ÎCCJ, Decizia nr. 180/2019

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererile formulate de inculpatul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. Totodată a respins cererile de recurs în casație formulate de inculpații B., C., A. și D. împotriva Deciziei penale nr. 478/A din data de 28 martie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale s-a arătat că în cuprinsul acesteia s-a susținut că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sunt neconstituționale, în interpretarea că sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" se referă numai la situația când nu este îndeplinită condiția tipicității obiective, cu excluderea situației în care nu este îndeplinită condiția tipicității subiective fiind astfel încălcat principiul egalității, consacrat de art. 16 și art. 124 alin. (2) din Constituție, art. 14 și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; principiul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (1) și alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; principiul legalității incriminării (nulla crimen sine lege), garantat de art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 alin. (12) din Constituție.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a susținut că, în interpretarea că sintagma "nu s-au respectat dispozițiile art. 437", cu referire la "indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea" permite verificarea, în procedura admisibilității recursului în casație, a caracterului formal sau real al invocării motivelor de casare încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituție, dispozițiile legale invocate fiind constituționale numai în măsura în care se interpretează în sensul că sintagma "nu s-au respectat dispozițiile art. 437", cu referire la "indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea" nu permite verificarea, în procedura admisibilității recursului în casație, a caracterului formal sau real al invocării motivelor de casare.

Examinând argumentele invocate de apărătorul ales al inculpatului A. în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că obiecțiunile formulate de acesta vizează interpretarea și aplicarea legii, iar nu neconstituționalitatea textului de lege invocat, apreciind totodată că nu s-au formulat veritabile critici de neconstituționalitate, susținerile sale vizând modul concret de interpretare și aplicare a dispozițiilor enunțate. Însă aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

S-a mai arătat că sub aparența unor critici referitoare la ambiguitatea și neclaritatea textelor de lege, se solicită, în realitate, interpretarea acestora, sesizarea fiind inadmisibilă, întrucât o asemenea analiză excedează competenței Curții Constituționale (Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în M. Of. nr. 406/9.06.2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 79/3.02.2016, Decizia nr. 145/17.03.2016, publicată în M. Of. nr. 437/10.06.2016, parag. 19, Decizia nr. 698/29.11.2016, publicată în M. Of. nr. 163/6.03.2017, parag. 23, Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în M. Of. nr. 348/20.04.2018 parag. 25), instanța de contencios constituțional arătând că, prin natura sa, nu este legiuitor pozitiv și numai organul legiuitor are competența de a adopta, modifica sau completa legile, în acest sens fiind prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cuprinse în Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, în termen legal, a formulat recurs inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 iunie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 9 septembrie 2019.

Prin rezoluția din 18 iunie 2019 a Completului de 5 Judecători - P3 2019, în temeiul dispozițiilor art. 353 alin. (10) teza a II-a din C. proc. pen., s-a dispus preschimbarea termenului la data din 17 septembrie 2019.

La termenul din data de 17 septembrie 2019 nefiind cereri de formulat, excepții de invocat ori probatorii de administrat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în dezbateri.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de inculpatul A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanța în fața căreia a fost invocată excepția nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanței are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerințelor de admisibilitate ce trebuie evaluate și care, așa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Totodată, referitor la examenul legăturii cu cauza se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curții Constituționale pronunțată în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

În cauza dedusă judecății, inculpatul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. apreciind că dispozițiile menționate nu sunt constituționale încălcând prevederile art. 7, art. 16, art. 21, art. 23 și art. 124 din Constituția României, art. 1, art. 6, art. 7 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că interpretarea dată acestor prevederi legale este neconstituțională.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în acord cu judecătorul fondului, constată că cererea întrunește doar o parte din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestită cu soluționarea unei cereri de recurs în casație, de către o persoană având calitatea de inculpat în acea cauză, iar textele de lege criticate sunt în vigoare și nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituționale.

În ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurentul inculpat, prin apărător ales, în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate nu reprezintă aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, cu prilejul susținerii cererii, a arătat că dispozițiile art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care sintagma "nu s-au respectat dispozițiile art. 437" cu referire la "indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea" nu permite verificarea, în procedura admisibilității recursului în casație, a caracterului formal sau real al invocării motivelor de casare. De asemenea, că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sunt neconstituționale, în interpretarea că sintagma " fapta nu este prevăzută de legea penală" se referă numai la situația când nu este îndeplinită condiția tipicității obiective, cu excluderea situației în care nu este îndeplinită condiția tipicității subiective.

Se observă, așadar, că aspectele invocate în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale reflectă, în realitate, nemulțumirea inculpatului cu privire la modalitatea de soluționare a cererii sale de recurs în casație vizând, de fapt, modul de interpretare a textelor de lege criticate, iar nu aspecte de neconstituționalitate a acestora. Or, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În acest context, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că o excepție de neconstituționalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme sau a unui text de lege, iar nu la completarea sau modificarea unor dispoziții legale, cu consecința reconfigurării procedurii reglementate de art. 438 și art. 440 din C. proc. pen., aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, instanța de control judiciar, în deplin acord cu instanța de casație, apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, situație în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că, în mod corect, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că excepția invocată nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluționarea cauzei.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că soluția atacată este legală și temeinică, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cuprinse în Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cuprinse în Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2019.

Procesat de GGC - NN