ÎCCJ, Decizia nr. 470/2011

Ședința publică de la 28 noiembrie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3044

din 7 septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 66/32/2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, a respins ca nefondat, recursul declarat de

petentul R.V. împotriva sentinței penale nr. 46 din 25 aprilie 2010 a Curții de

Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, cu obligarea

acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut următoarele :

Prin sentința penală

nr. 46 din 25 aprilie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a plângerii

formulate de petentul R.V. împotriva rezoluției nr. 1331/P/2009 din 7 decembrie

2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs petentul, recurs care a fost respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 3044 din 7 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală.

Împotriva acestei

ultime decizii, petentul R.V. a declarat un nou recurs.

La termenul de azi, 28

noiembrie 2011, Înalta Curte, în baza art. 302 alin. (1) raportat la art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a combinat cu art. 417 C. proc. pen., a pus

în discuția părților admisibilitatea recursului declarat de petentul R.V.

Examinând recursul

declarat de petent, în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil.

În conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

alin. (10) cu referire la alin. (8) lit. a)

și b) C. proc. pen., hotărârea judecătorului pronunțată în soluționarea

plângerii împotriva rezoluției de netrimitere în judecată poate fi atacată cu

recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale precum și de orice altă persoană

ale cărei interese legitime sunt vătămate.

Din examinarea

textului se constată că recursul se poate declara numai împotriva hotărârii

instanței de fond.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de

a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după

caz, nedefinitive, fiind arătate expres și limitativ hotărârile care sunt

supuse recursului.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 385

1

alin. (1) lit. c) și lit. e) C. proc. pen.,

pot fi atacate cu recurs numai sentințele pronunțate, ca instanțe de fond de

curțile de apel și deciziile pronunțate, ca instanțe de apel de tribunale,

tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel.

Printre acestea nu

sunt prevăzute și deciziile pronunțate, ca instanță de recurs, de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, cum este cea atacată în cazul de

față.

Totodată, art. 417 C.

proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al

aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici

unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul

român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac,

dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală

a declarării mai multor recursuri este exclusă.

În prezenta cauză,

Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

sesizat cu recursul declarat de către petentul R.V., împotriva unei hotărâri

definitive, respectiv decizia nr. 3044 din 7 septembrie 2010 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 66/32/2010.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, excepția

inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din oficiu de către

instanță, este întemeiată, astfel încât prin admiterea excepției, criticile

formulate de recurentul petent, care vizează fondul cauzei, nu vor mai fi

analizate.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 3044 din

7 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 66/32/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2011.