ÎCCJ, Decizia nr. 93/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

decizia nr. 774 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Completul de 9 judecători a fost respins, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 3836 din 19 noiembrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 246/32/2009. A fost obligat recurentul petent la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin

decizia nr. 3836 din 19 noiembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 246/32/2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins ca nefondat,

recursul declarat de petentul R.V. împotriva sentinței penale nr. 99 din 25

iunie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cu obligarea acestuia la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

P

entru

a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele :

Prin

sentința penală nr. 99 din 25 iunie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția penală,

a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.V. împotriva

rezoluției nr. 1304/P/2008 din 19 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs petentul, recurs care a fost respins, ca

nefondat, prin decizia nr. 3836 din 19 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva

acestei ultime decizii, petentul R.V. a declarat un nou recurs, cu privire la

care instanța a reținut că este inadmisibil.

Astfel,

s-a apreciat că în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (10)

cu referire la alin. (8) lit. a) și b) C. proc. pen., hotărârea judecătorului

pronunțată în soluționarea plângerii împotriva rezoluției de netrimitere în

judecată poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut

plângerea, de persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale

precum și de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate,

recursul putându-se declara numai împotriva hotărârii instanței de fond.

De

asemenea, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile

judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive, fiind arătate

expres și limitativ hotărârile care sunt supuse recursului, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

1

alin. (1) lit. c) și lit. e) C. proc. pen.,

putând fi atacate cu recurs numai sentințele pronunțate, ca instanțe de fond,

de curțile de apel și deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale,

tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel,

printre acestea nefiind prevăzute și deciziile pronunțate, ca instanță de

recurs, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, cum este

cea atacată în cazul de față. Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu referire la

dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că

deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de

atac, ele fiind definitive și executorii, or, în speță, petentul a formulat recurs

împotriva unei hotărâri definitive, respectiv decizia nr. 3836 din 19 noiembrie

2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 246/32/2009, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat

de același petent împotriva sentinței penale nr. 99 din 25 iunie 2009 a Curții

de Apel Bacău, secția penală, prin care s-a respins, ca nefondată, plângerea

formulată de petent împotriva unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale,

recursul fiind inadmisibil.

Împotriva

acestei decizii petentul a declarat un nou recurs.

Analizând

recursul cu prioritate prin prisma admisibilității acestuia se constată că este

inadmisibil.

Dând

eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României,

revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual

penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art.

21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același

pentru persoane aflate în situații identice.

Revine

așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în

condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a

provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel,

potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe

calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate

de lege.

Așadar,

limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive

determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității

acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor

recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin

exercitare.

În

cauză, se constată că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel

cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește

cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi

de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe

de altă parte, cum Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a

soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs

excede competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit

legii speciale.

Or,

recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea

procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru

considerentele ce preced, constatându-se întemeiată excepția invocată, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat

va fi respins, ca inadmisibil.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul R.V. împotriva deciziei nr. 774 din

22 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul

de 9 judecători, în dosarul nr. 6557/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.