ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 484/2025

Ședința publică din data de 30 iunie 2025

Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii din data de 16 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 16 mai 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2025, Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, instanța învestită cu soluționarea contestațiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Cluj și de contestatorul-inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 34/A/2025 pronunțate la data de 15.01.2025 în dosarul penal nr. x/2023, privind pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2020 din data de 09.11.2022 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc și mare risc, pentru consum propriu, fără drept, prev. și ped. de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., a respins cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT-Structura Teritorială Cluj, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 432 alin. (3) și art. 420 alin. (11) rap. la art. 364 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, raportat la condiția legală de a avea legătură cu soluționarea cauzei, cererea de sesizare invocată este inadmisibilă.

Curtea a reținut că, atât în cursul judecății din apel, finalizate prin decizia penală nr. 34/A din 15.01.2025 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2023, cât și de la momentul formulării contestației în anulare și până în prezent, persoana condamnată definitiv A. se afla, respectiv, se află în detenție, în Austria, asigurarea participării acestuia la proces și modalitatea concretă de exercitare a drepturilor procesuale intrând sub incidența prevederilor art. 228 și art. 235 alin. (3), (9) și (11) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată.

Or, nu textele legale susmenționate, care au un caracter special, au fost criticate în speță, ci normele de drept comun în materie, ceea ce nu conferă o reală legătură a excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, ci mai degrabă urmărește o dezlegare din perspectivă teoretică, a unor chestiuni particulare de competență a instanței în fața căreia se invocă excepția (chestiuni de drept invocate în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Cluj și pe care instanța de control judiciar va trebui să le stabilească la momentul soluționării pe fond a contestației în anulare).

Împotriva încheierii din data de 16 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Cluj.

În motivarea cererii, Ministerul Public a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 432 alin. (3) și art. 420 alin. (11) raportat la art. 364 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, s-a susținut că dispozițiile din Legea nr. 302/2004, la care face referire curtea de apel, în cuprinsul încheierii recurate, nu cuprind prevederi relevante referitoare la obligativitatea participării prin videoconferință la procesul penal a inculpatului aflat în stare de deținere pe teritoriul altui stat.

Astfel, din conținutul dispozițiilor art. 228, art. 235 alin. (3), (9) și (11) din Legea nr. 302/2004 se desprinde concluzia că inculpatul aflat în detenție pe teritoriul altui stat este considerat în imposibilitate de a se înfățișa personal pe teritoriul României, astfel că acesta poate fi audiat prin videoconferință, în măsura în care consimte.

În continuarea argumentării, s-a arătat că legislația specială nu conține prevederi legate de obligativitatea participării inculpatului aflat în stare de deținere (chiar în străinătate) la judecată sau despre sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestor norme imperative, unica concluzie fiind aceea că se aplică dispozițiile generale din C. proc. pen., respectiv dispozițiile art. 364 alin. (1), art. 420 alin. (110) și art. 432 alin. (3) din C. proc. pen.

Totodată, s-a susținut că obligația asigurării prezenței inculpatului deținut la judecarea apelului (contestația în anulare vizând tocmai încălcarea acestei dispoziții imperative de către instanța de apel, sancțiunea care intervine și remediile procesuale), la soluționarea contestației în anulare (cauza aflându-se în prezent în etapa soluționării pe fond a contestației în anulare declarate de procuror), dar și la judecarea apelului (dacă această cale extraordinară va fi admisă în fond) nu se regăsește în cuprinsul Legii nr. 302/2004, ci doar în cuprinsul C. proc. pen.

Concluzionând, s-a arătat că prezența obligatorie a inculpatului, deținut în străinătate în altă cauză, constituie scopul normei, videoconferința fiind doar mijlocul care permite realizarea acestui scop, iar atunci când legea însăși pune la dispoziția inculpatului o cale discreționară de paralizare a mijlocului de realizare a scopului normei, norma edictată tocmai în favoarea inculpatului și cu sacrificarea interesului public de înfăptuire a actului de justiție, dar și interesului particular al celorlalți participanți la procedura de a obține soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, ea nu asigură un just echilibru între interesele aflate în discuție.

Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului formulat, desființarea încheierii recurate cu consecința sesizării Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate ridicate de procuror.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 03 iunie 2025, sub nr. x/2025/a1, fiind fixat termen la data de 05 iunie 2025.

La termenul stabilit, față de lipsa de procedură cu intimatul persoană condamnată A., care se află încarcerat în Penitenciarul Krems din Austria, precum și față de împrejurarea că dosarul nr. x/2025 al Curții de Apel Cluj nu a fost înaintat, cauza a fost amânată pentru termenul din data de 19 iunie 2025, când au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, susținerile reprezentantului Ministerului Public și ale apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată fiind consemnate în parte introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul declarat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii din data de 16 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (3) și art. 420 alin. (11) rap. la art. 364 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin motivele de recurs, în esență, s-a arătat că dispozițiile din Legea nr. 302/2004 avute în vedere de curtea de apel la respingerea cererii de sesizare nu ar fi aplicabile în cauza de față, deoarece nu conțin prevederi legale de obligativitatea participării inculpatului aflat în stare de deținere la judecată ori despre sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestor norme imperative.

În acest context, instanța de recurs constată că nu ne aflăm în prezența unei veritabile excepții de neconstituționalitate, fiind invocată, în concret, neconstituționalitatea unei dispoziții sub aspectul modalității în care procurorul interpretează textul respectiv, precum și aplicativitatea acestuia în cauza dedusă judecății. Astfel, argumentele Ministerului Public se constituie într-o critică ce vizează o chestiune de tehnică legislativă, ce ține de concluzia ce derivă din interpretarea textului legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în cauză nu se invocă neconstituționalitatea unei norme legale incidente în cauză, ci a concluziei ce derivă din interpretarea textului legal ce se consideră neconstituțional, chestiune ce se circumscrie aplicării legii și care este de competența instanțelor judecătorești, și, pe de altă parte, vizează o problemă de acuratețe legislativă, fără ca neconstituționalitatea să rezide în însuși textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituționalitate.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii, aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia nr. 1402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, și Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 822 din 09 octombrie 2019.)

De asemenea, Curtea Constituțională a arătat în mod specific că "nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar (Decizia nr. 276 din 10 mal 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Decizia nr. 729 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 23 februarie 2017)". - par. 21 din Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 705 din 6 august 2020.

Cu privire la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că sunt admisibile excepțiile de neconstituționalitate și este competentă să realizeze un control de constituționalitate a interpretării unui text de lege, atunci când "deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelor reglementări". - par. 19 din Decizia nr. 170/2020, din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 705 din 6 august 2020, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Excepția de neconstituționalitate contravine și regulilor de principiu desprinse din jurisprudența Curții Constituționale potrivit cărora "examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele.". - par. 15 din Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 960/30.12.2014.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, dorește relocarea unei norme de procedură penală în cadrul unui alt articol pornind de la o interpretare ce nu este proprie instanțelor de apel, fiind chiar contrară celei adoptate în practica judiciară, nefiind îndeplinită condiția ca aceasta să aibă legătură cu fondul cauzei.

În concluzie, în cauza de față aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Pentru aceste considerente, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii din data de 16 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (5) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată A., în cuantum de 377 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva încheierii din data de 16 mai 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală și de Minori.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată A., în cuantum de 377 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2025.