ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 301/2020

Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 12 februarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, instanță învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți și de inculpații A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 233 din 27.03.2019, pronunțată de Judecătoria Rădăuți în Dosarul nr. x/2017, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II a partea I din C. proc. pen.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, raportat la condiția legală de a avea legătură cu soluționarea cauzei, cererea de sesizare invocată este inadmisibilă.

Curtea a notat că apelantul A. a criticat, în esență, dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen. motivat de faptul că acest text impune instanțelor de control judiciar să administreze probele pe care s-a întemeiat soluția de achitare din sentința apelată sugerând că, în acest caz, în mod obligatoriu se va admite apelul și soluția de achitare va fi schimbată într-o soluție de condamnare.

Contrar celor susținute de către inculpatul apelant A., prin cererea sa, s-a apreciat că dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. nu se aplică în două etape, în sensul că, în cazul unei soluții de achitare instanțele de control judiciar mai întâi admit apelul formulat de o parte sau de către Ministerul Public, pentru ca mai apoi să audieze martorii pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, cu argumentarea că dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din C. proc. pen. impun instanțelor de apel ca în toate cazurile să readministreze declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare indiferent dacă, în final, se va admite apelul și se va dispune condamnarea inculpaților sau se va respinge apelul și se va menține soluția primei instanțe.

Pe de altă parte, s-a reținut că și în ipoteza în care s-ar sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate, raportat la art. 21 alin. (3) teza I și art. 24 alin. (1) din Constituție, interpretate din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, conform art. 20 alin. (1) din Constituție și această excepție ar fi admisă, decizia Curții Constituționale nu ar avea relevanță juridică în cauza pendinte în condițiile în care, în raport de actele aflate la dosar, au fost administrate toate probele propuse de toți participanții la proces, implicit cele propuse de inculpatul A., prin apărători aleși, fiind respectate astfel, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, iar înlăturarea declarațiilor date de martorii încuviințați prin încheierea de ședință din data de 13.09.2019 nu sunt apte prin ele înseși să influențeze soluția ce urmează a se pronunța în cauză.

În consecință, având în vedere că excepția invocată nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, iar condițiile de admisibilitate ale unei excepții de neconstituționalitate a unui text de lege cerute de legiuitor trebuie îndeplinite în mod cumulativ, instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen., ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a declarat recurs inculpatul A., prin apărător ales.

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, inculpatul A. a "criticat validitatea dispoziției legislative asupra căreia poartă excepția de neconstituționalitate, susținând că respectiva dispoziție legislativă contravine normei cu forță juridică superioară, adică ea contravine Constituției (...)".

În concret, în esență, referitor la legătura excepției invocate cu soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, apărarea a susținut că aceasta este îndeplinită, "întrucât readministrarea probelor, pe baza cărora instanța de apel va pronunța hotărârea, s-a făcut exact pe baza dispoziției legislative criticate".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 26.05.2020.

La data de 27.05.2020, apărătorul ales al recurentului A. a transmis la dosarul cauzei, prin e-mail, un document denumit "Supliment la motivele de recurs" prin care a susținut, în esență, următoarele:

- readministrarea probatoriului testimonial de către instanța de apel, vizând exclusiv cei 8 martori solicitați de parchet, s-a întemeiat în mod expres pe disp. art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II - a din C. proc. pen., condiția existenței unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă fiind astfel îndeplinită;

- posibilul efect util al admiterii excepției de neconstituționalitate rezultă din faptul că "probele încuviințate în baza dispoziției legale criticate au fost avute în vedere de instanță (...) în adoptarea și motivarea soluției de admitere a apelului parchetului și de înlocuire a achitării cu condamnarea". Altfel, în opinia recurentului, efectul util al admiterii excepției de neconstituționalitate constă într-o "eventuală cerere de revizuire întemeiată pe eventuala decizie a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate".

- "efectul util" nu este prevăzut ca și condiție de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale;

- norma criticată este plasată în art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., în opinia recurentului aceasta aplicându-se "numai atunci când instanța de apel admite apelul, desființează sentința de achitare și pronunță o soluție de condamnare".

În drept, și-a întemeiat cererea, în principal, pe art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar în subsidiar, pe art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurentul pretinde că textul în cauză este contrar art. 21 alin. (3) teza I și art. 24 alin. (1) din Constituție, interpretate în lumina art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, conform art. 20 alin. (1) din Constituție.

În esență, recurentul a arătat că reglementarea obligației ce revine instanței de apel de a readministra proba testimonială pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, prin situarea sa în norma ce prevede soluția de admitere a apelului, este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil deoarece încuviințarea readministrării probei echivalează cu o antepronunțare. Astfel, recurentul a menționat că textul ar fi trebuit să fie cuprins în dispozițiile art. 420 din C. proc. pen. privind judecarea apelului, iar nu în dispozițiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. ce reglementează soluția de admiterea și rejudecare a cauzei în apel.

Ca atare, instanța de recurs constată că nu ne aflăm în prezența unei veritabile excepții de neconstituționalitate, petentul invocând în concret neconstituționalitatea unei dispoziții sub aspectul modalității în care apărarea interpretează textul respectiv, interpretare care de altfel, nu este confirmată în practica judiciară. Astfel, argumentele apărării se constituie într-o critică ce vizează o chestiune de tehnică legislativă: poziționarea normei în ansamblul dispozițiilor ce reglementează calea de atac a apelului, iar nu o critică de neconstituționalitate propriu-zisă.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în cauză este vorba de o interpretare a legii pe care petentul o apreciază neconstituțională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii și care este de competența instanțelor judecătorești, și, pe de altă parte, vizează o problemă de acuratețe legislativă, fără ca neconstituționalitatea să rezide în însuși textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituționalitate.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii, aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia nr. 1402 din 2 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 823/9.12.2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în M. Of. nr. 406/9.06.2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 79/3.02.2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în M. Of. nr. 437/10.06.2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 163/6.03.2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în M. Of. nr. 586/21.07.2017, paragraful 14, și Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 667/16.08.2017, paragraful 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în M. Of. nr. 822/09.10.2019.)

De asemenea, Curtea Constituțională a arătat în mod specific că "nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 572/28.07.2016, Decizia nr. 729 din 6 decembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 137/23.02.2017)". - parag. 21 din Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în M. Of. nr. 705/6.08.2020.

Cu privire la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că sunt admisibile excepțiile de neconstituționalitate și este competentă să realizeze un control de constituționalitate a interpretării unui text de lege, atunci când "deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelor reglementări". - parag. 19 din Decizia nr. 170/2020, din 26 mai 2020, publicată în M. Of. nr. 705/6.08.2020, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Excepția de neconstituționalitate contravine și regulilor de principiu desprinse din jurisprudența Curții Constituționale potrivit cărora "examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele.". - par. 15 din Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960/30.12.2014.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, dorește relocarea unei norme de procedură penală în cadrul unui alt articol pornind de la o interpretare ce nu este proprie instanțelor de apel, fiind chiar contrară celei adoptate în practica judiciară, nefiind îndeplinită condiția ca aceasta să aibă legătură cu fondul cauzei.

În concluzie, în cauza de față aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Pentru aceste considerente, concluzionând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen. este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2020.

GGC- NN