ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1182/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova, sub nr. x/2009, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Ploiești, Municipiul Ploiești - prin Primar, au solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1522 mp. și construcții în suprafață de 294 mp., situate în Mun. Ploiești, str. x, jud. Prahova și să se dispună restituirea în natură, în deplină proprietate și posesie, a imobilului.

În primul ciclu procesual, Tribunalul Prahova a pronunțat Sentința civilă nr. 837/15.06.2010, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul ar fi în posesia pârâtului sau că acesta deține vreun titlu cu privire la imobil pentru a fi obligat să-l restituie reclamanților.

Prin Decizia civilă nr. 243/16.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a fost admis apelul declarat de reclamanți, desființată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, respectiv Tribunalului Prahova.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a soluționat cererea de chemare în judecată numai în raport cu dispozițiile art. 480 C. civ., calificând acțiunea formulată de reclamanți ca fiind una în revendicare, pe care a respins-o ca neîntemeiată, constatând că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul ar fi în posesia pârâtului sau că acesta deține vreun titlu cu privire la imobilul în litigiu.

Procedând în acest mod instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, întrucât nu a analizat acțiunea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 invocate de apelanții-reclamanți în susținerea acesteia.

Totodată, s-a constatat că au fost încălcate dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, întrucât prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și cererile prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Reluând judecata, Tribunalul Prahova a pronunțat Sentința civilă nr. 4169 din 28.09.2017, prin care a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții au solicitat, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în Ploiești, str. x, susținând că terenul este liber și construcția nedemolată, iar prin cererea de chemare în judecată, invocând faptul că nu s-a răspuns notificării, au solicitat restituirea unui alt imobil, respectiv cel situat în Ploiești, str. x, pentru care nu au formulat însă notificare.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei soluții a fost admis prin Decizia civilă nr. 895/4 aprilie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, desființată sentința și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut în motivare că, deși în notificare s-a menționat că imobilul solicitat este situat în Ploiești, str. x, elementele de identificare ale acestuia (cuprinse în notificare) coroborate cu expertizele efectuate în cauză, au probat împrejurarea că în realitate, imobilul cerut în procedura Legii nr. 10/2001, este situat în Ploiești, str. x, fiind unul și același cu cel care face obiectul acțiunii de față.

După reluarea judecății, prin Sentința civilă nr. 2986/12.10.2018, Tribunalul Prahova a respins, din nou, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamantul A.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că potrivit deciziei instanței de control judiciar, s-a stabilit că din modul de descriere a imobilului, în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, coroborat cu expertizele efectuate în cauză, reiese că acesta este situat în Ploiești, str. x, fiind unul și același cu cel care face obiectul acțiunii.

S-a mai stabilit că acest imobil a fost dobândit de C., prin actul de vânzare autentic transcris în Registrul de transcripțiuni la data de 28.03.1931, sub nr. 2739, fiind atribuit, după decesul dobânditorului din 26.01.1942, prin actul de partaj voluntar încheiat în 1945 și transcris la 13.10.1945, sub nr. x/1945, în registrul de mențiuni proprietăți al Tribunalului Prahova, descendentului D.

În urma acestuia din urmă, decedat la 05.04.1978, au rămas ca moștenitori legali reclamanții B., soție supraviețuitoare și A., conform certificatului de moștenitor nr. x/1978 emis de Notariatul de Stat sector 4 București. Prin urmare, reclamanții au probat vocația la restituirea imobilului situat în Ploiești, str. x.

S-a mai reținut că valorificarea efectivă a acestui drept trebuie să respecte însă, condițiile de formă și de fond prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dacă în ceea ce privește notificarea, regularitatea a fost verificată de instanța de control, care a indicat primei instanțe să analizeze fondul cauzei, tribunalul a reținut, în schimb, că nu sunt îndeplinite condițiile legale restrictive pentru restituirea în natură a imobilului, întrucât, așa cum a rezultat din rapoartele de expertiză efectuate, întreg terenul este în posesia unor terți, în temeiul unor acte de proprietate necontestate și ocupat, în mare parte, de construcții noi.

Cum potrivit art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, pot fi restituite în natură doar imobilele libere, aflate în posesia sau detenția unităților prevăzute de art. 21, rezultă că pretenția reclamanților este neîntemeiată.

În cazul de față, terenul și unica clădire existentă, din cele ce au aparținut autorului reclamantului se află în proprietatea sau posesia unor terți, ca efect al unor acte translative de proprietate ce nu au fost desființate, condiții în care nu pot fi restituite în natură, astfel cum s-a solicitat prin prezenta acțiune.

Tribunalul a reținut că în cazul imobilului ce face obiectul prezentei cereri sunt incidente dispozițiile art. 26 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanții având dreptul doar la măsuri compensatorii.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A. (cealaltă reclamantă, B. fiind decedată pe parcursul procesului și având ca unic moștenitor pe A.), apel admis potrivit Deciziei civile nr. 631/6 martie 2019 a Curții de Apel Ploiești, prin care a fost schimbată soluția de primă instanță și în consecință, admisă în parte acțiunea și constatat dreptul reclamantului la măsuri compensatorii pentru imobilul situat în Ploiești, str. x, jud. Prahova.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că reclamanții au probat vocația la restituirea imobilului situat în Ploiești, str. x. În același timp, pe situația de fapt a rezultat că o parte din teren este deținută de E., fiind emis certificat de atestare a dreptului de proprietate și este ocupat de clădiri edificate de această societate, iar cealaltă parte a terenului ce a aparținut autorului reclamantului și pe care se mai află doar un corp de construcție din cele dobândite de acesta, aparține SC F. SRL.

Or, atât timp cât imobilele nu se mai află în posesia și proprietatea persoanei îndreptățite, apelantul are dreptul la reparațiile prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prin "acordarea de măsuri reparatorii sub formă de puncte".

Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7) din actul normativ menționat.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții, care au susținut nelegalitatea pe temeiul art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ., arătând următoarele:

- În mod greșit apelul a fost considerat ca declarat în termen prin respingerea excepției de tardivitate.

În condițiile în care dosarul era supus dispozițiilor vechiul C. proc. civ. (acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței în anul 2009), în dispozitivul sentinței s-a menționat din eroare termenul de exercitare a căii de atac de 30 zile și tot în mod greșit reclamantul a declarat apel în termenul indicat de prima instanță.

Ca atare, este incorectă aprecierea instanței de apel, în sensul că apelul ar fi fost declarat în termen, motivat de existența unei adrese a avocatului reclamantului în care se indică un alt sediu pentru comunicarea actelor procedurale. Un argument în susținerea faptului că hotărârea instanței de fond a fost comunicată reclamantului constă în aceea că în motivele de apel nu s-au invocat aceste aspecte legate de o eventuală lipsă de procedură sau de necomunicarea hotărârii, situație în care partea ar fi putut să solicite repunerea în termenul de apel.

- Soluția dată fondului cauzei, de admitere a acțiunii și constatarea dreptului de a beneficia de măsuri reparatorii este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel acordând ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, reclamantul a solicitat, conform cererii care a învestit inițial instanța, restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, str. x, întrucât prin notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitase aceeași formă de reparație.

În aceste condiții, soluția instanței de apel care a admis acțiunea și a constatat dreptul la măsuri compensatorii este nelegală, având în vedere că o asemenea solicitare nu fusese formulată nici măcar în subsidiar.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este neîntemeiată susținerea recurenților (încadrabilă, față de împrejurarea că se invocă nesocotirea unor norme procedurale, iar nu de drept material, în motivul prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., eronat indicat) referitoare la greșita apreciere a apelului ca fiind declarat în termen, în contextul în care nu ar fi fost respectat termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 din vechiul C. proc. civ., raportat la data comunicării hotărârii (28.11.2018) și data înregistrării căii de atac (13.12.2018).

În realitate, pentru a începe să curgă un termen procedural, cum este și cel vizând exercițiul căii de atac, este necesar să aibă loc comunicarea corectă a actului de procedură, astfel cum dispune art. 102 C. proc. civ.

În ipoteza în care partea optează pentru un domiciliu procesual, comunicarea actului procedural se realizează la domiciliul astfel ales, conform art. 93 C. proc. civ.

Or, în speță, reclamantul a avut indicat un astfel de domiciliu procesual, la cabinetul avocatului, cabinet care și-a schimbat sediul pe parcursul desfășurării procesului, fiind indicată noua adresă a acestuia la data de 21.03.2018 și cum rezultă expres din Decizia nr. 2043/7.11.2017 a Consiliului Baroului București.

În aceste condiții, comunicarea sentinței tribunalului la vechea adresă a cabinetului avocatului nu respectă exigențele art. 93 C. proc. civ. menționate anterior, pentru a fi un act procedural valabil întocmit care să marcheze momentul de început al curgerii termenului de recurs.

Împrejurarea că prin motivele de apel nu s-a solicitat repunerea în termenul de exercitare a căii de atac nu reprezintă, cum susțin recurenții, o recunoaștere a faptului că ar fi avut loc o comunicare corectă la vechea adresă.

Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat, termenul procedural nu începe să curgă, potrivit art. 102 C. proc. civ., mai înainte de comunicarea actului de procedură, astfel încât era inutilă solicitarea de repunere în termen (justificată, conform art. 103 C. proc. civ., doar în cazul împlinirii termenului fără ca actul procedural să fi fost întocmit în intervalul prescris de lege).

- Susținerea unei greșite soluționări a cauzei pe fondul ei, sub incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - pentru că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut - este de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, constatând că imobilul este imposibil de restituit în natură, dat fiind regimul său juridic actual (parte din teren fiind în prezent ocupată de E. - care deține certificat de atestare a dreptului de proprietate - iar cealaltă parte fiind deținută de SC F. SRL, conform unui contract de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat în 2004) în mod corect instanța a stabilit îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent (respectiv, la măsura reparatorie a compensării prin puncte, conform art. 16 din Legea nr. 165/2013).

Aceasta întrucât reclamantul a probat calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, ca moștenitor al fostului proprietar deposedat abuziv, statuarea sub acest aspect a primei instanțe intrând de altfel în autoritatea de lucru judecat (nefiind contestată de către pârâți).

Faptul că prin notificarea transmisă în procedura Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat doar reparația în natură și nu măsuri prin echivalent, nu reprezintă, cum susțin recurenții, un impediment în acordarea măsurilor reparatorii ce se cuvin în condițiile legii, raportat la situația juridică din prezent a bunului, așa cum a fost relevată de probele dosarului și nu reprezintă o depășire a cadrului procesual (o depășire a limitelor învestirii).

Întrucât notificarea nu a fost soluționată în procedura prealabilă, în termenii în care era obligată entitatea notificată, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, rezultă că instanței îi revine plenitudinea de jurisdicție în legătură cu rezolvarea fondului aceste solicitări.

Este ceea ce de altfel, s-a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu valoare obligatorie pentru instanțe, respectiv competența generală a instanțelor de a soluționa pe fond cererile persoanelor îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entităților deținătoare de a răspunde la notificare.

Or, o astfel de soluționare pe fond presupune analiza și determinarea felului măsurilor reparatorii ce pot fi acordate în funcție de situația juridică din prezent a bunului, ceea ce a și făcut instanța de apel.

Altminteri, a nu recunoaște dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, sub motiv că nu este posibilă restituirea în natură și că aceasta a fost solicitarea principală a notificatorului, ar însemna implicit negarea calității acestuia de persoană îndreptățită la reparațiile reglementate de actul normativ special (deși a demonstrat această calitate în cadrul procesului).

În concluzie, soluționarea cauzei de către instanța de apel s-a realizat cu respectarea principiului plenitudinii de jurisdicție, fără depășirea limitelor învestirii, așa cum greșit pretind recurenții (din poziția acestora de entități învestite cu soluționarea notificării, potrivit legii și căreia nu i-au dat curs).

Pentru toate considerentele arătate, criticile, atât cele de ordin formal, cât și cele de fond, au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Ploiești, Municipiul Ploiești, prin primar împotriva Deciziei nr. 631 din 6 martie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2019.

GGC - GV