ÎCCJ, Decizia nr. 84/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față, Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 690 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul P.V. împotriva deciziei nr. 480 din 14 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare statului. S-a reținut, în esență, că prin decizia nr. 480 din 14 iunie 2010 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 283 din 28 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 519/32/2008.

A fost obligat recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că prin decizia nr. 283 din 28 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.V. împotriva sentinței penale nr. 138 din 9 octombrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția penală cauze cu minori și familie. A fost obligat recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare statului. S-a constatat că prin sentința recurată a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluției din 21 iulie 2008 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 599/II/2/2008.

S-a reținut, totodată, că prin ordonanța nr. 540/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii E.O. și M.C., soluția fiind confirmată prin rezoluția nr. 599/II/2/2008. Prima instanță a apreciat soluția procurorului ca legală și temeinică, reținând că în activitatea magistraților reclamați nu s-au constatat abateri de natură să caracterizeze reaua credință, grava neglijență sau conținutul unei fapte de natură penală, plângerea petentului fiind nefondată. Instanța de recurs a apreciat că prima instanță a verificat în mod complet ordonanța atacată, iar soluția de netrimitere în judecată anterior dispusă este legală, faptele imputate intimaților neexistând.

Cu privire la noul recurs declarat în cauză de către recurentul petent, instanța a apreciat că acesta este inadmisibil având în vedere că legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice, fiind incidente în speță principiile legalității și unicității căii de atac, precum și prevederile art. 385 1 C. proc. pen. Cu privire la noul recurs declarat de petent (ce a format obiectul dosarului nr. 5323/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători) instanța de recurs a apreciat că este inadmisibil, având în vedere dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituția României, coroborate cu art. 385 1 C. proc.

pen., precum și principiul unicității căii de atac a recursului, constatându-se că recurentul și-a exercitat anterior dreptul la recurs. Împotriva acestei decizii petentul a formulat un nou recurs. Analizând recursul cu prioritate prin prisma admisibilității acestuia se constată acesta este inadmisibil și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Astfel, părțile urmează a sesiza instanțele prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate, a căror admisibilitate este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege, stabilindu-se, astfel, principiul unicității acestei căi de atac.

În cauză, se constată că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textelor de lege menționate, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare. Pe de altă parte, cum Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, se constată că excepția invocată este întemeiată, astfel că potrivit dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins ca inadmisibil. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 680 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 5323/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.