ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A., constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 211/04.03.2022, Tribunalul București, secția I Penală, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a respins acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, secția de Combatere a Traficului de Droguri și inculpatul A., cercetat sub control judiciar, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. (faptă din 26.11.2020) și cinci infracțiuni de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (fapte din 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020), toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., obiect al dosarului de urmărire penală nr. 670/D/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, secția de Combatere a Traficului de Droguri și a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

În temeiul art. 485 alin. (4) din C. proc. pen. rap. la art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. a menținut măsura preventivă a controlului judiciar dispusă față de inculpatul A. prin ordonanța din data de 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, secția de Combatere a Traficului de Droguri, în dosarul nr. x/2020

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. În temeiul art. 272 din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 554 RON s-a acordat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că infracțiunile pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției sunt trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și cinci infracțiuni de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Acordul de recunoaștere a vinovăției a fost încheiat pentru 6 fapte săvârșite de inculpatul A., la următoarele date: 26.11.2020, 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020.

Prin sentința penală nr. 3648/26.11.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr. x/2018, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 63/A/22.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, inculpatului A. i s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare și s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 2 ani.

Cu privire la faptele din 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020, instanța a reținut că au fost săvârșite în termenul de supraveghere de 2 ani stabilit prin sentința penală menționată.

Ca urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 88 alin. (3) din C. pen. respectiv: dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei.

S-a reținut că în mod greșit procurorul a reținut că toate infracțiunile care formează obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției sunt săvârșite în concurs real. Hotărârea privind amânarea aplicării pedepsei a rămas definitivă la data de 22.01.2019, iar patru infracțiuni sunt săvârșite după această dată, respectiv: 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020.

Astfel, potrivit art. 38 alin. (1) din C. pen., există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele; or, în cauză, la momentul săvârșirii a patru infracțiuni exista o hotărâre definitivă.

Mai mult, potrivit Deciziei nr. 24/2017 a Î.C.C.J., în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 88 alin. (3) din C. pen., în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. În continuare, prima instanță a redat pasaje din decizia menționată.

În concluzie, tribunalul a reținut că mecanismul privind stabilirea pedepsei rezultante din acordul de recunoaștere a vinovăției nu a fost corect și astfel s-a ajuns la o pedeapsă stabilită în mod nelegal.

Astfel, procurorul a dispus anularea amânării aplicării pedepsei, fără a revoca amânarea aplicării pedepsei, aspect obligatoriu în cauză.

De asemenea, instanța a reținut că pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc este nejustificat de blândă atât în raport cu gravitatea infracțiunii, cât și în ceea ce privește periculozitatea infractorului.

Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea în discuție este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Mergând pe procedura recunoașterii vinovăției, în urma aplicării dispozițiilor art. 480 alin. (4) din C. proc. pen., limitele legale ale pedepsei sunt între 3 ani și 4 luni închisoare și 8 ani închisoare.

Procurorul a reținut în mod nejustificat circumstanțele atenuante judiciare (ceea ce a dus la reducerea limitelor pedepsei cu o treime), prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.. Spre deosebire de procuror, a reținut instanța că drogurile nu au fost în cantitate relativ mică, astfel că nici acest aspect și nici vârsta inculpatului nu se circumscriu circumstanței atenuante.

Inculpatul este o persoană matură, fără ocupație și fără o sursă licită de venit.

Așa cum s-a arătat, din fișa de cazier a inculpatului reiese că acesta nu se află la primul contact cu legea penală, dispunându-se față de acesta amânarea aplicării pedepsei pentru o infracțiune de furt calificat. Deși faptele din prezenta cauză sunt de o natură diferită, instanța a reținut că, deși inculpatul a trecut deja printr-o procedură judiciară și a beneficiat de clemență, nu a înțeles să respecte normele de conduită socială impuse de lege, împrejurare din care rezultă periculozitatea acestuia, acesta reprezentând pericol concret pentru ordinea publică.

Or, încălcarea din nou a regulilor de conviețuire socială printr-o activitate a inculpatului, ulterioară pronunțării unei soluții cu privire la o infracțiune comisă de el, este unul din elementele pericolului concret pentru ordinea publică. În aceste împrejurări nu se justifică reținerea unor circumstanțe atenuante judiciare, care de altfel nici nu au fost motivate. S-a menținut măsura controlului judiciar, iar în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

II. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel, în termenul legal, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (hotărâre comunicată la 07.03.2022, cale de atac declarată la 08.03.2022) și inculpatul A. (hotărâre comunicată la 14.03.2022, cale de atac declarată la 15.03.2022).

III. Prin decizia penală nr. 458/A din 26.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în baza art. 488 alin. (1) și (4) lit. a) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și apelantul intimat inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 211/F/04.03.2022 a Tribunalului București, secția I Penală, pronunțate în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 484 alin. (3) raportat la art. 424 alin. (2) din C. proc. pen., și art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii controlului judiciar dispuse față de inculpatul A. prin ordonanța nr. 2837/D/P/2020 din 19.05.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și, în consecință, s-a menținut măsura controlului judiciar.

În baza art. 484 alin. (3) raportat la art. 275 alin. (2) și (3) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul intimat inculpat la plata către stat a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, celelalte cheltuieli judiciare avansate în apelul procurorului rămânând în sarcina statului. În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului cuvenit avocatului din oficiu în cuantum de 554 RON, cheltuieli care rămân în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, în acord cu instanța de fond, dar pentru alte motive, Curtea a constatat că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală, deoarece în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării sub supraveghere conform art. 91 și urm. din C. pen.

Astfel, prin sentința penală nr. 3648/26.11.2018 a Judecătoriei Sector 4 București, definitivă prin decizia penală nr. 63/A/22.01.2019 a Curții de Apel București, în sarcina inculpatului A. s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a cărei aplicare a fost amânată conform art. 83 alin. (1) și (3) din C. pen. pe un termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin urmare, termenul de supraveghere a început să curgă la 22.01.2019 și s-ar fi împlinit la 21.01.2021.

Prezentul acord de recunoaștere a vinovăției se referă la 6 infracțiuni, dintre care 2 comise la 24.07.2018 și 31.07.2018, iar 4 comise la 02.02.2020, 26.02.2020, 28.02.2020 și 26.11.2020.

Conform art. 88 din C. pen., dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.

Potrivit art. 89 alin. (1) din C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În cauza de față, faptele din 24.07.2018 și 31.07.2018 ar atrage așadar anularea amânării aplicării pedepsei, iar faptele din 02.02.2020-26.11.2020, comise în termenul de supraveghere, ar atrage revocarea amânării aplicării pedepsei.

Într-adevăr, prin decizia nr. 42/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, astfel cum a învederat și procurorul, s-a stabilit că, în cazul în care instanța este învestită prin același act de sesizare cu judecarea a două infracțiuni intenționate, săvârșite de același inculpat, dintre care una anterior și cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispozițiile art. 85 din C. pen.. Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel: se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracțiuni deduse judecății; se va dispune anularea suspendării condiționate a executării pedepsei pronunțate anterior; se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni, pedeapsa a cărei executare a fost inițial suspendată condiționat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă; pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârșită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsă.

S-a făcut precizarea că instituția suspendării condiționate reglementată de C. pen. 1969 și art. 81 și urm. nu are corespondență în noul C. pen., cum nici amânarea aplicării pedepsei prev. de art. 83 și urm. C. pen. 2009 nu era reglementată de vechiul C. pen.

De aceea, este discutabilă incidența acesteia în materia amânării aplicării pedepsei, câtă vreme, conform art. 474

1

din C. proc. pen., efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.

În decizia menționată s-a reținut că "anularea suspendării condiționate a executării pedepsei constituie un remediu procesual având ca scop desființarea dispoziției de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esențial, fiind impusă de necesitatea ca soluția să fie conformă cu realitatea obiectivă și să se înlăture o situație contrară adevărului, ce nu își găsește justificare, cât timp există o perseverență a inculpatului de a săvârși fapte penale de natură a duce la revocarea suspendării condiționate. Trebuie observat deci că măsura anulării duce la înlăturarea suspendării executării pedepsei, ca și cum această măsură nici nu ar fi fost pronunțată, făcând astfel să nu se poată revoca ceea ce nu mai exista la data săvârșirii infracțiunii ulterioare.

Anularea intervine astfel datorită unei cauze anterioare, preexistentă acordării suspendării condiționate și săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare, și sancționează tocmai neîndeplinirea condițiilor în care aceasta putea fi dispusă. Așadar, înlăturarea prin anularea suspendării condiționate a executării pedepsei face să dispară temeiul regimului sancționator special (cumul aritmetic) bazat pe dispozițiile art. 83 alin. (1) teza finală din C. pen. […].

Sfera concursului de infracțiuni, cu pluralitate infracțională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracțiunile concurente și, ca atare, tot ce precedă alcătuiește concursul, iar tot ce urmează constituie recidivă."

Decizia menționată este însă aplicabilă în materia suspendării sub supraveghere (instituții reglementate atât în legea veche, cât și în legea nouă), iar pentru consecvență și văzând considerentele deciziei, se impune totuși concluzia că este aplicabilă și în materia amânării aplicării pedepsei, astfel că, în acord cu parchetul, doar anularea amânării aplicării pedepsei se putea dispune, astfel cum s-a menționat și în acordul de recunoaștere a vinovăției, iar nu și revocarea amânării aplicării pedepsei cum a apreciat prima instanță.

Aceasta nu înseamnă însă că, după amânarea aplicării pedepsei și efectuarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, s-ar putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art. 91 și urm. din C. pen.

Prin decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 88 alin. (3) din C. pen., în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.

S-a arătat că art. 88 alin. (3) din C. pen., folosește termenii "revocă și dispune aplicarea și executarea pedepsei", ceea ce conferă caracter imperativ și obligatoriu. De asemenea, condiția pronunțării unei condamnări conduce la revocare, ceea ce face imposibilă menținerea soluției de amânare a aplicării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere.

S-a menționat că sancțiunea revocării amânării aplicării pedepsei nu are la bază neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. b) din C. pen., ci neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen., care implică evaluarea persoanei infractorului și a posibilităților sale de îndreptare. Or, săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen.

În consecință, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate, condiția prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen. nu este îndeplinită, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, iar menținerea amânării aplicării pedepsei nu este posibilă în absența unui temei legal, soluția de condamnare fiind unica soluție permisă de dispozițiile art. 88 alin. (3) din C. pen.

Pe lângă argumentele instanței supreme sunt relevante și dispozițiile art. 91 alin. (3) lit. b) din C. pen., în sensul că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată.

Astfel spus, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, ulterior revocării amânării aplicării pedepsei pedeapsa rezultantă nu se poate executa decât în condiții de detenție.

Mergând pe raționamentul parchetului, din moment ce intervine doar anularea amânării aplicării pedepsei, chiar dacă inculpatul a săvârșit infracțiuni și în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei (fără însă a se disune revocarea), este posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 91 și urm. din C. pen., deoarece este îndeplinită inclusiv condiția prev. de art. 91 alin. (3) lit. b) din C. pen.

Or, o astfel de concluzie este absurdă, deoarece ar însemna că, dacă inculpatul nu ar fi săvârșit infracțiunile care atrag anularea, singura posibilitate, ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei, era executarea pedepsei rezultante în regim de detenție. În schimb, dacă inculpatul a avut o activitate anterioară amânării aplicării pedepsei, mai amplă, descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, săvârșind de asemenea alte infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere, ca urmare doar a anulării amânării aplicării pedepsei (nu și a revocării), ar fi posibilă atât amânarea aplicării pedepsei rezultante, cât și, eventual, suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante. Altfel spus, comiterea de către un inculpat a unor infracțiuni anterior amânării aplicării pedepsei, dar și ulterior rămânerii definitive a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, i-ar crea acestuia o situație mai ușoară decât a unui inculpat care ar comite infracțiuni doar după soluția definitivă de amânare a aplicării pedepsei, în sensul că primul ar putea beneficia de dispozițiile art. 83

9

1 din C. pen., în schimb cel de-al doilea ar urma să execute pedeapsa rezultantă în regim de detenție.

După cum și instanța supremă a arătat în considerentele deciziei nr. 24/2017, săvârșirea unei infracțiuni în termenul de supraveghere conduce la neîndeplinirea condiției prev. de art. 83 alin. (1) lit. d) din C. pen., care are o reglementare asemănătoare cu cea de la art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen. - în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Așadar, pe lângă argumentele de logică juridică, s-a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen., care într-o situație precum cea în cauză își pierde caracterul subiectiv, devenind o condiție obiectivă. Săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea acestei condiții, independent de împrejurarea că, formal, nu s-a dispus revocarea amânării pedepsei.

Potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții: respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale […] dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală.

Curtea a reținut că, din moment ce soluția de suspendare sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare este nelegală, în lumina argumentelor expuse, criticile procurorului și ale inculpatului sunt nefondate.

S-a mențiunat că, ajungând la această soluție, de nelegalitate, chiar dacă pe baza unui alt raționament, prima instanță nu se putea pronunța asupra faptului că soluția ar fi nejustificat de blândă, astfel că, aceste considerente nu pot lega instanțele învestite ulterior cu faptele presupus comise de inculpat, care au făcut obiectul prezentului acord de recunoaștere a vinovăției.

Prin decizia penală nr. 458/A din 26.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală a fost comunicată inculpatului A. la data de 02.05.2022 și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la data de 29.04.2022.

Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism termenul s-a împlinit la data de 39.05.2022, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

IV. Împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție - Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Cererea de recurs în casație a fost comunicată către inculpatul A. la data de 29.07.2022 prin afișare, retur plic.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în interiorul căruia se pot depune concluzii scrise pentru inculpatul A. s-a împlinit la data de 08.08.2022.

În cauză, inculpatul A. nu a formulat concluzii scrise.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, la data de 30 august 2022, sub dosar nr. x/2022, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 18.10.2022.

În cuprinsul cererii de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție - Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt menționate numele și prenumele procurorului care a formulat calea de atac (procuror șef serviciu B.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 458/A din data de 26.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală), precum și semnătura și ștampila, în raport de dispozițiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin cererea formulată a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. și s-a solicitat admiterea recursului în casație împotriva deciziei penale nr. 458/A din data de 26 aprilie 2022, pronunțate de către Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022 și casarea deciziei penale atacate.

În susținerea cererii, s-a arătat că prin acordul de recunoaștere încheiat cu inculpatul A. la data de 21 februarie 2022, în dosarul nr. x/2022, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală: au fost stabilite pedepse pentru șase infracțiuni (o infracțiune de trafic de droguri și cinci infracțiuni de deținere de droguri pentru consum propriu). S-a constatat că cele șase infracțiuni erau concurente cu o faptă de furt pentru care anterior se stabilise, prin hotărâre definitivă, amânarea aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, pe un termen de supraveghere de 2 ani. S-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, a fost stabilită pentru infracțiunea de furt pedeapsa de 8 luni închisoare, au fost contopite cele șapte pedepse stabilite și s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 4 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor de 8 luni închisoare reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, în final, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare. S-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare și a fost stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 din C. pen.

Prin sentința penală nr. 21 l/F din data de 04 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București, secția I Penală a respins acordul de recunoaștere a vinovăției, pentru următoarele motive: nu se putea dispune anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, așa cum s-a dispus prin acord, ci trebuia dispusă revocarea amânării aplicării acestei pedepse. Pedeapsa stabilită prin acordul de recunoaștere a vinovăției pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc este nejustificat de blândă atât în raport cu gravitatea infracțiunii, cât și în ceea ce privește periculozitatea infractorului.

Prin decizia penală nr. 458/A din data de 26 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București a înlăturat motivele pentru care prima instanță a respins acordul de recunoaștere a vinovăției, reținând că în mod corect s-a dispus prin acordul de recunoaștere a vinovăției anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, ajungând la o soluție de nelegalitate, chiar dacă pe baza unui alt raționament decât cel reținut de instanța de apel, prima instanță nu se putea pronunța asupra faptului că soluția ar fi nejustificat de blândă. După înlăturarea tuturor motivelor pentru care prima instanță a respins acordul de recunoaștere a vinovăției, instanța de apel a reținut că "în acord cu instanța de fond, dar pentru alte motive, Curtea constată că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală, deoarece în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării sub supraveghere conform art. 91 și urm. din C. pen.

Astfel, deși instanța de apel a înlăturat toate motivele pentru care prima instanță a respins acordul de recunoaștere (acceptând că motivele de apel au fost întemeiate), a reținut, fără ca apelul să fi fost formulat în defavoarea inculpatului, că față de inculpatul cu care a fost încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției nu se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, așa cum s-a stabilit în acordul de recunoaștere a vinovăției.

Este esențial că instanța de apel a stabilit că este nelegală dispunerea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Prin urmare, s-a menționat că nu este situația în care imposibilitatea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei să se fi circumscris motivului unei soluții nejustificat de blânde, motiv reținut de prima instanța, dar înlăturat de către instanța de apel.

Dacă într-un prim ciclu procesual, prin hotărâre definitivă, au fost analizate și statuate anumite aspecte, în al doilea ciclu procesual, nu pot fi reiterate criticile care au fost statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea definitivă pronunțată în primul ciclu procesual (în acest sens I.C.C.J., secția penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 420 din 16 iulie 202).

În consecință, instanța care, după respingerea definitivă a acordului de recunoaștere a vinovăției, va fi sesizată prin rechizitoriu va fi obligată să respecte concluzia instanței de apel, potrivit căreia este nelegal ca față de inculpatul A. să se dispună suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Această concluzie a fost reținută de către o instanță de apel, astfel că motive precum cele de mai jos nu mai pot fi puse în discuție și nici nu pot constitui temei al recursului în casație ori al altei căi extraordinare de atac.

Pot constitui astfel de motive atât decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât și dispozițiile art. 91 alin. (3) lit. b) din C. pen. (reținute de instanța de apel în justificarea concluziei că nu se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei) au ca premisă amânarea aplicării unei pedepse numai dacă această modalitate de individualizare subzistă, iar nu și situația în care amânarea aplicării pedepsei este anulată, cum este situația în speța de față. Dacă amânarea aplicării pedepsei se anulează, împrejurarea că în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei a fost săvârșită o nouă infracțiune nu mai poate produce niciun efect din perspectiva instituției amânării aplicării pedepsei. Astfel, din moment ce intervine anularea amânării aplicării pedepsei, chiar dacă inculpatul a săvârșit infracțiuni și în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, nu este exclusă, deci, este legală suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 91 și urm. din C. pen.. Este adevărat că dacă inculpatul nu ar fi săvârșit infracțiunile care atrag anularea, singura posibilitate, ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei, era executarea pedepsei rezultante în regim de detenție, însă inculpatul A. a săvârșit infracțiunile care atrag anularea. Prin anularea amânării aplicării pedepsei se constată retroactiv că amânarea aplicării pedepsei nu putea fi dispusă, astfel că, orice consecință juridică care are derivă din amânarea aplicării pedepsei ar fi lipsită de temei legal. Nu este lipsit de sens că o activitate infracțională anterioară a inculpatului, fapta care atrage anularea amânării aplicării pedepsei, să facă posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, întrucât prin anularea amânării aplicării pedepsei se constată retroactiv că amânarea aplicării pedepsei nu putea fi dispusă, cu consecința că fapta pentru care se dispusese amânarea aplicării pedepsei se află în concurs cu celelalte fapte. Lipsit de sens ar fi fost ca în condițiile unei prime activități infracționale să se fi apreciat că nu se putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, iar în urma unei activități infracționale ulterioare să se aprecieze că se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

S-a susținut că în nicio situație condiția prevăzută de art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen. nu își poate pierde caracterul subiectiv, devenind o condiție obiectivă". Această condiție rămâne la aprecierea instanței, în toate cazurile (textul de lege prevăzând că "instanța apreciază că"). Dacă în speța de față instanța ar fi apreciat, în raport de criteriile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) din C. pen., că este necesară executarea pedepsei aplicate A., acordul ar fi trebuit respins pe motivul că soluția din acord e nejustificat de blândă, iar nu nelegală. Dacă după anularea amânării aplicării pedepsei, o faptă comisă în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei ar atrage imposibilitatea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, așa cum a concluzionat instanța de apel, s-ar ajunge la aplicarea unor tratamente diferite în situații de săvârșire, în condiții identice, a unui concurs de infracțiuni. Astfel, unei persoane care comite mai multe infracțiuni, aflate în concurs, fără ca pentru vreuna dintre ele să se fi dispus inițial amânarea aplicării pedepsei și ulterior anularea amânării aplicării pedepsei, s-ar putea aplica dispozițiile legale care prevăd suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar unei persoane care comite aceleași infracțiuni (aflate în concurs) din care pentru una din acestea s-a dispus inițial amânarea aplicării pedepsei și ulterior anularea amânării aplicării pedepsei, nu i s-ar putea aplica prevederile legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Însă, stabilindu-se de către instanța de apel, cu autoritate de lucru judecat, că este nelegal ca inculpatului A. să i se aplice dispozițiile legale privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în condițiile în care această chestiune de drept nu a fost avută deloc în vedere de către prima instanță și nici nu a fost invocată în apelul procurorului (formulat în favoarea inculpatului, împotriva sentinței de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției) sau în apelul inculpatului, ci a fost analizată, din oficiu, pentru prima dată, de către instanța de apel, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus, consacrat legislativ de art. 418 din C. proc. pen., potrivit căruia instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel, iar în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, nu poate agrava situația acesteia.

De altfel, dacă opinia primei instanțe asupra chestiunilor analizate de aceasta ar fi fost aceeași cu opinia instanței de apel (în sensul că în speță erau incidente dispozițiile legale privind anularea amânării aplicării pedepsei, iar nu cele privind revocarea aplicării pedepsei), prima instanță, care nu a constatat niciun alt motiv de nelegalitate (nici pe cel invocat ulterior de către instanța de apel, constând în nelegalitatea dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere), ar fi admis acordul de recunoaștere a vinovăției. În mod evident sentința de admitere a acordului nu ar fi fost atacată nici de către inculpat (care nu avea vreun interes în acest sens) și nici de procuror (a cărui opinie cu privire la situația juridică a inculpatului, exprimată în acordul de recunoaștere, ar fi fost confirmată de către prima instanță). În acest context se poate observa că prin statuarea, cu autoritate de lucru judecat, de către instanța de apel, că este nelegal ca inculpatului A. să i se aplice dispozițiile legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chestiune de drept care a fost analizată pentru prima dată de către instanța de apel, în apelul formulat de inculpat și de procuror în favoarea inculpatului, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus.

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevede că hotărârile sunt supuse casării în situația în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Este adevărat că prin hotărârea instanței de apel nu s-a aplicat o pedeapsă, însă, art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nici nu impune condiția ca prin însăși hotărârea instanței de apel să se fi aplicat pedeapsa. Astfel, pot fi supuse recursului în casație următoarele decizii ale curții de apel în care instanța de apel nu aplică ea însăși o pedeapsă: decizia de respingere a apelului formulat împotriva unei sentințe de condamnare (în sentință fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentințe de admitere a acordului de recunoaștere (în sentință fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentințe de respingere a acordului de recunoaștere (în acord fiind aplicate pedepsele).

În toate aceste situații, prin decizia instanței de apel se închide în mod definitiv un ciclu procesual prin care este aplicată o pedeapsă, iar dacă pedeapsa aplicată s-ar situa în alte limite decât cele prevăzute de lege, decizia de apel ar putea fi atacată cu recurs în casație.

Concluzia că hotărârile pronunțate ca urmare a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi atacate cu recurs în casație rezultă atât din dispozițiile art. 434 alin. (1) din C. proc. pen. (care nu exclud aceste hotărâri), cât și din prevederile aliniatului 2 al aceluiași text de lege, care nu enumera aceste hotărâri printre cele care nu pot fi atacate cu recurs în casație. Hotărârile pronunțate de instanțele de apel ca urmare a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi: de admitere a apelului formulat împotriva unei sentințe de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, de respingere a apelului formulat împotriva sentinței prin care a fost respins acordul de recunoaștere. În niciuna din aceste situații instanța de apel nu stabilește ea însăși o pedeapsă, însă, hotărârile pronunțate ca urmare a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi atacate cu recurs în casație.

Revenind la hotărârea instanței de apel care formează obiectul prezentului recurs în casație, s-a susținut că prin stabilirea de către instanța de apel că este nelegal să se dispună suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, aspect care nu a fost analizat în hotărârea primei instanței și nici nu a formulat obiectul apelului, fiind invocat din oficiu de către instanța de apel, instanța de apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în apelul inculpatului și în apelul formulat de procuror în favoarea inculpatului, un tratament sancționator cu încălcarea principiului non reformatio inpejus.

Principiul non reformatio in pejus consacrat de art. 418 din C. proc. pen., potrivit căruia partea are dreptul de a supune hotărârea atacată unui control jurisdicțional fără a i se crea o situație mai grea în propria cale de atac, constituie un principiu care guvernează tratamentul sancționator și, în consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție poate verifica, în cadrul cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., dacă tratamentul sancționator stabilit de către instanța de apel se situează în limitele impuse de exigențele principiului non reformatio in pejus (în acest sens, I.C.C.J., secția penală, deciziile nr. 144/RC/2015, 390/RC/2015, 528/RC/2016, 258/RC/2017, 423/RC/2017, 459/RC/2017, 98/RC/2018, 166/RC/2018, 224/RC/2018, 333/RC/2018, 150/RC/2019, 79/RC/2020, 280/RC/2020, nr. 212/RC/2021, 302/RC/2021).

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2022, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători și s-a acordat termen la data de 29 noiembrie 2022, cu citarea intimatului inculpat, A., precum și asigurarea apărării prin emiterea unei adrese către Baroul București.

Înalta Curte a constată în cuprinsul cererii de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt menționate numele și prenumele procurorului care a formulat calea de atac (procuror șef serviciu B.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 458/A din data de 26.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală), precum și semnătura și ștampila, în raport de dispozițiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.. Recursul în casație a fost promovat, în temeiul art. 436 și urm. C. proc. pen., împotriva unei hotărâri care este susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, în termenul legal, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

De asemenea, s-a constatat că și condiția reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. este îndeplinită de calea extraordinară de atac declarată, fiind invocat cazul de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că hotărârea atacată este nelegală, întrucât este nelegal să i se aplice inculpatului dispozițiile privind suspendarea sub supraveghere, atâta timp cât nu a fost avută în vedere de prima instanță, ci a fost analizată în apel, fiind încălcat principiul non reformatio in pejus

S-a apreciat că în cauza de față, motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., putând face obiectul cenzurii instanței de casație.

V. Examinând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A., Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Or, prin decizia recurată nu a fost soluționat conflictul de drept penal printr-o astfel de soluție, astfel că, în prezenta cauză, nu avem o pedeapsă aplicată de o instanță de judecată, ci doar una "negociată" între procuror și inculpat printr-un acord care nu a fost admis de instanță.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., cheltuielile, ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Pa