ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2017

Decizia nr. 817/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 24 noiembrie 2009, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu A.V.A.S. și Statul Român prin M.F. a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata prejudiciului cauzat prin restituirea către foștii proprietari a imobilului situat în Sinaia, compus din teren în suprafață de 770,71 mp și construcția aflată pe acest teren denumită vila ....

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 30 din Legea nr. 137/2002.

Prin Sentința civilă nr. 145 din 2 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și obligată A.V.A.S. la plata sumei de 633.880,71 RON reprezentând despăgubiri.

Prin Decizia nr. 77 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a admis apelul declarat de A.V.A.S., s-au anulat încheierile din data de 31 martie 2010, 7 iunie 2010 și Sentința nr. 145/2012, fiind admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova și s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Prin Decizia nr. 3.761 din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 77 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 15 octombrie 2012.

La data de 9 mai 2014, reclamanta a depus precizarea cererii de chemare în judecată în cuprinsul căreia a arătat că temeiul principal de cerere este art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și, în subsidiar a invocat dispozițiile art. 1503 alin. (2) C. civ. și 1337, 1341 C. civ.

Prin Încheierea din 26 noiembrie 2014, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesual active a SC A. SA, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a A.V.A.S. și a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statului Român, fiind respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În motivarea acestei încheieri s-a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA, că prin art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 se stabilește o situație de ultractivitate a legii, respectiv a dispozițiilor evocate, pentru situația particulară a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, situație ce se regăsește și în cauza de față, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare acțiuni vizat de prezentul litigiu s-a încheiat la 28 iunie 1999, deci anterior intrări în vigoare a Legii nr. 137/2002.

S-a considerat că textul legal invocat, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, menționează expres faptul că titularul dreptului de despăgubire este societatea comercială privatizată, în speță, reclamanta, deci aceasta își justifică în speță calitatea sa procesuală activă.

S-a reținut, că pârâta A.V.A.S. a invocat în susținerea acestei excepții faptul că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 137/2002 stabilesc drept titular al dreptului la despăgubiri pe cumpărătorii ce au încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, în speță A. SA, dar pârâta a ignorat faptul că textul legal invocat se aplică doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, așa cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, invocate.

Referitor la temeiul legal invocat în subsidiar, ce vizează garanția pentru evicțiune, s-a apreciat că reclamanta are calitate procesuală activă, în condițiile în care bunul de care a fost evinsă, respectiv imobilul situat în Sinaia, a fost proprietatea reclamantei, fiind adus ca aport la capitalul social de unul dintre acționari.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.), s-a indicat că textul art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 menționează clar, faptul că instituțiile publice implicate sunt cele care vor plăti societății comerciale despăgubiri, iar în cauza de față, instituția publică implicată în privatizare este vânzătoarea acțiunilor, Fondul Proprietății de Stat. Pârâta A.A.A.S. fiind continuatoarea în drepturi și obligații a Fondului Proprietății de Stat, aspect ce reiese din Adresa A.V.A.S. din 10 iunie 2004 și nu a fost negat de pârâtă.

Faptul că la constituirea Fondului Proprietate, acțiunile deținute A.V.A.S. (actuala A.A.A.S.) la societățile comerciale deținute în portofoliul său (printre care se numără și reclamanta) au fost preluate de Fond, nu înlătură calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.A.A.S. în cazul despăgubirilor solicitate în baza art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, deoarece în această situație specială calitatea pasivă este determinată de lege.

S-a mai reținut că argumentele pârâtei A.A.A.S., privind imposibilitatea aplicări în cauză a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, deoarece contractul de privatizare a fost desființat, iar reclamanta nu mai are calitatea de societate privatizată ce se poate prevala de respectivele temeiuri legale, vizează temeinicia cererii, instanța urmând a se pronunța asupra acestora odată cu fondul.

S-a argumentat că, față de dispozițiile exprese ale legii, instanța a constatat că pârâta A.A.A.S. are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de temeiul legal principal, iar în ceea ce privește capătul subsidiar, se constată că pârâta nu a invocat argumente în susținerea excepției pe acest capăt.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, s-a menționat că art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prevede că "Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol".

În acest context s-a apreciat că, față de dispozițiile art. 32

4

alin. (2) și (6) din O.U.G. nr. 88/1997, statul intervine doar în calitate de garant atunci când instituțiile implicate în privatizare nu dispun de sumele necesare pentru a putea despăgubi societățile comerciale privatizate și nu în calitate de debitor al obligației de plată.

Referitor la capătul subsidiar, s-a arătat că raportat la contractul de privatizare din 1999, faptul că Fondul Proprietății de Stat avea calitatea de asociat al reclamantei și nu Statul Român, eventuala răspundere a asociatului pentru aportul adus nu revine Statului Român, pentru că nu s-a dovedit această calitate a pârâtului.

În acest sens, s-a concluzionat că pentru pârâtul Statul Român nu a fost justificată calitatea procesuală pasivă, ceea ce conduce la admiterea excepției.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că dreptul la despăgubiri invocat de reclamantă, atât în cazul cererii principale, cât și a celei subsidiare, a luat naștere în momentul pronunțării Deciziei nr. 4.946 din 28 aprilie 2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărându-se astfel cu caracter irevocabil restituirea către foști proprietari a imobilului, proprietatea reclamantei, situat în Sinaia.

S-a apreciat că, la momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, 28 aprilie 2009, erau abrogate dispozițiile art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1999, iar legiuitorul nu a înțeles să stabilească și în cazul acestora o dispoziție de ultraactivitate a legii. Pe de altă parte, dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în speță, deoarece pretențiile ce fac obiectul prezentului litigiu nu sunt rezultatul unui drept conferit de acea lege, ci de O.U.G. nr. 88/1997.

În acest context, s-a apreciat că în lipsa unor dispoziții speciale, în speță se va aplica dreptul comun în materia termenului de prescripție, respectiv 3 ani, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar raportat la data introducerii prezentei acțiuni, 24 noiembrie 2009, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu era împlinit la data sesizării instanței.

Prin Sentința civilă nr. 6.561 din 20 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-a admis cererea reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) și Statul Român prin M.F., a fost obligată pârâta A.A.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 1.254.563,29 RON reprezentând despăgubire, precum și la plata către reclamantă a sumei de 12.239 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta SC A. SA avea calitatea de proprietar al imobilul situat în Sinaia, conform Certificatului de atestare al dreptului de proprietate emis de M.T. la data de 16 iunie 1994, conform Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 al M.C.T.

S-a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 200 din 16 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost obligată reclamanta SC A. SA să restituie în natură către numiții B., C. și D. imobilul situat în Sinaia, județ Prahova, format din teren în suprafața de 770,71 mp și construcția existentă pe acesta, cunoscută sub denumirea Vila x (fostul Hotel x).

Astfel, s-a apreciat că pretențiile ce fac obiectul prezentului litigiu intră în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, întrucât prin Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. D PH/26 din 28 iunie 1999, Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător a vândut Asociației Salariaților și Consiliului de Administrație A SA, în calitate de cumpărători, un număr de 7.290.603 acțiuni, reprezentând 50,97% din capitalul A. SA.

S-a arătat că prin Adresa din 10 iunie 2004 a fost notificată A. SA, în sensul desființării de plin drept a contractului, iar ca urmare a acestei proceduri, A.V.A.S. (continuatoarea F.P.S.) redevine acționarul SC A. SA doar pentru 15,4426% din capitalul social.

S-a reținut că, așa cum rezultă din Adresa din 5 octombrie 2004 emisă de E. SA și din adresa emisă de A. SA, aceasta, inclusiv după desființarea contractului a mai rămas cu un număr de 4.962 acțiuni în proprietate, la care se adaugă încă 14.000 de acțiuni.

S-a argumentat că nu a fost desființat în tot contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1999, fostul proprietar, A.V.A.S. redobândit doar o parte din acțiunile vândute, respectiv 15,4426% din capitalul social, fața de 50,97% din capital cât a fost transmis, iar reclamanta a păstrat în continuare calitatea de acționar.

S-a mai reținut că, deși la data restituirii către foști proprietari ai imobilului, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 99/1997 erau abrogate, acestea rămân aplicabile situațiilor generate de contracte de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, situație de excepție prevăzută de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, lege ce a abrogat dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

S-a arătat, în condițiile în care Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni vizat de prezentul litigiu s-a încheiat la 28 iunie 1999, deci anterior intrări în vigoare a Legii nr. 137/2002, că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 sunt deplin aplicabile.

În acest context s-a apreciat că reclamanta are dreptul de a beneficia de despăgubirile reglementate de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 pentru repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile ce făceau partea din patrimoniul său.

Totodată s-a precizat că, prin Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, se stabilește că "în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii".

În acest sens, în cauză s-a efectuat o expertiză contabilă pentru a stabili valoarea contabilă a bunului la momentul ieșirii bunului din patrimoniul reclamantei, care a concluzionat că la data de 28 aprilie 2009, valoarea terenului era de 587.735, 74 RON, iar a construcției de 666.827,55 RON.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că pârâta A.A.A.S. va fi obligată să plătească reclamantei suma de 1.254.563,29 RON reprezentând despăgubiri și suma de 12.239 RON, reprezentând cheltuieli de judecată compuse din onorariu expert topograf de 500 RON, onorariu expert contabil de 700 RON, onorariu expert contabil de 5.000 RON și taxa judiciară de timbru.

Împotriva Încheierii de ședință din 26 noiembrie 2014 și a Sentinței civile nr. 6.561 din 20 noiembrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 a declarat apel reclamanta SC A. SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii atacate în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării ambilor pârâți (A.A.A.S. și Statul Român prin M.F.P.), în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 1.254.563,29 RON reprezentând despăgubiri și a sumei de 12.239 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță.

Împotriva Sentinței civile nr. 6.561 din 20 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 a declarat apel pârâta A.A.A.S., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii excepțiilor invocate de către A.A.A.S. , iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1.833 din 10 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC A. SA împotriva Încheierii din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimații-pârâți A.A.A.S. și Statul Român prin M.F.P., în sensul că a schimbat în parte încheierea atacată și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., fiind menținute celelalte dispoziții din încheiere.

Au fost admise apelurile formulate de pârâta A.A.A.S. și de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 6.561 din 20 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SA și cu intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. și, în consecință:

A fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că:

Admite cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.

Obligă pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamanta SC A. SA a sumei de 1.254.563,29 RON reprezentând contravaloare prejudiciu cauzat prin restituirea către foștii proprietari a imobilului situat în Sinaia, județ Prahova.

Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta A.A.A.S.

Obligă pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamanta SC A. SA a sumei de 12.239 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei SC A. SA privind obligarea pârâtei A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la apelul formulat de pârâta A.A.A.S. împotriva Sentinței civile nr. 6.561 din 20 noiembrie 2015, instanța de apel a apreciat că nu este întemeiată critica referitoare la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante SC A. SA, întrucât aceasta are calitatea de subiect activ în raportul juridic dedus judecății.

Astfel, trebuie observat că aplicabilitatea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 au fost invocate prin raportare la Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999 și, potrivit alin. (1) și (6) din același act normativ, instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în acest articol.

Întrucât reclamanta SC A. SA a susținut că ar fi o societate privatizată prin raportare la Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999, aceasta are calitatea de subiect activ în raportul juridic dedus judecății, astfel că este justificată calitatea procesuală activă.

În ceea ce privește temeiul subsidiar invocat de reclamantă, aceasta a susținut că a fost obligată să restituite un bun imobil care a fost aportat la constituirea capitalului său social, astfel că ar fi incidente dispozițiile art. 1503 raportat la art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ. de la 1864, care stabilesc că asociatul răspunde pentru evicțiune față de societate întocmai ca vânzătorul, astfel că și din acest punct de vedere s-a constatat că aceasta are calitatea de subiect activ în raportul juridic dedus judecății.

Referitor la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantei-pârâte A.A.A.S., instanța de apel nu a putut reține critica formulată, întrucât aceasta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive prin raportare la temeiul principal al cererii de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/199, care la alin. (1) stabilește că repararea prejudiciilor se face de instituțiile publice implicate, care sunt definite în cuprinsul art. 3 lit. g) din același act normativ ca fiind Fondul Proprietății de Stat (actuala A.A.A.S.) sau orice minister de resort ori, după caz, o autoritate a administrației publice locale, care are atribuții de privatizare a unei societăți comerciale, astfel că, s-a considerat că pârâta A.A.A.S. are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a considerat că în mod corect prima instanță a respins ca neîntemeiată această excepție, întrucât trebuie observat că art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 a fost abrogat prin art. 56 din Legea nr. 137/2002.

Or, dreptul la acțiune al intimatei-reclamante s-a născut la data de 28 aprilie 2009, data rămânerii irevocabile a Sentinței nr. 200 din 16 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2001, astfel că nu poate fi aplicat un text de lege care era abrogat la data nașterii dreptului la acțiune.

S-a mai reținut că nicio dispoziție din Legea nr. 137/2002 nu prevede că art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 s-ar aplica contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, o astfel de prevedere existând doar cu privire la aplicabilitatea art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Totodată, instanța de apel a considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, întrucât potrivit acestora, termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de lege, de O.U.G. nr. 88/1997, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.

Însă, prin cererea de chemare în judecată nu s-a atacat o operațiune sau un act prevăzut de Legea nr. 137/2002, de O.U.G. nr. 88/1997 ori de celelalte legi speciale din domeniul privatizării și nici nu se valorifică un drept conferit de aceste acte normative.

În cauză, instanța de apel a considerat este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că acest termen a început să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, adică la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care intimata-reclamantă a fost obligată să restituie imobilul situat în Sinaia, județ Prahova.

Or, Sentința nr. 200 din 16 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2001 a rămas irevocabilă la data de 28 aprilie 2009 prin Decizia nr. 4.946 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/42/2006, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 24 noiembrie 2009, astfel că nu s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani și în mod corect prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În schimb, instanța de apel a apreciat că este întemeiată critica apelantei-pârâte A.A.A.S. , potrivit căreia, nu poate fi obligată la plata de despăgubiri, contrar opiniei intimatei-reclamante și primei instanțe, întrucât în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, care au fost introduse prin Legea nr. 99/1999, care a modificat și art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, stabilind că prevederile acestei ordonanțe de urgență se aplică: a) vânzării de acțiuni la societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, indiferent de numărul acțiunilor pe care le deține, inclusiv la societățile naționale, companiile naționale și celelalte societăți comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes național sau local; b) vânzării de active ale regiilor autonome și ale societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, inclusiv ale companiilor naționale și ale societăților naționale ori ale celorlalte societăți comerciale rezultate din reorganizarea unei regii autonome de interes național sau local.

În acest context, instanța de apel a apreciat că în prezenta cauză nu este incidentă niciuna dintre cele două ipoteze prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, vânzare de acțiuni sau active, pentru a fi aplicabil acest act normativ, având în vedere că reclamanta nu a invocat și nici nu a probat că aplicabilitatea O.U.G. nr. 88/1997 ar fi determinată de vânzarea vreunui activ.

Aceasta deoarece, reclamanta a susținut prin cererea de chemare în judecată incidența dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, raportat la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999, însă, contrar opiniei primei instanțe și intimatei-reclamante, acest Contract de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999 a fost desființat (rezoluționat) în totalitate, așa cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 26 din 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/105/2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, fiind vorba de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Raportând aceste considerații la situația din speță, instanța de apel a remarcat că Dosarul nr. x/105/2009 al Curții de Apel Ploiești a avut aceleași părți ca cele din prezenta cauză, iar obiectul a fost reprezentat de despăgubirile solicitate de SC A. SA împotriva A.V.A.S. (actuala A.A.A.S.) și Statul Român prin M.F.P. pentru repararea unui prejudiciu cauzat prin restituirea unui alt imobil decât cel din prezenta cauză către fostul proprietar.

În considerentele Deciziei nr. 26 din 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/105/2009, s-a reținut că susținerea intimatei-reclamante SC A. SA constând în aceea că în realitate nu a avut loc o desființare a contractului de vânzare-cumpărare în totalitatea sa este contrazisă de probele dosarului și de Sentința nr. 8.716 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, care constată rezoluțiunea, prin care au fost acordate despăgubiri A.V.A.S. și în care se menționează desființarea contractului la data de 10 iunie 2004.

De asemenea, nu a putut fi reținută nici susținerea intimatei SC A. SA, potrivit căreia, rezoluțiunea nu ar produce efecte retroactive întrucât efectul esențial al rezoluțiunii este desființarea retroactivă a contractului, iar în contractul invocat de reclamantă a fost stipulat un pact comisoriu de gradul IV care nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești, considerente care au venit în sprijinul soluției pronunțate prin Decizia nr. 26 din 8 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, în Dosarul nr. x/105/2009.

În acest context, instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 26 din 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/105/2009 s-a stabilit că a fost desființat (rezoluționat) în totalitate Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999, iar această dezlegare se impune în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat, fiind vorba de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În aceste condiții, s-a apreciat că nu este incidentă niciuna dintre cele două ipoteze prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, (vânzare de acțiuni sau active) care ar fi atras incidența acestui act normativ.

Pe cale de consecință, s-a considerat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, care stabileau că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

De asemenea, nu a putut fi reținută susținerea intimatei-reclamante, potrivit căreia, prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 ar fi incidente în cauză, întrucât acest text de lege se referă la societăți privatizate sau în curs de privatizare, întrucât domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 88/1997 este stabilit prin art. 2 din acest act normativ, în cuprinsul căruia se prevede fără echivoc că acest act normativ se aplică doar vânzării de acțiuni la societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar sau vânzării de active ale regiilor autonome și ale societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar.

Or, singurul contract de vânzare acțiuni/active invocat de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată a fost Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999, care a fost desființat, rezoluționat, în totalitate.

A mai reținut instanța de apel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii apelantei-pârâte A.A.A.S. , în baza art. 1503 raportat la art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ. de la 1864, având în vedere că potrivit art. 1503, se prevede la alin. (1) că fiecare asociat, în privința societății, se consideră ca un debitor de tot ceea ce a promis de a pune în comun, iar la alin. (2), dacă s-a promis un obiect determinat de care societatea s-a evins, asociatul ce l-a pus în comun e răspunzător către societate în felul precum vânzătorul este către cumpărător.

Din interpretarea dispozițiilor art. 1503 C. civ. rezultă cu evidență că răspunderea pentru evicțiune aparține doar asociatului (acționarului) care a aportat la capitalul social un bun de care a fost evinsă societatea, iar instanța de apel a apreciat că o astfel de condiție nu a fost îndeplinită în ceea ce o privește pe apelanta-pârâtă A.A.A.S.

În acest sens, s-a reținut că intimata-reclamantă SC A. SA s-a înființat ca societate comercială prin H.G. nr. 1.041/1990, în temeiul art. 1 și art. 17 din Legea nr. 15/1990, iar prin art. 20 din acest act normativ s-a stabilit că, inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de Statul Român sub formă de acțiuni sau părți sociale și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății.

În consecință, la data constituirii intimatei-reclamante, capitalul social al societății a fost vărsat integral, fiind format din aporturile unicului acționar Statul Român, iar unul dintre bunurile aportate a fost și imobilul Vila x situat în Sinaia, județ Prahova, iar în aceste condiții, calitatea de acționar al intimatei-reclamante a fost deținută de intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. și nu de Fondul Proprietății de Stat (actuala A.A.A.S.).

Ca atare, intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. deținea acțiunile la apelanta-reclamantă, iar Fondul Proprietății de Stat (actuala A.A.A.S.) s-a ocupat doar de gestionarea și vânzarea acestora.

În concluzie, întrucât nu a deținut calitatea de acționar al intimatei-reclamante și nu a aportat la constituirea acesteia bunul imobil de care a fost evinsă societatea, s-a apreciat că nu au fost îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii apelantei-pârâte A.A.A.S. , în baza art. 1503 raportat la art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ. de la 1864.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a obligat apelanta-pârâtă A.A.A.S. să plătească intimatei-reclamante suma de 1.254.563,29 RON reprezentând despăgubire, sens în care a admis apelul apelantei-pârâte A.A.A.S. împotriva sentinței atacate pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtă A.A.A.S. și, întrucât această parte nu a căzut în pretenții, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtei A.A.A.S., la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA împotriva Încheierii de ședință din 26 noiembrie 2014, instanța de apel a considerat că este întemeiată critica referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât Statul Român prin M.F.P.

Aceasta deoarece, contrar opiniei primei instanțe s-a apreciat că intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, față de împrejurarea că au fost invocate dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, care prevăd că Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în acest articol. Totodată, s-a susținut că art. 42 C. com. prevede că prezumția de solidaritate se aplică și fidejusorilor, chiar necomercianți, care garantează o obligație comercială.

Astfel, apelanta-reclamantă a pretins că prin art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 s-a stabilit calitatea de fidejusor al Statului Român, iar art. 42 C. com. stipulează solidaritatea dintre debitor și fidejusorul care garantează o obligație comercială, sens în care s-a apreciat că în cadrul raportului juridic dedus judecății, intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. apare ca având calitatea de subiect pasiv, fiind justificată calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Contrar susținerii intimatului-pârât Statul Român prin M.F.P., instanța de apel a constatat că apelanta-reclamantă a invocat prin cererea precizatoare depusă în fața primei instanțe incidența dispozițiilor art. 42 C. com., astfel că, nu s-a putut reține că ar fi aplicabile prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, întrucât nu a avut loc o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel.

În ceea ce privește temeiul subsidiar invocat de apelanta-reclamantă, aceasta a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 1503 raportat la art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ. de la 1864, care reglementează garanția pentru evicțiune, răspunderea intimatului-pârât Statul Român prin M.F.P., fiind determinată de faptul că a adus ca aport la constituirea societății SC A. SA un bun imobil asupra căruia nu deținea un titlu de proprietate valabil.

În acest sens, s-a reținut că la data constituirii apelantei-reclamante, capitalul social al societății a fost vărsat integral, fiind format din aporturile unicului acționar Statul Român, iar unul dintre bunurile aportate a fost și imobilul Vila x situat în Sinaia, județ Prahova și, în aceste condiții, calitatea de acționar al apelantei-reclamante a fost deținută de intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. și nu de Fondul Proprietății de Stat, cum greșit a reținut prima instanță, astfel că, în aceste condiții, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății revine intimatului-pârât Statul Român prin M.F.P.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât Statul Român prin M.F.P., astfel că, urmează a fi admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA împotriva încheierii atacate, pe care o va schimba în parte, în sensul că va fi respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și vor fi menținute celelalte dispoziții din încheierea atacată.

Referitor la apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 6.561 din 20 noiembrie 2015, instanța de apel apreciază că intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. nu poate fi obligat la plata despăgubirii în baza art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 coroborat cu art. 42 C. com., întrucât în prezenta cauză nu sunt aplicabile aceste dispoziții.

Astfel, nefiind incidente prevederile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 42 alin. (2) C. com., întrucât nu există nicio altă dispoziție legală care să stabilească calitatea de garant al Statului Român pentru repararea unor eventuale prejudicii suportate de societăți privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Or, singurul contract de vânzare acțiuni/active invocat de apelanta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată a fost Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999, care a fost desființat (rezoluționat) în totalitate.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999 au fost vândute de către FPS un număr de 7.290.603 acțiuni deținute de Statul Român la SC A. SA și, în condițiile în care acest contract a fost desființat (rezoluționat) în totalitate, este evident că nu mai pot fi incidente dispozițiile evocate, astfel că, intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. nu poate fi obligat la plata despăgubirii în baza art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 coroborat cu art. 42 C. com.

A mai reținut instanța de apel că este întemeiată susținerea apelantei-reclamante, potrivit căreia, intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. este ținut la plata de despăgubiri în baza art. 1503 raportat la art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ. de la 1864.

Aceasta deoarece, din interpretarea dispozițiilor art. 1503 raportat la art. 1337 C. civ. rezultă că poate fi antrenată răspunderea pentru evicțiune dacă sunt îndeplinite mai multe condiții.

Din analiza probelor administrate, instanța de apel a apreciat că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1503 raportat la art. 1337 C. civ. de la 1864 pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune a intimatului-pârât Statul Român prin M.F.P., acesta urmând a fi obligat, raportat la art. 1341 și art. 1344 C. civ. de la 1864, să restituie valoarea bunului imobil care fusese aportat la constituirea capitalului social și de care a fost evinsă apelanta-reclamantă.

Așa cum rezultă din cererea depusă în fața primei instanțe la data de 14 septembrie 2015 și din cererea de apel, apelanta-reclamantă a solicitat valoarea contabilă a imobilului de la momentul producerii evicțiunii, respectiv 28 aprilie 2009.

Astfel, pretenția apelantei-reclamante s-a apreciat a fi întemeiată, întrucât o societate prejudiciată prin evicțiunea unui bun din capitalul social trebuie despăgubită cu valoarea cu care acest bun figura în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare pe care trebuie să îl urmeze orice societate.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit că la data producerii evicțiunii valoarea contabilă a bunului imobil Vila x situat în Sinaia, județ Prahova era de 1.254.563,29 RON, din care 587.735,74 RON valoarea contabilă a terenului în suprafață de 770,71 mp și de 666.827,55 RON valoarea contabilă a construcției aferente terenului (Vila x).

Critica apelantei-reclamante referitoare la cheltuielile de judecată în cuantum de 12.239 RON, s-a apreciat a fi întemeiată doar cu privire la intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P., întrucât doar această parte a căzut în pretenții, astfel că a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-reclamantă.

Împotriva Deciziei civile nr. 1.833 din 10 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. SA Sinaia și pârâtul Statul Român prin M.F.P. au declarat recurs.

Recursul reclamantei A. SA Sinaia a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea ambilor pârâți A.A.A.S. și Statul Român prin M.F.P., în solidar, la plata sumei de 1.254.563,29 RON, reprezentând despăgubiri menite a repara prejudiciul cauzat societății reclamante prin restituirea către foștii proprietari a imobilului situat în Sinaia, județ Prahova, compus din teren în suprafață de 770,71 mp și construcția edificată pe acesta, denumită "Vila x", precum și a sumei de 12.239 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță.

În argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare, care sunt aplicabile în speță, iar obligația de reparare a prejudiciului suferit incumbă, în solidar, intimaților-pârâți A.A.A.S. și Statului Român prin M.F.P.

Așadar, pornind de la domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 88/1997, prevăzut în art. 2 și luând în considerare Decizia nr. 26 din 8 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. x/105/2009, instanța de apel a conchis că dispozițiile art. 32

4

nu sunt aplicabile, deoarece Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 28 iunie 1999 a fost rezolvit, însă concluzia instanței de apel nu este corectă, întrucât acest contract a fost rezolvit doar în parte.

În acest sens, se arată că supraviețuirea parțială a Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 28 iunie 1999, conjugată cu actele de privatizare constând în majorările succesive de capital social prin aport de capital privat demonstrează includerea raportului juridic judecății în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 88/1997. Mai precis, există o vânzare de acțiuni la o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice locale era acționar, iar A. SA este, în sensul art. 32

4

din același act normativ, o societate privatizată sau în curs de privatizare.

În acest context, reclamanta susține că obligația care incumbă intimaților-pârâți are natură comercială, aceasta reprezentând manifestarea obligației de garanție contra evicțiunii, fiind supusă unui regim juridic special în raport cu cel consacrat prin art. 1503 alin. (2) coroborat cu art. 1337 și 1344 C. civ. de la 1864.

Astfel, dat fiind că societatea reclamantă a fost evinsă de imobilul dobândit prin aport, Statul Român prin M.F.P. este obligat să repare prejudiciul cauzat, în speță fiind incidente dispozițiile evocate.

Prin art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 s-a instituit însă o reglementare specială, ce derogă de la normele C. civ. de la 1864, prin care obligația de reparare a prejudiciului suferit în urma evicțiunii incumbă A.A.A.S.

În acest context, se reține că A.A.A.S. administrează acțiunile Statului Român la societăți comerciale, având totodată, atribuția de a exercita toate drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de acționar a acestuia.

Conform art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, Statul Român prin M.F.P. are calitatea de garant al A.A.A.S. în ce privește obligația de plată a despăgubirilor menite a repara prejudiciul suferit de societatea reclamantă ca urmare a restituirii în natură a imobilului dobândit prin aport către adevărații proprietari, astfel că, intimatul Statul Român este, prin urmare, fidejusorul A.A.A.S. și, pe cale de consecință, prezumția de solidaritate reglementată de art. 42 alin. (1) C. com. se extinde și asupra lui, în temeiul alin. (2).

În ceea ce privește temeiul de drept subsidiar, art. 1503 alin. (2), coroborat cu art. 1337 și 1344 C. civ. de la 1864, se susține că, Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 28 iunie 1999 a fost încheiat între F.P.S. - antecesorul pârâtei A.A.A.S. și Consiliul de Administrație A. - Sinaia. Astfel, F.P.S., în calitate de mandatar a reprezentat Statul Român la încheierea respectivului contract, iar titularul acțiunilor și cel care a transmis reclamantei imobilul de care a fost evinsă a fost Statul Român, motiv pentru care acestuia îi revine obligația de reparare a prejudiciului decurgând din evicțiune în temeiul dispozițiilor evocate.

Recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și respingerea apelului reclamantei, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sub aspectul aplicabilității în speță a prevederilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cu privire la calitatea procesuală pasivă a apelantei-reclamante invocate prin raportare la Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999 și la calitatea reclamantei de societate privatizată, conform acestui contract.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, nefiind incidente niciuna dintre cele două ipoteze prevăzute de art. 2 din același act normativ - vânzare de acțiuni sau active, întrucât ceea ce a susținut reclamanta prin cererea de chemare în judecată a fost incidența acestui temei de drept raportat la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999, contract ce a fost ulterior desființat.

Această situație vizează o contradicție în considerentele hotărârii, întrucât instanța de apel a reținut calitatea procesuală a reclamantei și a pârâtei în baza unui temei de drept pe care, la analiza în fond a pretenției, l-a înlăturat de la aplicare.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susține că nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din aplicarea greșită a legii în condițiile în care, în speță, prevalează dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 în raport cu data de 28 iunie 1999, la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni vizat de prezentul litigiu.

Procedând la analizarea temeiului de drept principal al acțiunii și reținând că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu își găsesc aplicabilitatea, instanța de apel a reținut că, în acord cu prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, acest act normativ se aplică doar vânzării de acțiuni la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar sau vânzării de active ale regiilor autonome și ale societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar.

Tot în susținerea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta arată că stabilindu-se faptul că în speță, acțiunii reclamantei, după înlăturarea prevederilor O.U.G. nr. 88/1997, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1503 raportat la art. 1337 C. civ. de la 1864, instanța de apel a procedat la analizarea condițiilor antrenării răspunderii pentru evicțiune.

Prin întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă A. SA la 3 martie 2017, s-a solicitat respingerea recursului formulat de Statul Român prin M.F.P. ca fiind nefondat.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă A.A.A.S. București la data de 6 martie 2017 s-a solicitat respingerea recursurilor formulate ca nefondate și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. este fondat și va fi admis, iar recursul formulat de recurenta-reclamanta A. SA va fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că instanța de apel a reținut calitatea procesuală a reclamantei și a pârâtei în baza unui temei de drept pe care, la analiza în fond a pretenției, l-a înlăturat de la aplicare, situație ce se subsumează motivului de recurs prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ., putându-se lesne constata vădita contradicție între considerentele instanței de apel cu privire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, critică ce s-a apreciat a fi întemeiată.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâtul arată că nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din aplicarea greșită a legii în condițiile în care, în speță, prevalează dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 în raport cu data de 28 iunie 1999, la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni vizat de prezentul litigiu, critică apreciată ca fiind fondată.

Astfel, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 28 iunie 1999 încheiat între Fondul Proprietății de Stat și Asociația Salariaților și Consiliul de Administrație A. Sinaia s-au vândut un număr de 7.290.603 acțiuni, reprezentând 50,97% din valoarea capitalului social subscris al SC A. SA, în condițiile prezentate în contract, iar la baza stabilirii valorii acestor acțiuni a stat patrimoniul societății din care făcea parte și imobilul în litigiu.

Prin Adresa din 10 iunie 2004 a fost notificată A. SA în sensul desființării de plin drept a contractului, iar ca urmare a acestei proceduri, A.V.A.S., continuatoarea F.P.S. redevine acționarul SC A. SA, doar pentru 15,4426% din capitalul social.

În acest context, se constată că nu a fost desființat în tot contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1999, întrucât fostul proprietar, A.V.A.S. a redobândit doar o parte din acțiunile vândute, respectiv 15,4426% din capitalul social, față de 50,97% din capital cât a fost transmis, iar reclamanta a păstrat în continuare calitatea de acționar, astfel că o parte din contractul de vânzare-cumpărare continuă să își producă efectele.

Prin urmare, chiar dacă la data restituirii către foști proprietari ai imobilului, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 99/1997 erau abrogate, acestea rămân aplicabile situațiilor generate de contracte de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, situație de excepție prevăzută de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, lege ce a abrogat dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Din această perspectivă, contractului de vânzare-cumpărare acțiuni vizat de prezentul litigiu, care a fost încheiat la data de 28 iunie 1999, deci anterior intrări în vigoare a Legii nr. 137/2002, se constată că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Tot în susținerea acestui motiv de recurs, pârâta arată că în mod greșit, după înlăturarea prevederilor O.U.G. nr. 88/1997, instanța de apel a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1503 raportat la art. 1337 C. civ. de la 1864.

Art. 1531 C. civ. prevede că "Dispozițiile titlului prezent se aplică la societățile comerciale, în măsura în care nu sunt contrarii legilor și uzurilor comerciale". Astfel, este consacrat caracterul de normă de drept comun a dispozițiilor Cap. II C. civ. de la 1864.

Prin urmare,