporțional cu vătămarea a cărei victimă este, fiind de la sine înțeles că facilitatea comunicării sale cu alte persoane este, în mod definitiv, compromisă, după cum creativitatea, lejeritatea și impetuozitatea receptării și, în mod echivalent, al transmiterii cuvintelor sunt, în mod semnificativ, afectate. Desigur, acest handicap are efecte și pe toate celelalte planuri ale vieții sale (artistic, profesional, interuman etc.), afectate în egală măsură prin dobândirea afecțiunii în discuție.

Pe de altă parte, recurenta a menționat că intenționează să dea concurs pentru dobândirea calității de avocat, sens în care a și făcut demersurile necesare, înscriindu-se la examenul de admitere

în profesie, dar modul în care va profesa este încă nelămurit.

Pe plan social, măsura preventivă și cea restrictivă de libertate, precum și durata îndelungată a cercetărilor penale au dus la vătămarea onoarei, demnității și poziției sale sociale; a fost expusă, în toată această perioadă, disprețului public, fiindu-i lezate în mod grav cinstea, reputația, demnitatea, adică tocmai acele drepturi personale nepatrimoniale care țin de esența personalității omului și care sunt ocrotite de lege.

Suferința fizică, suferința morală și impactul asupra persoanei sale au fost cu atât mai mari cu cât, la data luării măsurii, avea 36 ani de ani, o carieră frumoasă și un viitor promițător; era o persoană cunoscută și respectată, o figură proeminentă în viața culturală a orașului natal, și chiar a județului Satu-Mare, avea o bogată activitate publicistică, era implicată în diverse proiecte, (inclusiv umanitare), fiind colaborator și realizator de emisiuni culturale la televiziunea locală. Timp de aproape 10 ani, a fost obligată să poarte stigmatul unei cercetate penal, a fost descalificată social, și-a văzut retezate orice posibilități de împlinire și progres social, a fost părăsită de prieteni, umilită și marginalizată; întreaga sa viață i-a fost dată peste cap. I-a fost îngrădită libertatea, a fost calomniată și insultată, i s-a îngrădit orice posibilitate de afirmare. Mai mult decât atât, timp de aproape de 10 ani, nu a putut să ia nicio decizie în privința viitorului său, trebuind să fie la dispoziția organelor de cercetare penală.

Pe plan profesional, indiferent cât de mare ar fi cuantumul daunelor morale, acestea nu vor fi în măsură să compenseze perioada celor peste 9 ani de stigmat, supusă cercetărilor penale, în care a fost în imposibilitate să exercite profesia pentru care s-a pregătit, în mod greșit susținând instanța de apel că ar fi putut să se prezinte la concursuri sau examene, deoarece, în cazier, deși nu figura cu o condamnare penală, era notat procesul. Potrivit normelor legale în vigoare la acea dată, în cazierul judiciar, a fost înscrisă punerea în mișcare a acțiunii penale față de ea (cu număr de dosar, instanța); aceste date au putut fi scoase din evidență abia după soluționarea definitivă a cauzei penale, deci după 10 ani de la data declanșării procesului penal.

Drept urmare, este indubitabil faptul că situația existentă în cazierul său judiciar, adică aceea a unei persoane urmărită penal, nu-i dădea nicio posibilitate de a ocupa o funcție potrivit studiilor sale.

În plan familial, măsurile nedrepte luate împotriva sa, atingerile aduse onoarei, reputației și demnității sale, s-au răsfrânt și asupra membrilor familiei sale, care, într-o localitate mică, cum este orașul său natal, au fost nevoiți să îndure jigniri de tot felul, fiind supuși unei îndelungate și profunde stări de stres și umilință.

În planul activității culturale și intelectuale, fiind poet, scriitor și etnograf, a participat, până la arestare și descalificarea sa socială, prin măsura luată contra sa și menținută apoi timp de peste 9 ani, la o serie de acțiuni publice în care a fost remarcată și apreciată; a fost invitată și a participat la congrese și simpozioane cu tematică științifică specifică preocupărilor sale, fapt care a fost confirmat inclusiv prin declarațiile martorilor; de asemenea, a fost colaborator la diverse publicații cu tematică culturală, precum și la televiziunea locală, unde a realizat documentare și a prezentat emisiuni cu tematică științifică de etnografie, folclor și culturale.

Sub aspectele arătate, durata excesivă a procedurii penale i-a creat acest prejudiciu moral imens, aducând atingere demnității și reputației sale.

În privința despăgubirilor materiale, recurenta a apreciat că acordarea acestora sunt o consecință directă a arestării preventive. Cu carnetul de muncă depus în probațiune și expertiza contabilă efectuată în cauză a făcut pe deplin dovada veniturilor de care a fost privată pe parcursul duratei cercetărilor penale.

Prin urmare, recurenta a apreciat ca nelegală neacordarea despăgubirilor pentru veniturile pe care le-ar fi putut realiza și de care a fost lipsită pe durata a peste 9 ani de cercetări penale, adică totalul sumei pe care a stabilit-o expertul, în timpul cercetărilor judecătorești, prin expertiza dispusă și efectuată în cauză.

Pârâtul Statul Român, în dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele :

Instanța de apel, în mod eronat, aduce în discuție durata de 9 ani a interdicției de a părăsi localitatea și durata cercetărilor penale, întrucât, prin încheierea nr. 174/1999, i s-a recunoscut reclamantei posibilitatea de a părăsi localitatea, condiționat de încuviințarea organului care a dispus măsura procesuală în cauză, așadar, nu a fost vizată, în mod absolut, libertatea de circulație a acesteia, reținându-se și durata relativă redusă a arestului preventiv (10 zile), astfel încât, instanța ar fi trebuit să rețină, în stabilirea cuantumului concret, și împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire.

Legiuitorul este obligat să instituie garanții procesuale temeinice care constau în existența unor multiple condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune luarea măsurii de prevenție în

cauză, în vederea bunei desfășurări a procesului penal și pentru atingerea scopului activității judiciare.

Reclamanta a avut posibilitatea să lucreze și a realizat venituri, în cauză, dovedindu-se publicarea unor volume cu specific istoric și etnografic local, inclusiv în perioada ulterioară luării măsurii de interdicție, așadar, nu se poate reține diminuarea realizărilor publicistice, ca o consecință directă a măsurilor preventive care au fost luate față de aceasta.

Totodată, din piesele dosarului, nu au rezultat veniturile anterioare realizate și nici veniturile actuale ale reclamantei.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurentul pârât a arătat că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei, ca urmare a măsurilor luate.

De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală, și nu una având scop exclusiv patrimonial, impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

De asemenea, dispozițiile juridice pertinente în această cauză nu ridică nicio chestiune pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene. Întrucât reclamanta încearcă dobândirea anumitor pretenții, care nu pot să-i aparțină decât prin intervenția instanței, este vorba de o creanță care nu poate fi considerată o valoare patrimonială, neavând o bază suficientă în dreptul intern, nefiind confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești, declarată inadmisibilă și prin dispozițiile Convenției.

Prin urmare, reclamanta nu este titularul unei creanțe suficient de bine stabilite pentru a putea fi exigibilă, neputând să se prevaleze de art. l din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Pentru considerentele expuse, s-a considerat că sunt neîntemeiate și disproporționate pretențiile reclamantei, constând în majorarea daunelor morale, atâta vreme cât aceasta nu se afla în una din situațiile expres prevăzute de lege (art. 504 C.proc.civ.), care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal, iar Curtea Europeană a stabilit, în jurisprudența sa, că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenții (

Chichkov c. Bulgariei și Musuc c. Moldovei

).

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, invocând dispozițiile art. 45 alin. ultim, art. 299 C.proc.civ., raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii sau schimbarea în parte a acestei decizii, cu consecința diminuării daunelor morale acordate reclamantei și respingerii daunelor materiale solicitate și a arătat următoarele:

Hotărârea instanței de apel, precum și hotărârea instanței de fond, sunt lipsite de temei legal și au fost date cu aplicarea greșită a legii.

Codul de procedură penală cuprinde dispoziții prin care cel condamnat pe nedrept sau fața de care s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate să ceară repararea pagubelor, art. 504-507 C.p.p. reglementând procedura specială prin care persoana față de care s-a făcut actul de justiție cu încălcarea legii poate să ceară statului recuperarea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale suferite.

Erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului în baza art. 504 C.p.p. se referă la existența a cel puțin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere de text - o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal, în cursul procesului penal, respectiv, după condamnarea definitivă a unei persoane, în urma rejudecării cauzei, aceasta a fost achitată definitiv.

În cauză, nu este îndeplinită nici una dintre aceste cerințe. Astfel, în procesul penal, invocat drept temei al cererii prin care a fost declanșat prezentul litigiu, nu s-a pronunțat nici o hotărâre de condamnare a reclamantei, iar măsurile privative sau restrictive de libertate au fost legale la momentul luării acestora.

Prin urmare, acțiunea este nefondată deoarece, în speță, lipsește o hotărâre de condamnare a reclamantei, iar cauza penală în care a fost implicată aceasta a fost complexă, astfel încât durata de 9 ani, 3 luni și 21 zile a cercetărilor penale este una rezonabilă. Cercetările desfășurate în faza de urmărire penală față de reclamantă, până la emiterea rechizitoriului în dosar nr. xx9/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, constituie o fază licită, pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă. Desfășurarea procesului penal, pe o perioadă mai mare de timp, nu atrage automat răspunderea statului, chiar dacă, în speță, față de reclamantă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, prin rechizitoriul menționat.

Practica CEDO a stabilit că art. 5 din Convenție nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații, încă din momentul dispunerii arestării (cauza

Brogan și Murray c. Regatului Unit

), fiind suficient să existe „motive plauzibile" din care să reiasă că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune

În subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs nu va avea în vedere aceste aspecte, recurentul a  precizat următoarele:

Hotărârile pronunțate în cauză sunt criticabile sub aspectul cuantumului daunelor morale și daunelor materiale acordate reclamantei, pe care le consideră nedovedite.

Or, răspunderea statului se bazează pe ideea de garanție și de risc a activității, fiind o răspundere obiectivă, fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale, astfel că se analizează din perspectiva celor 4 condiții clasice în materie - existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu. Prejudiciul reprezintă rezultatul încălcării unui drept care, odată produs, dă dreptul la reparație; prejudiciul poate fi material, patrimonial și nepatrimonial, moral, astfel că dreptul la reparație îmbracă cele două forme, cu precizarea că prejudiciul material se cuantifică în funcție de paguba suferită, iar prejudiciul moral se stabilește după anumite criterii, stabilite de lege (în speță, art. 505 al. 1 C.p.p.), de practica judiciară, fiind lăsat la aprecierea instanței.

Datorită diversității și complexității daunelor morale care pot fi cauzate printr-o multitudine de fapte ilicite, penale, de natură să lezeze viața fizică, psihică, afectivă a persoanei umane, onoarea, reputația sau alte asemenea drepturi personale nepatrimoniale, legiuitorul nu a înscris, în lege, criterii după care prejudiciile morale să fie evaluate, ci a lăsat judecătorului posibilitatea ca, în fiecare caz concret, să aprecieze, să decidă și să stabilească cuantumul despăgubirilor,

Recurentul a susținut că un prim criteriu pe care instanța trebuie să-l ia în considerare este acela al naturii faptei penale prin care s-a produs prejudiciul moral, respectiv a valorii sociale ocrotite prin norma care încriminează ca infracțiune acea faptă.

Instanța va trebui să observe, potrivit acestui prim criteriu și particularitățile cauzei, cum ar fi, spre exemplu, durata în timp și caracterul ireversibil sau reversibil al urmărilor faptei.

Acest prim criteriu se completează cu un alt criteriu, relevat și în doctrină, și anume criteriul culpei autorului faptei prejudiciabile. În acest sens, la stabilirea despăgubirilor, pentru un prejudiciu care, oricum, nu va putea fi stabilit cu exactitate, este obligatoriu să fie avut în vedere și gradul culpei autorului faptei, între fapta ilicită și latura ei subiectivă existând o evidentă unitate.

Un alt criteriu este acela al gravității suferințelor. Sub acest aspect, dauna poate fi mare, gravă, mijlocie sau ușoară - gravitatea suferințelor nefiind dată întotdeauna de gravitatea faptei, privită prin prisma pericolului social al acesteia și a limitelor de pedeapsă stabilite de legea penală. Acestea din urmă pot constitui elemente de referință, dar nu pot fi absolutizate.

Un criteriu de apreciere a prejudiciului moral poate fi și acela al intensității suferințelor. Dacă gravitatea daunei morale arată cât de serioasă și de însemnată este aceasta pentru persoana care a suferit-o, intensitatea suferințelor morale arată mărimea tensională în psihicul acesteia, mărimea variabilă cantitativ și calitativ, care poate fi susceptibilă de măsurare.

Un alt criteriu, în strânsă legătură cu cele anterioare, este acela al personalității victimei, sub toate aspectele. Este un principiu constituțional că toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii sau discriminări, astfel că, virtual, orice persoană vătămată printr-un anumit act ilicit va suferi același prejudiciu moral, căruia îi va corespunde un anumit cuantum al despăgubirilor. Dacă însă judecătorul va constata că, într-o cauză concretă, exista unul sau mai mulți factori personali, legați intim de persoana vătămată, factori care agravează sau diminuează prejudiciul moral suferit de aceasta, va trebui să țină seama de aceștia în stabilirea întinderii despăgubirilor.

Pe lângă criteriile generale menționate, care pot fi completate și cu altele, s-au relevat și existența altor criterii specifice, particulare fiecărui caz concret ded