ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2132/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2132/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești, care, ulterior, și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova, reclamanta M.V. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC M.C. SRL, M.I., V.F. și D.E.,

repunerea în termenul pentru exercitarea acțiunii în revendicare, în calitate de

moștenitoare a defunctului A.S., cu privire la imobilele construcții și teren,

situate în Ploiești, str. L. nr. X, preluate de stat prin expropriere.

Prin precizările

ulterioare, reclamanta a arătat că temeiul de drept al acțiunii îl constituie

dispozițiile art. 480 C. civ. Totodată, reclamanta a solicitat să se constate

nulitatea deciziei de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu

și a precizat că acțiunea pe care a promovat-o este o acțiune în revendicare

prin comparare de titluri și anularea titlului de proprietate al pârâților.

Tribunalul Prahova,

prin Sentința civilă nr. 2651 din 22 octombrie 2008, a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâții SC M.C. SRL,

M.I., V.F. și D.E., prin întâmpinări.

Prin aceeași

sentință, instanța a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta M.V.,

ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă și a obligat

reclamanta la 700 RON către pârâtul V.F. și la 2.975 RON către pârâtul M.I., cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că, din actele prezentate de către reclamantă nu se

poate reține calitatea acesteia de moștenitor a pretinsului său autor, A.S.

(ulterior S.), existând inadvertențe între extrasul din matricola botezaților,

din care rezultă că acesta a fost născut la data de 10 august 1897 și

adeverința eliberată de către Primăria comunei Bogata, prin care se certifică

că în Registrul de Stare Civilă, A.S. a fost născut la data de 11 august 1897.

Totodată, instanța a

apreciat că reclamanta nu a făcut dovada, printr-un certificat de moștenitor, a

calității sale și nici nu a depus acte de proprietate din care să rezulte că la

momentul trecerii în proprietatea statului a bunurilor revendicate, acestea ar fi

aparținut pretinsului său autor.

Prin Decizia nr. 176

din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, instanța de apel a respins excepția lipsei calității

procesuale active a apelantei și excepția inadmisibilității apelului, a admis

apelul formulat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 2.651 pronunțată

la 22 octombrie 2008 de Tribunalul Prahova, a admis cererea pârâtei SC M.C. SRL

de aderare la apelul formulat de reclamantă, a desființat sentința apelată și a

trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Prahova.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut ca fiind întemeiată critica apelantei reclamante, în

sensul că instanța de fond a trecut la judecarea cauzei și a admis excepția

lipsei calității procesuale active, neacordând un termen în dovedirea calității

sale procesuale. Curtea a reținut că această critică este fondată, întrucât

instanța de fond era obligată să pună în vedere apelantei-reclamante să-și

dovedească calitatea de moștenitor al autorului său.

În ceea ce privește

critica apelantei, ce viza cheltuielile de judecată solicitate de pârâți și

admise de instanță, Curtea a stabilit ca instanța de trimitere să aibă în

vedere dispozițiile art. 274 alin. (2) C. pr. civ.

Referitor la cererea

de aderare la apel formulată de SC M.C. SRL, Curtea a reținut că această cerere

este fondată, întrucât la dosarul de fond s-au depus factura și chitanța de

plată a onorariului de avocat. Plata cheltuielilor de judecată a fost

solicitată prin concluziile scrise, iar instanța de fond nu s-a pronunțat pe

acest capăt de cerere.

Având în vedere

faptul că instanța a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului,

admițând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fiind

incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul

și cererea de aderare la apel, a desființat sentința și a trimis cauza, spre

rejudecare, la Tribunalul Prahova.

S-a dispus, prin

aceeași decizie, verificarea de către instanța de trimitere dacă SC M.C. SRL

este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată și care era cuantumul

acestora, ținând cont de faptul că plata cheltuielilor de judecată a fost

solicitată prin concluziile scrise care au fost depuse pe data de 21 octombrie

2008, conform ștampilei aflată pe aceste concluzii, precum și de dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

Decizia nr. 176 din 3

noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de

pârâții SC M.C. SRL și M.I., conform Deciziei nr. 4711 din 27 septembrie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Dosarul a fost

înregistrat în rejudecare la Tribunalul Prahova, secția I civilă, la data de 19

noiembrie 2010.

La termenul de

judecată din data de 16 iunie 2011, pârâtul M.I. a formulat cerere de

introducere în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a

Municipiului Ploiești, prin primar, motivat de faptul că terenul revendicat de

reclamantă face parte din domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale, pârâtul neavând decât un drept de folosință asupra

acestuia, în calitate de chiriaș.

La data de 28

septembrie 2008, Municipiul Ploiești, prin primar, a formulat răspuns la cererea

pârâtului M.I., arătând că, pentru imobilul revendicat, situat în Ploiești,

str. L., nr. Y, este înregistrată Notificarea nr. 41745/2001, care a fost

soluționată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a părții disponibile

din imobilul solicitat în favoarea petentului M.T.C., acesta fiind de acord cu

modalitatea de restituire a imobilului.

Tribunalul Prahova,

prin Decizia civilă nr. 1965 din 12 iulie 2013, a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâții SC M.C. SRL și

M.I. și a respins acțiunea precizată, ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate procesual activă, obligând pe reclamantă la plata sumei de 7.455 RON

către pârâtul M.I. și 21.340 RON către pârâta SC M.C. SRL, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut, în plus față de argumentele avute în vedere de

instanța de fond din primul ciclu procesual, că, din întreaga documentație

depusă la dosarul cauzei în rejudecare de către pârâții SC M.C. SRL, M.I. și

intevenientul în interes propriu Municipiul Ploiești, prin primar, respectiv:

Certificat de moștenitor nr. 107 din 15 iulie 1997, Certificat de moștenitor

nr. 22 din 9 martie 2012 și Certificat de moștenitor nr. 23 din 9 martie 2012,

schița ascendenților și moștenitorilor defunctului A.S., Certificat de

moștenitor nr. 290 din 22 noiembrie 1999 eliberat de BNP Asociați L.M. și

L.M.L., Certificat de calitate de moștenitor nr. 23 din 9 martie 2012 eliberat

de BN P.I., Certificat de calitate de moștenitor nr. 22 din 9 martie 2012

eliberat de BN P.I., rezultă fără putință de tăgadă că reclamanta M.V. nu are

calitatea de moștenitoare al defunctului A.S.

Aceasta a justificat

că ar avea această calitate fiind moștenitoarea defunctului M.A., tatăl său,

fiu al lui M.S. (fostă S.), care, la rândul ei a fost succesoarea lui A.S., în

calitate de soră a acestuia.

Rezultă că întreaga

linie succesorală pe care reclamanta își întemeiază cererea are ca fundament

calitatea de unic moștenitor al defunctului A.S. a numitei M. (fostă S.) S.,

reclamanta afirmând în mod eronat că defunctul A.S. nu a avut moștenitori,

respectiv descendenți.

În realitate, A.S. și

soția acestuia, S.E., au adoptat o fiică, M. (prin adopție S.) I., conform

Sentinței civile nr. 919 din 23 noiembrie 1924.

Așadar, moștenitorii

legali ai defunctului A.S. sunt soția acestuia, S.E., în calitate de soție

supraviețuitoare și fiica adoptivă a acestuia, M. (fostă S.) I.

Rezultă că sora

defunctului A.S., M. (fostă S.) S. nu are calitatea de moștenitoare a fratelui

ei, deoarece nu poate veni în concurs cu descendenți în linie directă ai

defunctului, fiind astfel înlăturată de moștenitori cu vocație succesorală

concretă - soția supraviețuitoare și fiica adoptivă ale defunctului.

Tribunalul a mai

reținut că, prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Ploiești sub

nr. 41745 din 13 august 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, numitul

M.T.C. a revendicat imobilul situat în Ploiești, str. L. nr. Y, județ Prahova.

Linia descendenței

defunctului A.S. este astfel pe deplin dovedită, în sensul că unicul moștenitor

în viață al acestuia este numitul M.T.C., nepot de fiică adoptivă

post-decedată, M.I.

De altfel, prin

Dispoziția nr. 1901 din 16 mai 2013 privind restituirea în natură a unei părți

din imobilul teren situat în Ploiești, str. L. nr. Y județ Prahova unicului

moștenitor în viață al defunctului A.S., respectiv lui M.T.C. i-a fost

restituită în natură o parte a imobilului teren situat în Ploiești, str. L. nr.

Y, județ Prahova.

Pentru considerentele

reținute și față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei invocată de pârâții SC M.C. SRL și M.I.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere nota de cheltuieli de

judecată însoțită de acte doveditoare, față de faptul că și în primul ciclu

procesual au fost acordate cheltuieli de judecată în cuantumul indicat în

Sentința civilă nr. 2651 din 22 octombrie 2008 a Tribunalului Prahova, secția

civilă, tribunalul a obligat reclamanta la plata sumei de 7.455 RON către

pârâtul M.I. și 21.340 RON către pârâta SC M.C. SRL, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta M.V. criticând obligarea sa la plata cheltuielilor

de judecată, motivat de faptul că nu a avut cunoștință despre existența unui

moștenitor al defunctului A.S., iar pârâții nu i-au adus la cunoștință acest

fapt de la primul termen de judecată.

A mai precizat

apelanta că onorariul pus în sarcina sa este extrem de mare și are o pensie de

633 RON.

La termenul de

judecată din 7 ianuarie 2014 apelanta a depus o dezvoltare a motivelor de apel,

prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în

sensul înlăturării obligării la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar,

a solicitat cenzurarea cuantumul acestora la un nivel rezonabil, invocând în

drept dispozițiile art. 274 alin. (3) C. pr.civ.

Prin Decizia nr. 38

din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul

reclamantei și a schimbat în parte sentința, în sensul că a redus cuantumul

cheltuielilor de judecată la suma de 3.727 RON pentru pârâtul M.I. și 10.670

RON pentru SC M.C. SRL.

În considerentele

acestei decizii s-au reținut următoarele:

Prima critică a

apelantei, referitoare la faptul că nu datorează cheltuieli de judecată,

întrucât nu a cunoscut despre existența unui moștenitor al defunctului A.S.,

este nefondată, această susținere neputând constitui un motiv întemeiat pentru

exonerarea sa de plata cheltuielilor, atâta timp cât a căzut în pretenții prin

respingerea acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală

activă.

Referitor la cererea

subsidiară, de reducere a onorariului de apărător, Curtea a reținut că, în

conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., este permis instanței să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de cate ori constată că

sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca

îndeplinită de avocat.

Acest text legal este

menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la

finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o

asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

Onorariul avocatului

reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea

și exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia și el se stabilește,

potrivit art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între

avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei, fiind

interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele

profesiei.

Așadar, conform

actualelor reglementări profesionale, nu mai există un tablou al onorariilor

avocațiale minimale în raport de care judecătorii pot mări sau micșora

onorariile avocaților, ceea ce nu echivalează însă cu abrogarea implicită a

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ci cu dispariția unui criteriu

în raport de care judecătorul să decidă reducerea sau majorarea onorariului.

Onorariul avocațial a

fost stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat,

ținând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menționat, care

sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit

sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului;

importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat

de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte

persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără

investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă,

experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau

specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului;

avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a

muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de

timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru

a asigura servicii legale performante.

Așa după cum rezultă,

cu claritate, din prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995 și art. 94 alin.

(2) și (3) din Statutul profesiei de avocat, în ceea ce privește raporturile

juridice stabilite între avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui

organ al Statului este inadmisibilă.

Însă, în aplicarea

textului art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „judecătorii au

însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu

cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va considera,

motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat” nu se intervine în contractul de asistență

judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți (art. 969 C. civ.),

ci doar se apreciază în ce măsura onorariul părții care a câștigat procesul

trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de

complexitatea cauzei.

Curtea, făcând o

apreciere a proporționalității, realității și necesității onorariului perceput

de către apărător pe parcursul soluționării cauzei, raportat la obiectul dedus

judecății și complexitatea cauzei, a constatat că onorariul de 7.455 RON,

respectiv 21.340 RON fixat de intimați cu apărătorul lor este abuziv și

disproporționat, raportat la volumul de muncă presupus de pregătirea apărării

în cauză, complexitatea litigiului și valoarea acestuia, având în vedere că

apărările formulate în cauză au fost comune pentru cei doi intimați, prin

întâmpinări și cereri comune.

În același sens este

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că

onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care

constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui

cuantum rezonabil.

Împotriva Deciziei

nr. 38 din 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a

declarat recurs reclamanta M.V., invocând motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta solicită

modificarea deciziei atacate, în sensul înlăturării obligării sale la plata

cheltuielilor de judecată, considerând că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a prevederilor art. 274 C. pr. civ., deoarece nu a analizat, raportat

la împrejurările cauzei, dacă în situația de față se poate considera că

reclamanta ar fi căzut în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta susține că

problema dedusă judecății este una de drept, și anume, care este sensul practic

al sintagmei „a cădea în pretenții", în situația în care partea care

pierde procesul nu este în culpă procesuală, iar litigiul putea fi evitat

printr-o întâmpinare care să aducă la cunoștința reclamantului faptul că nu are

calitate procesuală activă.

Instanța de apel

motivează foarte sumar respingerea motivului principal de apel, ca nefondat.

Chiar dacă reclamanta a căzut în pretenții, instanța de apel trebuia să

analizeze condițiile concrete ale cauzei. Simpla respingere a acțiunii nu

echivalează cu sintagma „a cădea în pretenții", atât timp cât reclamanta a

avut convingerea rezonabilă și întărită de răspunsuri oficiale, că are calitate

procesuală activă.

Cu bună-credință și

în urma unor demersuri oficiale ce denotă diligenta reclamantei, aceasta a

formulat acțiunea, bazându-se pe informațiile provenind de la instituțiile

publice și fiind convinsă că este unica moștenitoare a defunctului A.S.

Reclamanta susține că

nu ar fi declanșat prezentul litigiu dacă ar fi știut de existența vreunui alt

moștenitor. Mai mult, informația privind existența unui nepot al defunctului

era deținută încă de la început de către intimați, având în vedere că aceștia

luaseră legătura în vederea revendicării imobilelor deținute de către intimați.

Abia în al doilea

ciclu procesual s-a făcut dovada existenței acestui moștenitor de către

intervenientul în interes propriu, Municipiul Ploiești prin Primar și de către

intimați.

Intimații au preferat

să nu pună la dispoziția instanței informațiile referitoare la moștenitorul M.,

generând astfel în mod abuziv cheltuieli de judecată nejustificate, pentru o

cauză care se putea finaliza la primul termen de judecată. Din această

atitudine a intimaților reiese un real abuz în exercitarea drepturilor

procesuale.

În aceste condiții,

chiar dacă acțiunea a fost respinsă ca fiind formulată de către o persoană fără

calitate procesuală activă, raportat la împrejurările concrete ale cauzei,

instanța de apel trebuia să observe că reclamanta nu este în culpă procesuală,

făcând toate demersurile necesare obținerii informațiilor privitoare la

defunctul A.S.

Dacă partea adversă

ar fi adus la cunoștința reclamantei prin întâmpinare faptul că imobilul a fost

revendicat de către unicul moștenitor îndreptățit, aceasta ar fi renunțat la

judecată, iar cheltuielile de judecată pretinse nu s-ar fi generat.

Mai mult, după cum

reține și instanța de apel, cuantumul acestora este exagerat și

disproporționat, cu atât mai mult cu cât intimații au avut un apărător comun,

formulând apărări și cereri comune.

Examinând decizia

recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta critică

exclusiv modul în care instanța a interpretat și a aplicat prevederile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul sintagmei „partea care cade în

pretenții”, recurenta susținând în esență, că nu poate fi reținută culpa sa

procesuală, deoarece nu a avut cunoștință despre existența altui moștenitor, în

culpă fiind, de fapt, părțile adverse, care cunoșteau această împrejurare, dar

nu i-au adus-o la cunoștință.

Recurenta nu

formulează critici în ceea ce privește modul în care instanța de apel a făcut

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul reducerii

onorariului de avocat, solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată de către

pârâți. Ca atare, instanța de recurs nu este învestită cu verificarea legalității

soluției sub acest aspect.

Examinând decizia în

limitele criticilor din recurs, care se pot încadra în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în

mod corect să reclamanta este partea care a căzut în pretenții și care

datorează pârâților cheltuieli de judecată, argumentele invocate neputând

justifica exonerarea acesteia de obligația ce-i revine, potrivit legii.

Dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ. dau dreptul părții care a câștigat procesul să-și

recupereze cheltuielile de judecată de la adversarul care a pierdut, indiferent

de existența relei-credințe a acestuia, deoarece fundamentul răspunderii pentru

plata cheltuielilor de judecată stă în culpa procesuală a părții, culpă

dovedită prin aceea că ea a pierdut procesul.

Ca atare, în analiza

îndreptățirii părții adverse de a pretinde cheltuieli de judecată de la partea

care a pierdut procesul, nu este necesar a se stabili existența unei culpe în

sensul art. 998 C. civ., deoarece legiuitorul a prezumat existența culpei

procesuale a părții, culpă ce rezultă din simplul fapt că ea a pierdut

procesul, independent de diligențele pe care le-a făcut, sau de conduita părții

adverse.

Susținerile

recurentei, potrivit cărora, dacă ar fi avut cunoștință de existența altui

moștenitor, ar fi renunțat la judecată, nu sunt de natură să înlăture dreptul

intimaților de a solicita cheltuieli de judecată, deoarece, chiar și în această

ipoteză, erau aplicabile prevederile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora, „dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în

judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la

cheltuieli”.

De altfel, argumentul

este teoretic, deoarece, în speța concretă dedusă judecății, reclamanta nu a înțeles

să renunțe la judecată nici după depunerea la dosar a înscrisurilor care

dovedeau existența altui moștenitor, acțiunea sa fiind respinsă pentru lipsa

calității procesuale active.

Recurenta nu poate

imputa intimaților faptul că nu i-au adus la cunoștință împrejurarea existenței

unui alt moștenitor. Poziția sa procesuală, aceea de reclamant, obliga pe

recurentă să facă toate demersurile necesare pentru a lămuri situația juridică

a imobilului, inclusiv sub aspectul succesiunii defunctului proprietar, anterior

promovării acțiunii. Declanșând litigiul fără a pregătire anterioară temeinică

și fără a se informa corect asupra situației juridice reale, recurenta și-a

asumat riscul pierderii procesului, cu consecința obligării sale la plata

cheltuielilor de judecată făcute de intimați tocmai pentru a se apăra față de

pretențiile nejustificate (din punctul de vedere al legitimării procesuale

active), formulate prin acțiune.

În raport cu aceste

considerente, constatând că instanța de apel a aplicat corect prevederile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod,

recursul declarat de recurenta-reclamantă a fost respins, a nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva Deciziei nr. 38 din 14

ianuarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iulie 2014.

Procesat de GGC - LM