ÎCCJ, Decizia nr. 357/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 2603 din 30 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei penale nr. 258 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și de familie; a fost obligat recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 13 din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.V., în contradictoriu cu A.C., împotriva rezoluțiilor nr. 6236/P/2007 și nr. 935/II-2/2008 emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Neamț.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că, prin rezoluția nr. 6236/P/2007 din 14 februarie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra Neamț, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul A.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., motivat de faptul că nu s-a dovedit că acesta din urmă, în calitate de expert tehnic, ar fi inserat în raportul de expertiză întocmit într-o cauză civilă date neconforme realității.

Plângerea petentului împotriva acestei soluții a fost respinsă prin rezoluția nr. 935/II-2/2008 din 13 mai 2008 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamț cu aceeași motivare, că nu s-a făcut dovada infracțiunilor reclamate.

Fiind sesizată potrivit art. 278

1

C. proc. pen., prima instanță examinând plângerea dedusă judecății în raport de materialul probator administrat a reținut că intimatul A.C. a efectuat raportul de expertiză de lotizare conform obiectivelor stabilite de instanță, propuse de părțile din dosarul civil de partaj succesoral, în baza încheierii de admitere în principiu și a modalității de stăpânire a terenurilor, iar instanța a optat pentru una din variantele de lotizare. S-a arătat, totodată, că măsurătorile s-au efectuat de expert în prezența petentului care avea posibilitatea legală să formuleze obiecțiuni, atât cu privire la măsurătorile efectuate cât și la lotizarea efectuată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul R.V.

Prin decizia penală nr. 104/RP din 19 martie 2010, Tribunalul Neamț a respins, ca nefondat, recursul declarat de petent.

În motivarea soluției, instanța de recurs a arătat că motivele de recurs invocate de petent sunt lipsite de temei legal, deoarece probele administrate, precum și înscrisurile depuse la dosar pe parcursul procesului penal, confirmă starea de fapt reținută prin rezoluțiile contestate, verificate și menținute, ca legale și temeinice, de instanța de fond.

Împotriva acestei hotărâri petentul a declarat un nou recurs, care a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia penală nr. 258 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Bacău.

S-a reținut în considerentele deciziei că o hotărâre pronunțată de o instanță de recurs nu mai poate fi atacată cu recurs.

Împotriva acestei hotărâri petentul a formulat un alt recurs înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de recurs a reținut că recursul este inadmisibil, având în vedere principiile legalității și oficialității procesului penal, înscrise în art. 2 C. proc. pen. exercitarea căilor de atac ordinare în cadrul procesului penal având loc în limita dispoziției legale care prevede calea de atac, respectiv apel sau recurs.

S-a reținut, totodată, că prevederile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen. stabilesc imperativ și expres că hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) lit. a) și b) poate fi atacată numai cu recurs de către procuror, persoana care a făcut plângerea și de persoana față de care s-a pronunțat o soluție de netrimitere în judecată, iar în cadrul acestor limite procesuale legale în care poate fi exercitată o cale de atac ordinară în materie, petentul a declarat un recurs, respins, ca nefondat, de instanța competentă, respectiv, Tribunalul Neamț, ceea ce a condus la soluționarea definitivă a cauzei, prin pronunțarea unei hotărâri definitive care a intrat în puterea lucrului judecat, exercitarea altor recursuri, în afara limitelor impuse de dispozițiile procesual penale, atrăgând sancționarea demersului procesual exercitat în afara legii, cu inadmisibilitatea.

Împotriva acestei decizii petentul a declarat un nou recurs.

Analizând recursul cu prioritate în ceea ce privește admisibilitatea acestuia se constată că recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, constatându-se întemeiată excepția invocată, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a), teza a II a C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 2603 din 30 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2990.99/279/2008.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.