ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1538/2018

Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la data de 1 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. (autoarea reclamanților B. și C.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Ploiești, anularea Dispoziției nr. 1389/22.05.2014 emisă de pârât, restituirea în parte, în natură, a imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, în sensul restituirii terenului în suprafață totală de 592,48 mp, și în completare acordarea de despăgubiri reparatorii, în condițiile Legii nr. 165/2013, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru întregul imobil situat în Ploiești, județul Prahova.

Prin Sentința nr. 2790 din îl octombrie 2016 Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților B. și C. (moștenitorii reclamantei A.).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamanții C. și B., arătând că, în raport de considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale hotărârea atacată este supusă recursului, impunându-se casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, la Tribunalul Prahova, iar în subsidiar, la Curtea de Apel Ploiești.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art: 488 alin. (1) pct, 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arata că decizia atacată are o motivare sumară și inconsistentă în raport de faptele și împrejurările de drept ce rezulta din dosar, respectiv nu au fost prezentate argumentele pentru care au fost înlăturate solicitările reclamanților.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în cauză s-a dovedit, pe baza documentelor depuse în probațiune (enumerate de către recurenții-reclamanți și în cererea de recurs), aspectul esențial al litigiului, și anume că numitul D. are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în temeiul legii speciale.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că, în condițiile în care au pronunțat hotărâri dubitative și inconsistente, instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și Legii nr. 165/2013, întrucât nu aveau cum să realizeze o analiză riguroasă și legală a cauzei în lipsa unor raționamente logico-juridice specifice.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 28 martie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtra C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat intimatului-pârât la data de 2 aprilie 2018 (termenul pentru depunerea punctului de vedere la raport expirând la 13 aprilie 2018), iar recurenților la data de 4 aprilie 2018 (termenul pentru depunerea punctului de vedere la raport expirând la 16 aprilie 2018.

La data de 13 aprilie 2018, în termen legal, recurenții-reclamanți au formulat punct de vedere la raport prin care au arătat că recursul este admisibil și au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, recurenții-reclamanți au arătat că textul legal menționat instituie o discriminare în ceea ce privește exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în cauzele evaluabile în bani, prin îngrădirea de a uza de această cale de atac fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

Întrucât cererile adresate instanțelor judecătorești în materia imobilelor preluate abuziv de stat privesc restabilirea dreptului de proprietate încălcat de regimul comunist, dispozițiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituționale în sensul că încalcă dispozițiile art. 16 și art. 126 alin. (3) din Constituția României.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată că se impune admiterea acesteia, pentru următoarele argumente:

Art. 35 din Legea nr. 165/22013 statuează că:

"1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării; 2) în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor; 3) în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi; 4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului; 5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind constituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din perspectiva îndeplinirii acestor condiții de admisibilitate, Înalta Curte constată că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată prevede ca dispozițiile pretins neconstituționale să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului, oricare ar fi obiectul acestuia. Prin urmare, se impune o analiză a interesului procesual al petentului din perspectiva rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului procesual în care se află pricina.

Ca atare, cu privire la condiția ca normele vizate de excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei și implicit cu privire la existența interesului direct și actual al petenților în soluționarea excepției de neconstituționalitate, este de reținut că prin raportul de admisibilitate s-a constatat că, din perspectiva textului legal a cărei neconstituționalitate se pretinde, recursul declarat de reclamanți împotriva unei decizii definitive a Curții de Apel (într-o cauză în care hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2033), este inadmisibil.

Or, din moment ce norma supusă controlului de constituționalitate este cea în raport de care se pune problema admisibilității căii de atac, este evidentă legătura între excepția invocată și cauză, precum și prezența interesului direct și actual al petenților în rezolvarea acesteia.

Astfel, condiția legăturii excepției de neconstituționalitate cu pricina în care aceasta este ridicată fiind îndeplinită, cererea de sesizare a Curții Constituționale urmează a fi admisă.

Opinia Înaltei Curți cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013:

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. 4 din Legea nr. 165/2013 vizează faptul că prin admiterea acesteia, petenții apreciază că s-ar lărgi sfera căilor de atac pe care părțile le pot exercita împotriva hotărârilor pronunțate în materia reglementată de actul normativ menționat.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost elaborată în scopul restabilirii ordinii de drept în materia acestor proprietăți, conform îndrumărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, menționate în hotărârea pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României.

Acest act normativ a fost adoptat în vederea eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau a acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut în Legea nr. 10/2001 și în Legea nr. 247/2005, prin reglementarea unor termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare.

De asemenea, pentru ca etapa judiciară să se desfășoare într-un interval de timp rezonabil, prin art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 s-a statuat că hotărârile judecătorești pronunțate de tribunale în materie, sunt supuse numai apelului.

Petenții au invocat neconstituționalitatea textului de lege prin raportare la dispozițiile art. 16 - Egalitatea în drepturi și art. 126 alin. (3) - Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În opinia Înaltei Curți, art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 nu derogă de la dispozițiile art. 16 și de la art. 126 alin. (3) din Constituția României, întrucât reprezintă o dispoziție dintr-o lege specială, al cărei scop este acela de a accelera procedurile de restituire pe care le reglementează.

În legătură cu asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, plenul Curții Constituționale, prin Decizia nr. 1 din 08.02.1994 (publicată în M.O. nr. 69/16.03.1994) a reținut că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui proceduri destinate să asigure soluționarea mai rapidă a unor litigii, decongestionarea instanțelor judecătorești de anumite cauze. S-a statuat, prin decizia sus-menționată, că nu este contrară principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac cât timp acestea asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

În jurisprudența sa, așa cum a arătat și în Decizia nr. 627 din data de 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 38/16.01.2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional, care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție. Legea fundamentală nu consacră numărul gradelor de jurisdicție ale unui proces iar, potrivit art. 126 alin. (2) coroborat cu art. 129 din Constituție, stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului (Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 215/31.03.2015). Se arată în decizia menționată că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind, astfel, un drept iluzoriu și teoretic, în plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenție, consideră că "Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept", în concluzie, derogarea de la exercițiul căilor de atac printr-o lege specială a cărei finalitate este accelerarea procedurii judiciare având ca obiect restabilirea dreptului de proprietate se circumscrie garanțiilor fundamentale ale dreptului la apărare și la un proces echitabil, întrucât dreptul de acces la o instanță nu este unul absolut, ci unul care implică limitări, inclusiv de ordin procedural, atât timp cât acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit și asigură controlul judecătoresc efectiv într-o cale devolutivă de atac.

Referitor la recursul reclamanților împotriva Deciziei nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă de instanță, autoarea acestora a solicitat restituirea în parte, în natură, a imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, în sensul restituirii terenului în suprafață totală de 592,48 mp, și în completare acordarea de despăgubiri reparatorii, în condițiile Legii nr. 165/2013, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru întregul imobil situat în Ploiești, județul Prahova.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, text legal care în alin. 1 reține că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării" iar în alin. (4) că "Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului".

Din această normă rezultă că singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în litigiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 este apelul, sens în care prezenta cale de atac nu este prevăzută de lege, fiind, deci, inadmisibilă.

Cum Decizia nr. 2652/23.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești este dată în apel și este definitivă, devin incidente dispozițiile legale anterior menționate.

Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici recursului și ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată de reclamant împotriva deciziei din apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013; va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B., C. (ambii în calitate de moștenitori ai defunctei A. împotriva Deciziei nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B., C. (ambii în calitate de moștenitori ai defunctei A.), cu domiciliul ales la Avocat E., județul Arad împotriva Deciziei nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Primarul Municipiului Ploiești, cu sediul în Ploiești, județul Prahova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică azi, 2 mai 2018.

Procesat de GGC - NN