ÎCCJ, Secția penală

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) teza a II-a din C. proc. pen. rap. la art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76 alin. (1) din C. pen., condamnarea inculpatului A. - aflat în stare de libertate , cetățean român, în vârstă de 25 ani, studii superioare, doctorand, necăsătorit, fără copii, fără antecedente penale - la pedeapsa de 3 ani 1 lună și 10 zile închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic internațional de droguri, prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și alin. (3) din C. pen. rap la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a interzis inculpatului exercitarea, pe o durata de 1 (unu) an, cu titlu de pedeapsă complementară, a următoarelor drepturi: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea, cu titlu de pedeapsă accesorie a acelorași drepturi a căror exercitare a fost interzisă cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) teza a II-a din C. proc. pen. rap. la art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că cele două infracțiuni se află în concurs real.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele două pedepse de 3 ani 1 lună și 10 zile închisoare, respectiv 3 luni închisoare, aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani 1 lună și 10 zile închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din cealaltă pedeapsă (1 lună închisoare), rezultând în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 3 ani 2 luni și 10 zile închisoare, în detenție.

În conformitate cu art. 45 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului alături de pedeapsa principală rezultantă pedeapsa complementară constând în interdicția drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) din C. pen., pe o durată de 1 an, calculată de la data executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

Potrivit cu art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului alături de pedeapsa principală rezultantă pedeapsa accesorie constând în interdicția drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) din C. pen., începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) și lit. f) din C. pen. și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea specială a cantităților de 29,5 grame, respectiv 5 grame frunze de coca, ridicate și sigilate cu sigiliul MAI 18810, rămase în urma analizelor chimice de laborator, depuse la IGPR - DCJSEO, conform dovezii seria/nr. x.

În baza art. 398 și art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.300 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare (din care 700 RON în cursul urmăririi penale, 200 RON în camera preliminară, iar diferența în etapa judecății). II. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj și inculpatul A.. Prin decizia penală nr. 901/A/29.05.2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019, în majoritate: În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 340/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj la data de 13.11.2020 în dosar nr. x/2019,. A fost desființată hotărârea apelată în parte, sub aspectul soluției de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii și, rejudecând cauza: A fost înlăturată aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen.. cu ref. la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.. și art. 14 din Legea nr. 143/2000, a fost încetat procesul penal față de inculpatul A. (aflat în stare de libertate , cetățean român, în vârstă de 25 ani, studii superioare, doctorand, necăsătorit, fără copii, fără antecedente penale), sub aspectul comiterii infracțiunilor de introducere în țară de droguri de mare risc (trafic internațional de droguri), prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și deținere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ca urmare a reținerii cauzei speciale de nepedepsire. Au fost menținute dispozițiile sentinței penale apelate care nu contravin prezentei. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor declarate în cauză au rămas în sarcina statului. ~Opinia separată a doamnei judecător B. a fost în sensul că inculpatul nu poate beneficia de cauza de nepedepsire. III. Împotriva deciziei penale nr. 901/A/29.05.2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj, la data de 01.07.2024, prin Serviciul Registratură . Prin cererea formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat faptul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a reținerii cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, sub aspectul comiterii infracțiunilor de introducere în țară de droguri de mare risc (trafic internațional de droguri), prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și deținere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. În acest sens, s-a arătat, contrar celor reținute de instanța de apel, că nu poate fi reținută cauza specială de nepedepsire în beneficiul inculpatului având în vedere următoarele considerente, dintre care o parte sunt reținute în opinia separată din decizia atacată: 1. Sub un prim aspect, a arătat că este necesară denunțarea unei persoane. Potrivit art. 290 C. proc. pen., prin denunț se înțelege încunoștințarea făcută de o persoană despre săvârșirea unei infracțiuni. Textul se regăsește în secțiunea I a capitolului II din Titlul I al Părții Speciale, capitol intitulat Sesizarea organelor de urmărire penală. S-a apreciat astfel că se desprinde concluzia că încunoștințarea la care se referă art. 290 C. proc. pen. trebuie făcută către un organ de urmărire penală, iar nu către orice autoritate publică. În același sens, în practica judiciară s-a decis constant că o sesizare (ex. plângere prealabilă, plângere contra soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată) se consideră făcută în termen doar dacă ea a fost adresată unui organ de urmărire penală, chiar necompetent, care va lua măsuri de trimitere la organul competent. În schimb, sesizarea adresată unei alte autorități (Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Guvernului etc.) nu se consideră valabilă, astfel că ea nu va produce efectele legale, mai exact nu va putea duce la învestirea organului judiciar. În cazul de față, inculpatul A. nu a adus activitatea sa infracțională la cunoștința vreunui organ judiciar, ci doar la cunoștința polițistului de frontieră, după ce a fost întrebat dacă are de declarat ceva. Mai mult, inculpatul a declarat doar că deține în bagaj niște frunze de coca, fără a face vreo referire la introducerea anterioară a acestora în țară. Cu alte cuvinte, inculpatul a adus la cunoștința polițistului de frontieră doar parțial faptele comise și pentru care ulterior s-a dispus sesizarea organelor de urmărire penală și mai apoi trimiterea în judecată. În legătură cu necesitatea denunțării, a apreciat că aceasta trebuie să se facă din inițiativa denunțătorului, independent de orice interpelare, iar nu ca urmare a unei solicitări sau întrebări adresate acestuia de autorități. 2. În al doilea rând, a apreciat că este necesar ca denunțul persoanei să privească participarea sa la comiterea infracțiunii. Prin urmare, se desprinde concluzia că, pentru a beneficia de cauza specială de nepedepsire, este necesară comiterea faptei de mai multe persoane, în participație, în acest sens fiind și opinia separată din cuprinsul hotărârii. 3. În al treilea rând, parchetul a considerat că este necesar ca denunțul persoanei să privească participarea sa la comiterea infracțiunii. Cu alte cuvinte, persoana care formulează denunțul trebuie să aibă reprezentarea faptului că fapta sa constituie infracțiune, având toate trăsăturile generale specifice. Cum inculpatul a avut o poziție constantă, în sensul că nu a cunoscut faptul că frunzele de coca sunt încadrate în categoria drogurilor de mare risc și că le-ar fi introdus în țară în scop artistic, iar nu în scop de consum, nu se poate susține că acesta ar fi denunțat comiterea vreunei infracțiuni de către sine, ci, cel mult, a unei fapte fără relevanță penală. Necesitatea ca fapta denunțată să fie infracțiune se desprinde din cerința textului ca, urmare a denunțului, să fie facilitată identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. În mod evident, nu se poate facilita tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis și denunță fapte fără relevanță penală. 4. Și sub un ultim aspect, Ministerul Public a solicitat să se aibă în vedere că urmare a denunțului formulat, este necesară contribuția denunțătorului la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. Interpretarea instanței de apel, în sensul că textul poate fi aplicat autorului care se autodenunță nu poate fi acceptată, din două considerente. Primul este acela că, dacă urmare a denunțului, autorul beneficiază de o cauză de nepedepsire, în mod evident acesta nu contribuie la tragerea sa la răspundere penală. Al doilea argument este legat de situația participanților (instigator sau complice). Astfel, dacă autorul se autodenunță, beneficiază de cauza de nepedepsire. În schimb, dacă instigatorul sau complicele se autodenunță, acesta nu beneficiază de cauza de nepedepsire, căci denunțul său nu se referă și, consecutiv, nu poate avea vreo finalitate în privința celorlalți participanți. De altfel, dacă legiuitorul ar fi urmărit să acorde impunitate persoanei care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 și care se autodenunță, partea finală a textului nu-și mai avea nicio rațiune, condiția contribuției la tragerea la răspundere penală a oricărei persoane fiind superfluă. Or, finalitatea denunțului formulat (contribuția la tragerea la răspundere penală a autorului sau celorlalți participanți) este chintesența cauzei de nepedepsire și singura rațiune pentru care ea există. În consecință, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29.07.2024 sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 16.10.2024. La data de 15.10.2024 a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen. IV. Prin încheierea din 16.10.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019 fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj împotriva deciziei penale nr. 901/A/29.05.2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019. În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen. V. Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 16.10.2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel. Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel. Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal). Din perspectiva acestui caz de cazare, devin incidente două ipoteze distincte și anume: fie soluția de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. nu a existat, fie soluția de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reținut. În speță, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menționate, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel și invocat de Ministerul Public este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv reținerea cauzei speciale de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000. În esență, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj invocă faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 și a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A.. Examinând critica parchetului, Înalta Curte reține că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de introducere în țară, fără drept, de droguri de mare risc, prev. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și deținere de droguri de mare risc fără drept, prev. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen. Ca situație de fapt, instanța de a reținut că în data de 18.02.2019, inculpatul A., călătorind cu avionul pe ruta Argentina - România, a introdus în România prin punctul de trecere al frontiere de stat din cadrul Aeroportului Internațional Avram Iancu din Cluj-Napoca, fără drept, cantitatea de 35,7 grame frunze de coca, iar apoi a deținut fără drept pentru consum propriu, aceeași cantitate de frunze de coca, până în momentul ridicării de către organele poliției de frontieră. Deși instanța de apel a apreciat că această activitate realizează tipicitatea obiectivă și subiectivă a infracțiunilor anterior menționate, a reținut că inculpatul, cunoscând caracterul ilicit al substanțelor transportate și introduse în țară, ulterior comiterii infracțiunilor amintite și anterior începerii urmăririi penale în cauză, a denunțat autorităților de frontieră comiterea acestora infracțiuni, în contextul în care din proprie inițiativă a relatat că deține în bagajul de călătorie substanțe psihotrope - frunze de coca, motiv pentru care a reținut în favoarea acestuia cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000. Potrivit art. 14 din Legea nr. 143/2000: Nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți. Prealabil, Înalta Curte constată că pentru a fi aplicabilă cauza de nepedepsire reglementată în art. 14 din Legea nr. 143/2000 este necesară comiterea de către o persoană a infracțiunilor enumerate limitativ de lege, respectiv una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000. Această condiție este îndeplinită în cauza de față, inculpatul A. fiind trimis în judecată sub aspectul comiterii infracțiunilor de introducere în țară de droguri de mare risc (trafic internațional de droguri), prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și deținere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. De asemenea, Înalta Curte reține că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, persoana trebuie să denunțe activitatea sa infracțională autorităților, mai înainte de a fi începută urmărirea penală. În cauză, inculpatul a denunțat săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată unui agent de poliție de frontieră, organ care are atribuții de constatare a infracțiunilor, potrivit art. 21 alin. 1it. u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, și care se circumscrie noțiunii de "autorități" la care face referire art. 14 din Legea nr. 143/2000. În raport cu aceste considerații, nu poate fi primită critica parchetului, în sensul că denunțul la care face referire cauza de nepedepsire poate fi făcut doar în fața unui organ de urmărire penală. De asemenea, se constată că denunțul a fost efectuat mai înainte ca faptele să fi fost descoperite ori să fi existat suspiciuni sau indicii concrete privind săvârșirea acestora de către inculpat. Prin urmare, aducerea la cunoștința autorităților a săvârșirii celor două infracțiuni de trafic internațional de droguri și deținere de droguri de mare risc, s-a realizat mai înainte de începerea urmăririi penale. Mai apoi, denunțarea trebuie sa fie una completă, vizând întreaga activitate infracțională ce poate intra sub incidența normei de incriminare, nefiind suficientă denunțarea parțială, cu privire doar la o parte din activitatea infracțională derulată, cum ar fi denunțarea doar a unuia sau unora dintre actele materiale comise sau denunțarea doar a anumitor modalități de săvârșire, cu ascunderea altora. Aceasta întrucât în ipoteza unei infracțiuni unice nu se pot adopta soluții procesuale diferite, cum ar fi încetarea procesului penal în raport cu unele acte materiale și condamnare sau achitare în raport de altele. Examinând această cerință, Înalta Curte constată că este îndeplinită, inculpatul afirmând, ulterior interpelării de către agentul de poliție de frontieră, că are în bagaj niște frunze de coca pe care le-a achiziționat din Argentina, informații suficiente pe baza cărora să se aprecieze că această activitate intră în sfera normei de incriminare. Așadar, nu se poate aprecia, astfel cum susține parchetul, că inculpatul a adus la cunoștința polițistului de frontieră doar parțial faptele comise. Cât privește argumentul procurorului referitor la necesitatea ca autodenunțarea să se facă din inițiativa denunțătorului, independent de orice interpelare, iar nu ca urmare a unei solicitări sau întrebări adresate acestuia de autorități, Înalta Curte apreciază că argumentul este doar în parte corect, în sensul că, într-adevăr, este necesar ca denunțarea să nu fie făcută cu ocazia efectuării unor acte de procedură ce au ca scop tocmai constatarea unor infracțiuni sau descoperirea unor probe (exempli gratia, constatarea unei infracțiuni flagrante ca urmare a unor informații de care dispuneau organele judiciare, efectuarea unor percheziții domiciliare) sau, în general, în situația în care efectuarea unui control din partea autorităților cu atribuții în acest sens este iminentă. Nimic nu împiedică, însă, reținerea cauzei de nepedepsire în situația în care descoperirea faptei de către organele cu atribuții de constatare a infracțiunilor sau strângere a probelor în procesul penal nu este iminentă, neexistând date cu privire la săvârșirea infracțiunii care este adusă la cunoștința autorităților de persoana în cauză, în mod liber. Cu alte cuvinte, rațiunea pentru care cauza de nepedepsire se poate aplica prin analogie in bonam partem și în situația autodenunțului este aceea de a încuraja persoanele care au comis infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 să le aducă la cunoștința autorităților și să renunțe la a mai desfășura activitatea infracțională (similar desistării din materia tentativei), iar nu de a evita descoperirea acestor infracțiuni la un moment la care aceasta este inevitabilă sau foarte probabilă, independent de orice atitudine de căință activă, unica ce poate fi valorizată prin reținerea cauzei de nepedepsire. Astfel cum a reținut și instanța de apel, controlul realizat de agentul de poliție de frontieră nu era unul impus de lege și nici nu avea caracter iminent, cum, de exemplu, are în cazul efectuării unei percheziții domiciliare sau corporale, când persoanei percheziționate i se solicită, înainte de începerea percheziției, predarea de bunăvoie a persoanelor sau obiectelor căutate. Este de necontestat că acel control efectuat de polițistul de frontieră a avut la bază declarația inculpatului, în condițiile în care controlul la frontieră nu este unul obligatoriu, realizându-se aleatoriu sau atunci când există suspiciuni privind încălcarea regimului juridic al frontierei de stat. În acest sens, Înalta Curte observă, astfel cum a reținut și instanța de apel, că inculpatul a tranzitat mai multe state, zborul fiind unul cu escală, iar drogurile nu au fost descoperite la trecerea frontierelor altor state. Prin urmare, Înalta Curte conchide sub acest aspect, că efectuarea controlului de către polițistul de frontieră a avut un caracter aleatoriu, nefiind determinat de existența vreunei dispoziții legale, care impunea efectuarea unui control obligatoriu, și nici de existența vreunei suspiciuni privind deținerea unor bunuri sau substanțe interzise. Practic, intervenirea cauzei de nepedepsire a fost generată de o situație excepțională și particulară, în sensul în care, încă de la debutul controlului vamal, inculpatul a adus la cunoștință funcționarului public deținerea unor frunze de coca. În schimb, această interpretare nu poate fi invocată în cazul în care este iminentă descoperirea unor bunuri sau substanțe interzise de lege. Nefondată este și critica vizând faptul că persoana care formulează denunțul trebuie să aibă reprezentarea faptului că fapta sa constituie infracțiune, având toate trăsăturile specifice. Astfel cum anterior s-a precizat, inculpatul a declarat polițistului de frontieră, faptul că are în bagaj niște frunze de coca pe care le-a achiziționat din Argentina, susțineri în raport cu care Înalta Curte apreciază că acesta a denunțat comiterea infracțiunilor de deținere de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și introducerea în țară de droguri de mare risc (trafic internațional de droguri), prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect, a reținut în favoarea inculpatului A. cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000, în ceea ce privește comiterea ambelor infracțiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv introducere în țară de droguri de mare risc (trafic internațional de droguri), prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și deținere de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj împotriva deciziei penale nr. 901/A din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Teritorială Cluj rămân în sarcina statului. Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 180 RON, va rămâne în sarcina statului.