ÎCCJ, decizie (scj.ro #202434)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #202434) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Acord de recunoaștere a vinovăției
Cuprins pe materii:
Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație
Drept procesual penal. Proceduri speciale. Acordul de recunoaștere a vinovăției.
Indice alfabetic:
- drept procesual penal
- recurs în casație
- acord de recunoaștere a vinovăției
C. proc. pen.,
art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., art. 478 și urm.
Hotărârea judecătorească prin care acordul de recunoaștere a vinovăției a fost respins definitiv, nefiind dezlegat fondul cauzei și nesoluționată acțiunea penală prin pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, respectiv una de aplicare a unei măsuri educative, nu poate constitui obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casație.
I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 620/RC din 29 noiembrie 2022
I. Prin sentința penală nr. 211/04.03.2022, Tribunalul București – Secția I Penală, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a respins acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală – Secția de Combatere a Traficului de Droguri și inculpatul A, cercetat sub control judiciar, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal (faptă din 26.11.2020) și cinci infracțiuni de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art.4 alin. (2) din Legea nr.143/2000 (fapte din 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, obiect al dosarului de urmărire penală nr. x/D/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală – Secția de Combatere a Traficului de Droguri și a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că infracțiunile pentru care s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției sunt trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal și cinci infracțiuni de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr.143/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
Acordul de recunoaștere a vinovăției a fost încheiat pentru 6 fapte săvârșite de inculpatul A, la următoarele date: 26.11.2020, 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020.
Prin sentința penală nr.3648/26.11.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr. x/4/2018, modificată și definitivă prin decizia penală nr.63/A/22.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, inculpatului A i s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare și s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 2 ani.
Cu privire la faptele din 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020, instanța a reținut că au fost săvârșite în termenul de supraveghere de 2 ani stabilit prin sentința penală menționată.
Ca urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal respectiv: dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei.
S-a reținut că în mod greșit procurorul a reținut că toate infracțiunile care formează obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției sunt săvârșite în concurs real. Hotărârea privind amânarea aplicării pedepsei a rămas definitivă la data de 22.01.2019, iar patru infracțiuni sunt săvârșite după această dată, respectiv: 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020.
Astfel, potrivit art. 38 alin. (1) din Codul penal, există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele; or, în cauză, la momentul săvârșirii a patru infracțiuni exista o hotărâre definitivă.
Mai mult, potrivit Deciziei nr.24/2017 a Î.C.C.J., în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal și art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. În continuare, prima instanță a redat pasaje din decizia menționată.
În concluzie, tribunalul a reținut că mecanismul privind stabilirea pedepsei rezultante din acordul de recunoaștere a vinovăției nu a fost corect și astfel s-a ajuns la o pedeapsă stabilită în mod nelegal.
II. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și inculpatul A.
III. Prin decizia penală nr. 458/A din 26.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală, în baza art. 488 alin. (1) și (4) lit. a) din Codul de procedură penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și apelantul intimat inculpat A împotriva sentinței penale nr. 211/F/04.03.2022 a Tribunalului București – Secția I Penală, pronunțate în dosarul nr.x/3/2022.
Pentru a dispune astfel, în acord cu instanța de fond, dar pentru alte motive, Curtea a constatat că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală, deoarece în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării sub supraveghere conform art.91 și urm. din Codul penal.
Astfel, prin sentința penală nr. 3648/26.11.2018 a Judecătoriei Sector 4 București, definitivă prin decizia penală nr.63/A/22.01.2019 a Curții de Apel București, în sarcina inculpatului A s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzut de art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a cărei aplicare a fost amânată conform art.83 alin. (1) și (3) din Codul penal pe un termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Prin urmare, termenul de supraveghere a început să curgă la 22.01.2019 și s-ar fi împlinit la 21.01.2021.
Prezentul acord de recunoaștere a vinovăției se referă la 6 infracțiuni, dintre care 2 comise la 24.07.2018 și 31.07.2018, iar 4 comise la 02.02.2020, 26.02.2020, 28.02.2020 și 26.11.2020.
Conform art.88 din Codul penal, dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.
Potrivit art. 89 alin. (1) din Codul penal, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
În cauza de față, faptele din 24.07.2018 și 31.07.2018 ar atrage așadar anularea amânării aplicării pedepsei, iar faptele din 02.02.2020-26.11.2020, comise în termenul de supraveghere, ar atrage revocarea amânării aplicării pedepsei.
Într-adevăr, prin decizia nr.42/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, astfel cum a învederat și procurorul, s-a stabilit că, în cazul în care instanța este învestită prin același act de sesizare cu judecarea a două infracțiuni intenționate, săvârșite de același inculpat, dintre care una anterior și cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispozițiile art.85 din Codul penal. Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel: se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracțiuni deduse judecății; se va dispune anularea suspendării condiționate a executării pedepsei pronunțate anterior; se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni, pedeapsa a cărei executare a fost inițial suspendată condiționat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă; pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârșită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsă.
S-a făcut precizarea că instituția suspendării condiționate reglementată de Codul penal 1969 și art.81 și urm. nu are corespondență în noul Cod penal, cum nici amânarea aplicării pedepsei prevăzut de art.83 și urm. Cod penal 2009 nu era reglementată de vechiul Cod penal.
De aceea, este discutabilă incidența acesteia în materia amânării aplicării pedepsei, câtă vreme, conform art.474
1
din Codul de procedură penală, efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.
În decizia menționată s-a reținut că „anularea suspendării condiționate a executării pedepsei constituie un remediu procesual având ca scop desființarea dispoziției de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esențial, fiind impusă de necesitatea ca soluția să fie conformă cu realitatea obiectivă și să se înlăture o situație contrară adevărului, ce nu își găsește justificare, cât timp există o perseverență a inculpatului de a săvârși fapte penale de natură a duce la revocarea suspendării condiționate. Trebuie observat deci că măsura anulării duce la înlăturarea suspendării executării pedepsei, ca și cum această măsură nici nu ar fi fost pronunțată, făcând astfel să nu se poată revoca ceea ce nu mai exista la data săvârșirii infracțiunii ulterioare.
Anularea intervine astfel datorită unei cauze anterioare, preexistentă acordării suspendării condiționate și săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare, și sancționează tocmai neîndeplinirea condițiilor în care aceasta putea fi dispusă. Așadar, înlăturarea prin anularea suspendării condiționate a executării pedepsei face să dispară temeiul regimului sancționator special (cumul aritmetic) bazat pe dispozițiile art. 83 alin. (1) teza finală din Codul penal […].
Sfera concursului de infracțiuni, cu pluralitate infracțională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracțiunile concurente și, ca atare, tot ce precedă alcătuiește concursul, iar tot ce urmează constituie recidivă.”
Decizia menționată este însă aplicabilă în materia suspendării sub supraveghere (instituții reglementate atât în legea veche, cât și în legea nouă), iar pentru consecvență și văzând considerentele deciziei, se impune totuși concluzia că este aplicabilă și în materia amânării aplicării pedepsei, astfel că, în acord cu parchetul, doar anularea amânării aplicării pedepsei se putea dispune, astfel cum s-a menționat și în acordul de recunoaștere a vinovăției, iar nu și revocarea amânării aplicării pedepsei cum a apreciat prima instanță.
Aceasta nu înseamnă însă că, după amânarea aplicării pedepsei și efectuarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, s-ar putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art.91 și urm. din Codul penal.
Prin decizia nr.24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal și art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.
S-a arătat că art. 88 alin. (3) din Codul penal, folosește termenii „revocă și dispune aplicarea și executarea pedepsei”, ceea ce conferă caracter imperativ și obligatoriu. De asemenea, condiția pronunțării unei condamnări conduce la revocare, ceea ce face imposibilă menținerea soluției de amânare a aplicării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere.
S-a menționat că sancțiunea revocării amânării aplicării pedepsei nu are la bază neîndeplinirea condiției prevăzute în art.83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ci neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care implică evaluarea persoanei infractorului și a posibilităților sale de îndreptare. Or, săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiției prevăzute în art.83 alin. (1) lit. d) din Codul penal.
În consecință, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate, condiția prevăzută în art.83 alin. (1) lit. d) din Codul penal nu este îndeplinită, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, iar menținerea amânării aplicării pedepsei nu este posibilă în absența unui temei legal, soluția de condamnare fiind unica soluție permisă de dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal.
Pe lângă argumentele instanței supreme sunt relevante și dispozițiile art.91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, în sensul că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată.
Astfel spus, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, ulterior revocării amânării aplicării pedepsei pedeapsa rezultantă nu se poate executa decât în condiții de detenție.
Mergând pe raționamentul parchetului, din moment ce intervine doar anularea amânării aplicării pedepsei, chiar dacă inculpatul a săvârșit infracțiuni și în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei (fără însă a se disune revocarea), este posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art.91 și urm. din Codul penal, deoarece este îndeplinită inclusiv condiția prevăzut de art.91 alin. (3) lit. b) din Codul penal.
Or, o astfel de concluzie este absurdă, deoarece ar însemna că, dacă inculpatul nu ar fi săvârșit infracțiunile care atrag anularea, singura posibilitate, ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei, era executarea pedepsei rezultante în regim de detenție. În schimb, dacă inculpatul a avut o activitate anterioară amânării aplicării pedepsei, mai amplă, descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, săvârșind de asemenea alte infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere, ca urmare doar a anulării amânării aplicării pedepsei (nu și a revocării), ar fi posibilă atât amânarea aplicării pedepsei rezultante, cât și, eventual, suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante. Altfel spus, comiterea de către un inculpat a unor infracțiuni anterior amânării aplicării pedepsei, dar și ulterior rămânerii definitive a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, i-ar crea acestuia o situație mai ușoară decât a unui inculpat care ar comite infracțiuni doar după soluția definitivă de amânare a aplicării pedepsei, în sensul că primul ar putea beneficia de dispozițiile art.83/91 din Codul penal, în schimb cel de-al doilea ar urma să execute pedeapsa rezultantă în regim de detenție.
După cum și instanța supremă a arătat în considerentele deciziei nr.24/2017, săvârșirea unei infracțiuni în termenul de supraveghere conduce la neîndeplinirea condiției prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care are o reglementare asemănătoare cu cea de la art. 91 alin. (1) lit. d) din Codul penal – în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Așadar, pe lângă argumentele de logică juridică, s-a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care într-o situație precum cea în cauză își pierde caracterul subiectiv, devenind o condiție obiectivă. Săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea acestei condiții, independent de împrejurarea că, formal, nu s-a dispus revocarea amânării pedepsei.
Potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții: respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale […] dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală.
Curtea a reținut că, din moment ce soluția de suspendare sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare este nelegală, în lumina argumentelor expuse, criticile procurorului și ale inculpatului sunt nefondate.
S-a mențiunat că, ajungând la această soluție, de nelegalitate, chiar dacă pe baza unui alt raționament, prima instanță nu se putea pronunța asupra faptului că soluția ar fi nejustificat de blândă, astfel că, aceste considerente nu pot lega instanțele învestite ulterior cu faptele presupus comise de inculpat, care au făcut obiectul prezentului acord de recunoaștere a vinovăției.
IV. Împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție – Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Prin cererea formulată a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.12 din Codul de procedură penală și s-a solicitat admiterea recursului în casație împotriva deciziei penale nr. 458/A din data de 26 aprilie 2022, pronunțate de către Curtea de Apel București în dosarul nr. x/3/2022 (799/2022) și casarea deciziei penale atacate.
În susținerea cererii, printre altele, s-a arătat că este adevărat că prin hotărârea instanței de apel nu s-a aplicat o pedeapsă, însă, art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală nici nu impune condiția ca prin însăși hotărârea instanței de apel să se fi aplicat pedeapsa. Astfel, pot fi supuse recursului în casație următoarele decizii ale curții de apel în care instanța de apel nu aplică ea însăși o pedeapsă: decizia de respingere a apelului formulat împotriva unei sentințe de condamnare (în sentință fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentințe de admitere a acordului de recunoaștere (în sentință fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentințe de respingere a acordului de recunoaștere (în acord fiind aplicate pedepsele).
În toate aceste situații, prin decizia instanței de apel se închide în mod definitiv un ciclu procesual prin care este aplicată o pedeapsă, iar dacă pedeapsa aplicată s-ar situa în alte limite decât cele prevăzute de lege, decizia de apel ar putea fi atacată cu recurs în casație.
Concluzia că hotărârile pronunțate ca urmare a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi atacate cu recurs în casație rezultă atât din dispozițiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală (care nu exclud aceste hotărâri), cât și din prevederile aliniatului 2 al aceluiași text de lege, care nu enumera aceste hotărâri printre cele care nu pot fi atacate cu recurs în casație. Hotărârile pronunțate de instanțele de apel ca urmare a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi: de admitere a apelului formulat împotriva unei sentințe de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, de respingere a apelului formulat împotriva sentinței prin care a fost respins acordul de recunoaștere. În niciuna din aceste situații instanța de apel nu stabilește ea însăși o pedeapsă, însă, hotărârile pronunțate ca urmare a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției pot fi atacate cu recurs în casație.
Revenind la hotărârea instanței de apel care formează obiectul prezentului recurs în casație, s-a susținut că prin stabilirea de către instanța de apel că este nelegal să se dispună suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, aspect care nu a fost analizat în hotărârea primei instanței și nici nu a formulat obiectul apelului, fiind invocat din oficiu de către instanța de apel, instanța de apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în apelul inculpatului și în apelul formulat de procuror în favoarea inculpatului, un tratament sancționator cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.
Prin încheierea din 18 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Penală, în dosarul nr. x/3/2022, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală, în dosarul nr. x/3/2022, privind pe intimatul-inculpat A.
V. Examinând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală, în dosarul nr. x/3/2022, privind pe intimatul-inculpat A, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală, fiind o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Noul Cod de procedură penală, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă, așadar, un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având și un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenței. Întrucât recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestația în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - și de revizuire - cale de atac ce urmărește eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casație are ca obiect verificarea conformității hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept.
Motivele de recurs în casație, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume: (1) nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; (2) condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; (3)încetarea în mod greșit a procesului penal; (4) lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului și aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepția primului caz de casare – necompetența instanței –, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale.
Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, pot fi atacate cu recurs în casație numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzelor. Potrivit soluțiilor de la judecata recursului în casație prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în casație, casează hotărârea atacată și, după caz, în funcție de motivul invocat, desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanța competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, și în această din urmă situație, sentința dată cu încălcarea normelor privind competența după materie sau după calitatea persoanei este desființată în recurs. Așadar, pe calea recursului în casație se asigură verificarea legalității unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege -, ca garanție a efectivității principiului legalității procesului penal.
În ceea ce privește acordul de recunoaștere a vinovăției – reglementat de dispozițiile art. 478 - 488 din Codul de procedură penală – acesta reprezintă o instituție de drept procesual penal nouă în legislația românească, prin a cărei introducere, legiuitorul a dorit o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani. Acordul de recunoaștere a vinovăției permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condițiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluționarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim și previzibil. Din acest punct de vedere, judecata infracțiunilor pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției – la fel ca și judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală (procedura privind recunoașterea învinuirii) – reprezintă o formă abreviată a judecății privind anumite infracțiuni, de natură a responsabiliza părțile din proces.
În prezenta cauză, Înalta Curte reține că nu suntem în prezența unei hotărâri penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzelor, acordul de recunoaștere a vinovăției fiind respins, nefiind dezlegat fondul cauzei și nestatuându-se asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, astfel că nu suntem în prezența unei rezolvări a acțiunii penale, adică o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, respectiv una de aplicare a unei măsuri educative.
Deși în cuprinsul memoriului cu motivele de recurs, parchetul a susținut că „Este adevărat că prin hotărârea instanței de apel nu s-a aplicat o pedeapsă, însă, art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală nici nu impune condiția ca prin însăși hotărârea instanței de apel să se fi aplicat pedeapsa”, Înalta Curte reține că întreaga doctrină și jurispudența în materie impun existența unei pedepse aplicate printr-o decizie ca urmare a soluționării conflictului de drept penal printr-una dintre soluțiile menționare supra la pct.6.
Or, prin decizia recurată nu a fost soluționat conflictul de drept penal printr-o astfel de soluție, astfel că, în prezenta cauză, nu avem o pedeapsă aplicată de o instanță de judecată, ci doar una „negociată” între procuror și inculpat printr-un acord care nu a fost admis de instanță.
Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art.448 alin. (1) pct.1 Cod procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală, în dosarul nr. x/3/2022, privind pe intimatul-inculpat A.