ÎCCJ, decizie (scj.ro #232884)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen.  Înșelăciune. Tipicitate.  Principiul „non reformatio in peius”

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata.

Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

- drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- principiul „non reformatio in peius”

- înșelăciunea

C. proc. pen.

, art. 418, art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12

C. pen.,

art. 244 alin. (1) și (2)

Sintagma „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, conținută de art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., vizează atât stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele sau stările de agravare și atenuare reținute prin hotărârea definitivă, cât și o verificare

în căile de atac a legalității pedepsei și prin raportare la   principiul „non reformatio in pejus” care determină limita maximă a pedepsei, în cauza respectivă.

Aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac [art. 418 alin. (1) din C. proc. pen.] este condiționată de examinarea influenței motivelor de apel și părților care au declarat apel, respectiv părților al căror apel a fost admis, asupra situației juridice a inculpatului. Instanța de apel analizează cauza atât în fapt, cât și în drept, iar apelul deși devolutiv, este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat – tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță – tantum devolutum quantum iudicatum.

Nu pot fi pronunțate soluții care să agraveze situația apelantului-inculpat în ceea ce privește cuantumul sancțiunilor sau modalitatea de executare, dacă Ministerul Public și celelalte părți civile, fie nu au declarat apel, fie  calea de atac  le-a fost respinsă.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 68/RC din 11 februarie 2025

I.

Prin sentința penală nr. 683 pronunțată la data de 08.05.2024 de Judecătoria Cluj-Napoca, în baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (21 acte materiale) prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., fiind aplicate pedepse complementare și accesorii.

II.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel inculpatul A și părțile civile  E și F.

Prin decizia penală nr. 1322 din 18 septembrie 2024 a Curții de apel Cluj – Secția penală și de minori, au fost admise apelurile declarate de inculpatul A și partea civilă F, fiind desființată în parte sentința atacată, și, pronunțând o nouă hotărâre în limitele desființării:

A fost schimbată încadrarea juridică dată, prin actul de sesizare, faptelor săvârșite de inculpat, din infracțiunea de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în 18 infracțiuni de înșelăciune, comise în forma concursului real de infracțiuni prevăzut de art. 38 alin. (1) C.pen., în perioada ianuarie 2021-18.07.2022.

Cu privire la una dintre aceste infracțiuni s-a dispus încetarea procesului penal, potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea în concurs a celorlalte infracțiuni de înșelăciune, fiindu-i aplicată o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare, la care au fost alăturate pedepse complementare și accesorii.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă E.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că aceasta este netemeinică în ceea ce privește latura penală, respectiv modalitatea în care s-a făcut încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, fiind greșit evaluată unitatea de rezoluție infracțională pentru comiterea unei infracțiuni de înșelăciune în formă continuată prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (21 acte materiale) și, implicit, în raport de modalitatea de individualizare a pedepselor aplicate inculpatului; în latura civilă, în ceea ce privește acordarea de daune morale în cazul unei infracțiuni al cărei obiect juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului împotriva actelor de fraudare și care are, drept urmare, strict producerea unui prejudiciu material.

S-a constatat că toate persoanele vătămate au fost induse în eroare de inculpat, pentru a-i remite anumite sume de bani, iar inculpatul a avut prefigurarea pagubelor pe care le va produce în patrimoniul persoanelor vătămate și a urmărit obținerea de disponibil care să fie învestit în piața criptomonedelor pentru a se putea redresa financiar sau să fie destinat acoperirii altor datorii, contractate, cel mai probabil, tot prin comiterea unor infracțiuni de înșelăciune.

Curtea de apel a constatat că reținerea, în concret, a 30 acte materiale nu presupune încălcarea prevederilor art. 371 C. proc. pen., câtă vreme, prin actul de sesizare, sunt descrise în mod detaliat toate aceste acte materiale, cu prilejul redării stării de fapt ce constituie baza acuzației.

Având în vedere că, în cauza de față, există un apel declarat pe latura penală, în defavoarea inculpatului, declarat de către partea civilă F, care a solicitat reținerea, în sarcina inculpatului, a cinci infracțiuni de înșelăciune, dintre care trei în formă agravată, cu aplicarea unor pedepse orientate spre maximul special prevăzut de lege, Curtea de apel a dispus schimbarea încadrării juridice date prin actul de sesizare faptelor săvârșite de inculpat, din infracțiunea de înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., în 18 infracțiuni de înșelăciune, comise în forma concursului real de infracțiuni, prevăzut de art. 38 alin. (1) C. pen., în perioada ianuarie 2021 - 18.07.2022, apreciind că, din probatoriul administrat în cauză, nu se poate deduce o unitate de rezoluție infracțională decât în cazul actelor materiale comise în legătură cu persoanele vătămate H (3 acte materiale), I (5 acte materiale), J (4 acte materiale), K (2 acte materiale), L (2 acte materiale) și M (2 acte materiale).

III.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel a formulat recurs în casație inculpatul A, solicitând, în principal, achitarea sa pentru săvârșirea a 17 infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C.pen., în condițiile art. 38 C.pen., întrucât a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei la rejudecare de către instanța de apel, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, relativ la schimbarea încadrării juridice a faptei dintr-o infracțiune de înșelăciune în formă continuată în 18 infracțiuni de înșelăciune săvârșite în concurs.

În terțiar, în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C.proc.pen., a solicitat înlăturarea greșitei aplicări a legii cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor și aplicarea dispozițiilor art. 418 alin. (1) C.proc.pen. - neagravarea situației inculpatului A în calea de atac a apelului pe care acesta a declarat-o, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Examinând cauza în temeiul art. 442 - 444 C.proc.pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu și prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a apreciat că recursul în casație este fondat.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.,

instanța de apel a reținut că inculpatul a urmărit să inducă în eroare părțile vătămate, iar scopul pentru care au fost încheiate convențiile dintre inculpat și părțile vătămate a fost unul ilicit, și anume obținerea unui folos patrimonial injust. Prin urmare, criticile referitoare la absența reținerii de către instanța de apel a elementului material și a scopului conduitei inculpatului ca elemente în conținutul infracțiunii, sunt nefondate.

În ceea ce privește numărul de acte materiale, Judecătoria Cluj-Napoca a condamnat inculpatul pentru săvârșirea unei infracțiuni de înșelăciune în formă continuată (21 de acte materiale), iar instanța de apel, prin decizia penală nr. 1322 din 18 septembrie 2024 a Curții de apel Cluj – Secția penală și de minori s-a pronunțat asupra acțiunii penale și, deși a reținut 18 infracțiuni de înșelăciune săvârșite sub forma concursului real, a constatat existența mai multor acte materiale decât cele reținute de judecătorie.

Instanța de casare a reținut că numărul actelor materiale pentru care instanța de fond și cea de apel se pronunță în soluționarea acțiunii penale trebuie să fie identic, indiferent de soluția cu privire la schimbarea de încadrare juridică dispusă de instanța de apel. Instanța de apel nu are competența de extinde procesul penal cu privire la alte acte materiale, ci se pronunță strict asupra actelor materiale care au făcut obiectul acuzației și al hotărârii în primă instanță.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen.

, s-a stabilit că motivele apărării pot fi analizate prin prisma acestui caz de casare doar în ceea ce privește agravarea situației inculpatului în propria cale de atac.

Sintagma „

pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege

”, prevăzută de art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., vizează atât stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică și cauzele sau stările de agravare și atenuare reținute prin hotărârea definitivă, cât și, în căile de atac, o verificare a legalității pedepsei și prin raportare la principiile de drept care au influență asupra tratamentului sancționator, cum este

non reformatio in pejus

(în același sens, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală nr. 144/RC/2015, nr. 390/RC/2015, nr. 98/RC/2018, nr. 333/RC/2018, nr. 150/RC/2019, nr. 79/RC/2020, nr. 280/RC/2020 și nr. 302/RC/2021).

Aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac [art. 418 alin.(1) C. proc. pen.], în prezenta cauză, este condiționat de examinarea influenței motivelor de apel și părților care au declarat apel, respectiv părților al căror apel a fost admis, asupra situației juridice a condamnatului. Instanța de apel analizează cauza atât în fapt, cât și în drept, iar apelul este devolutiv, însă este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat –

tantum devolutum quantum appellatum

și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță –

tantum devolutum quantum iudicatum

. Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății în primă instanță, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelanți, cu respectarea principiului disponibilității. Potrivit art. 417 alin. (1) C.proc.pen., instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Limitele efectului devolutiv al apelului sunt stabilite, așadar, de art. 417 alin. (1) C.proc.pen., judecata în apel fiind limitată, în primul rând, la persoana care a declarat apel și la persoana la care se referă declarația de apel, astfel că, dacă declarația de apel a persoanei vătămate sau a părții civile se referă numai la unul dintre inculpați ori dacă procurorul a declarat apel numai în defavoarea unuia dintre inculpați, judecata apelului și agravarea situației juridice se limitează la inculpatul împotriva căruia persoana vătămată, partea civilă sau procurorul au declarat apel cerând o soluție mai gravă decât cea pronunțată de instanța de fond, iar, dacă nu există solidaritate procesuală, apelul declarat de una dintre părțile civile nu poate învesti instanța cu examinarea situației juridice a altor părți civile (efect devolutiv parțial).

În cauză, instanța de apel nu a fost învestită cu soluționarea apelului declarat de parchet, iar apelul părților civile E și F poate să învestească instanța doar cu situația juridică decurgând din raportul de drept penal în care se afla fiecare dintre aceste părți civile, față de care, în urma schimbării de încadrare juridică, instanța de apel a reținut că inculpatul a comis infracțiuni distincte (de exemplu, doar în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) C.pen., comisă în dauna persoanei vătămate F, la data de 25.05.2022). Apelurile declarate de inculpat și partea civilă F au fost admise, iar apelul părții civile E a fost respins. În consecință, operează principiul neagravării situației inculpatului în propria cale de atac [art. 418 alin. (1) C. proc. pen.], față de celelalte acte materiale cu privire la care instanța de fond a reținut o unitate legală, iar instanța de apel nu a încetat procesul penal. Astfel, nu pot fi pronunțate soluții care să agraveze situația apelantului inculpat în ceea ce privește încadrarea juridică, cuantumul sancțiunilor sau modalitatea de executare, în raport de situația juridică decurgând din raportul de drept dintre inculpat și celelalte părți civile care fie nu au declarat calea de atac a apelului, fie cărora această cale de atac le-a fost respinsă.

Așadar, s-a cohnstatat că prima instanță l-a condamnat inculpatul A la pedeapsa de 4 ani închisoare, cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (21 acte materiale) prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., iar instanța de apel l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare, compusă din pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse (de 18 ani închisoare), respectiv 6 ani închisoare.

Având în vedere că împotriva sentinței au declarat apel inculpatul A și părțile civile E și F (acesta din urmă cerând agravarea situației juridice a inculpatului, inclusiv cu privire la soluționarea acțiunii penale), pronunțarea unei soluții mai severe de către instanța de apel era limitată la infracțiunea comisă împotriva lui F și, implicit, asupra sancțiunii rezultante aplicate inculpatului, doar ca efect al condamnării pentru această infracțiune comisă împotriva lui F. În consecință, în speța de față, având în vedere că, în ceea ce privește acțiunea penală, pe lângă apelul inculpatului A, instanța de apel a fost învestită doar cu apelul părții civile F, care putea fi analizat doar cu privire la actul material comis împotriva sa, instanța de apel nu putea, prin soluția pronunțată, să stabilească inculpatului un regim sancționator mai sever și pentru alte infracțiuni, agravându-i, astfel, situația în propria cale de atac.

Având în vedere că soluția pronunțată de instanța de recurs în casație în calea de atac a recurentului îi este favorabilă, în rejudecarea cauzei nu ar putea fi agravată situația juridică nici în ceea ce privește infracțiunea comisă împotriva lui F.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a admis recursul în casație formulat de recurentul inculpat A împotriva deciziei penale nr. 1322/A din 18 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori.

A casat, în parte, numai sub aspectul acțiunii penale, decizia atacată și a fost trimisă  cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de inculpatul A și de partea civilă F la aceeași instanță, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei penale.

Au fost anulate formele de executare în ceea ce privește acțiunea penală, emise în baza sentinței penale nr. 683 din 08.05.2024 a Judecătoriei Cluj Napoca și s-a dispus punerea în libertate a inculpatului A de sub puterea mandatului de executare emis, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.