ÎCCJ, decizie (scj.ro #130759)

Apel. Admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic : cerere reconvențională

-contract de prestări servicii

-excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești

C. proc. civ. din 1865, art. 158 alin. (3), art. 159, art. 297 alin. (2)

Din economia prevederilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 158 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că în situația în care se admite excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești se impune declinarea competenței în favoarea instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent.

Astfel, în cazul în care instanța de apel admite excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, dar, apoi, soluționează cauza, înțelegând să respingă, ca inadmisibilă, cererea reconvențională, de competența tribunalului arbitral - singura rămasă în cauză spre cercetare și analizare în condițiile în care s-a renunțat la acțiunea principală -, hotărârea pronunțată este nelegală.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2364 de la 18 noiembrie 2015

Prin sentința civilă nr. 384 din 12 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA. În continuare, s-a admis, în parte, cererea reconvențională precizată formulată de pârâta SC B. SRL și, pe cale de consecință, s-a dispus obligarea reclamantei de a plăti pârâtei suma de 2.403.761 lei reprezentând prejudiciul și 30.764,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu privire la inadmisibilitatea cererii reconvenționale, invocată de reclamantă, că această cerere nu a fost apreciată ca o veritabilă excepție procesuală, motiv pentru care nici nu a fost soluționată ca atare, ci ca o apărare de fond. În acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 119 raportate la art. 720

5

C. proc. civ., potrivit cărora dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului poate formula cerere reconvențională. Ori, cele două contracte de închiriere și de prestări servicii care au stat la baza raporturilor juridice dintre părți au avut același scop și aceeași justificare (ecologizarea batalurilor), motiv pentru care nu au fost privite în mod independent unul de celălalt, astfel că pârâta a fost îndreptățită să formuleze cererea reconvențională prin care solicită daune, chiar dacă aceasta nu se întemeiază exclusiv pe contractul de închiriere a cărui reziliere s-a solicitat pe calea acțiunii principale.

Pe fondul cauzei s-a reținut că părțile au încheiat contractul de locațiune nr. 1444/4 decembrie 2006, prin care societatea reclamantă asigura pârâtei, în calitate de locatar, folosința terenului în suprafață de 24.500 mp situat în Ploiești, tarlaua 13, în scopul desfășurării activității de ecologizare a batalurilor aparținând SC A. SA, contract care a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani începând cu data de 1 decembrie 2006.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta deținea terenul cu titlu legal în baza contractului de concesiune încheiat cu proprietarul acestuia, respectiv Consiliul Local Ploiești, contract nr. 12150/23 noiembrie 2006, valabil tot pentru o perioadă de 5 ani, iar în vederea desfășurării activității de ecologizare a batalurilor, reclamanta, în calitate de beneficiar, și pârâta, în calitate de prestator, au încheiat contractul de prestări servicii nr. 698/25 mai 2006, a cărui valabilitate s-a derulat între data semnării lui și momentul finalizării lucrărilor, respectiv la 1 octombrie 2009.

Pentru realizarea activității de ecologizare societatea pârâtă a obținut o autorizație de construire pentru sistemul de ecologizare reziduuri petroliere nr. 483/11 iulie 2007 eliberată de Primăria Municipiului Ploiești și, deși contractul de prestări servicii expira la data de 1 octombrie 2009, cu adresa nr. 851/15 ianuarie 2009, reclamanta i-a adus la cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislației în vigoare.

Ulterior, la 27 noiembrie 2009, cu adresa nr. 853 reclamanta i-a solicitat prestatorului sistarea temporară a activității de ecologizare a batalurilor, cu motivarea că termenul contractului de prestări servicii a expirat, precum și faptul că urmează să evalueze din punct de vedere tehnic și economic rezultatele acestei activități.

În paralel, reclamanta a organizat o licitație în vederea continuării ecologizării batalurilor, licitație în urma căreia a fost declarată câștigătoare societatea pârâtă, conform adresei nr. 1735/8 noiembrie 2010 și, drept consecință a câștigării licitației, părțile urmau să încheie un nou contract de prestări servicii, scop în care au stabilit prin protocol cerințele stabilite de comun acord pentru perfectarea acestuia.

A constatat tribunalul că, pe parcursul derulării licitației și a negocierilor pentru încheierea contractului de prestări servicii, reclamanta i-a notificat pârâtei rezilierea contractului de locațiune a terenului pe care se desfășura activitatea de ecologizare. Astfel, prin adresa nr. 3505/14 iunie 2010, i s-a adus acesteia la cunoștință că valabilitatea contractului de prestări servicii a încetat, iar în aceste condiții nu-și mai poate îndeplini obligația prevăzută la art. 10, respectiv aceea de a folosi terenul potrivit destinației sale și scopului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere, respectiv acela de ecologizare a batalurilor.

Din verificarea contractului de locațiune tribunalul a constatat că părțile nu au inserat un pact comisoriu care să le dea dreptul să rezilieze unilateral convenția fără intervenția instanței de judecată, astfel că desființarea contractului nu putea opera la simpla notificare a reclamantei, motiv pentru care instanța nu este în măsură să confirme o asemenea operațiune.

Tribunalul a mai reținut că, la momentul soluționării acțiunii, contractul de locațiune a încetat prin ajungere la termen, la fel cum a expirat de altfel și contractul de concesiune al reclamantei asupra terenului în litigiu, astfel că, în aceste condiții, instanța nu a putut constata că la data de 30 iunie 2010 s-a produs rezilierea contractului de închiriere, deoarece notificarea invocată ca temei al rezilierii a fost făcută cu nerespectarea legislației în vigoare și în afara cadrului contractual. De asemenea, nu s-a putut dispune nici evacuarea pârâtei de pe terenul în litigiu, în condițiile în care la momentul actual reclamanta nu mai deține nicio calitate asupra acestui imobil, iar proprietarul de drept, Primăria Municipiului Ploiești, (cu care pârâta se află în negocieri avansate pentru achiziționarea acestuia) s-a opus acțiunii în evacuare.

Cu privire la cererea reconvențională precizată a pârâtei, tribunalul a observat că expertul contabil desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activității de ecologizare la suma de 3.470.784 lei, pierdere patrimonială și 2.403.761 lei, beneficiu nerealizat.

Prin urmare, expertul a stabilit că daunele ce se cuvin pârâtei se împart în două categorii și anume pierderea patrimonială în care a inclus cheltuieli de investiții, cheltuieli cu obiectele de inventar și cheltuielile de exploatare.

Investiția pe care a realizat-o pârâta pentru realizarea activității de ecologizare a constat în edificarea pe terenul închiriat a unei instalații de ecologizare bataluri despre care expertul constructor a stabilit că este o construcție definitivă, iar relocarea acesteia nu este posibilă. Așadar, cheltuielile cu întreținerea instalației sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizației de construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări care nu este obligat să suporte decât prețul la care s-a obligat prin contract.

Sub un alt aspect, construcția ar profita proprietarului terenului, iar nu reclamantei care l-a deținut doar cu titlu de concedent, însă, în situația în care a fost respinsă cererea principală de evacuare a pârâtei, este evident că aceasta nu încearcă niciun prejudiciu real în privința investiției sale pe care continuă și va continua s-o exploateze în condițiile ce vor fi negociate cu proprietarul terenului pe care este amplasată.

O altă daună calculată de expert a fost beneficiul nerealizat, reprezentat de câștigul patrimonial (veniturile) pe care le-ar fi obținut pârâta dacă contractantul său nu ar fi sistat lucrările la data de 1 decembrie 2009.

În această privință, tribunalul a apreciat că suma de 2.403.761 lei calculată de expert cu titlu de daune, constând în beneficiul nerealizat se cuvine societății pârâte, având în vedere că locațiunea a fost încheiată pe o perioadă de 5 ani, care nu expirase la acel moment, iar prin adresa cu nr. 851/15 ianuarie 2009 reclamanta i-a adus la cunoștință pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislației în vigoare. Astfel, i s-a creat pârâtei falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua, cu atât mai mult cu cât reclamanta i-a pus la dispoziție acesteia pentru ecologizare cantități mai mari decât cele prevăzute inițial în contractul de prestări servicii.

În concluzie, instanța a constatat că daunele pe care le-a încercat societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activității de ecologizare se ridică la suma de 2.403.761 lei, respectiv profitul brut ce ar fi putut fi realizat dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea desfășurată conform contractului părților.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel atât reclamanta SC A. SA, cât și pârâta SC B. SRL criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, motivele fiind pe larg expuse în cuprinsul deciziei instanței de apel.

Soluționând cauza, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SA și de pârâta SC B. SRL împotriva sentinței nr. 384 din 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din 20 aprilie 2012 și 14 mai 2012 pronunțate de Tribunalul Prahova și, pe cale de consecință:

A schimbat, în parte, încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2012 și sentința nr. 384 din 12 noiembrie 2012 în sensul că:

A admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de către reclamanta-pârâtă SC A. SA și a respins cererea pârâtei-reclamante SC B. SRL de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, ca inadmisibilă.

S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC A. SA să plătească pârâtei-reclamante SC B. SRL în plus și suma de 68.583 lei cu titlu de despăgubiri materiale.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței și încheierilor apelate.

S-a respins cererea reclamantei-pârâte SC A. SA de repunere a părților în situația anterioară, ca neîntemeiată.

S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC A. SA să plătească pârâtei-reclamante SC B. SRL cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1496,33 lei.

Pentru a decide astfel instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:

În ceea ce privește cererea formulată de apelanta SC A. SA Ploiești instanța a constatat că la termenul de judecată din 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea acesteia la judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că prin procesul-verbal nr. 006145/3 aprilie 2013 SC A. SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul contractului de locațiune nr. 1444/4 decembrie 2006. Ca atare, apelul acesteia s-a analizat prin prisma criticilor aduse soluției instanței de fond în privința soluționării cererii reconvenționale.

În ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a soluționa cererea reconvențională a pârâtei-reclamante, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile acestei apelante, instanța de fond soluționând greșit această excepție.

Astfel, potrivit susținerilor apelantei-pârâte SC B. SRL, așa cum au fost reținute în cuprinsul încheierii din data de 20 aprilie 2012 de către instanța de fond, daunele solicitate de către această apelantă rezultă din modul de derulare a raporturilor contractuale în cadrul contractului de prestări servicii, mai precis, producerea daunelor la momentul la care s-a solicitat evacuarea de către apelanta-reclamantă.

În acest sens, instanța constată că la art. 10 din contractul de prestări servicii nr. 698/25 mai 2006 este inserată o clauză compromisorie în care se găsește materializată voința ambelor părți privind stabilirea competenței ca litigiul dintre ele să fie supus arbitrajului, urmând a fi soluționat de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova.

În mod eronat a reținut instanța de fond în sensul pronunțării asupra acestei excepții, atâta timp cât soluția de respingere a excepției necompetenței generale viza solicitarea pârâtei-reclamante cu referire însă la cererea reclamantei de închiriere și evacuare, cerere fondată pe contractul de locațiune nr. 1444/2006, în acest caz competența de soluționare a litigiului revenind instanței judecătorești.

Ori, așa cum s-a arătat, atâta timp cât temeiul juridic al pretențiilor pârâtei derivă din contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competența soluționării cererii de despăgubiri aferentă perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 (reprezentând luna următoare sistării lucrărilor, respectiv data rezilierii unilaterale a contractului de locațiune nr. 1444/2006) revine Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, conform dispozițiilor art. 343

3

C. proc. civ. care exclud competența instanțelor judecătorești în situația încheierii convenției arbitrale.

Așa fiind, pretențiile pârâtei SC B. SRL Ploiești formulate prin cererea reconvențională, vizând această perioadă (1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010) au fost respinse ca inadmisibile.

În ce privește nepronunțarea instanței de fond asupra inadmisibilității cererii reconvenționale, s-a apreciat că în mod corect a fost calificată ca fiind o apărare pe fondul cauzei, având în vedere susținerile reclamantei care a apreciat că pretențiile pârâtei  nu derivă din raportul juridic dedus judecății.

Asemenea critici impun o analiză în fond a pretențiilor, noțiunea de inadmisibilitate vizând nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.

Nu au fost primite nici criticile apelantei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 720

5

C. proc. civ., atâta timp cât pretențiile SC B. SRL nu pot fi analizate decât prin prisma celor două contracte, cel de locațiune și cel de prestări  servicii, contracte încheiate în vederea desfășurării activității de ecologizare a batalurilor (art. II alin.1 - contract de locațiune nr. 1444/4 decembrie 2006, art. 1 - contract de prestări servicii).

Cu privire la excepția netimbrării cererii reconvenționale Curtea a reținut că și această critică este nefondată pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de 20 aprilie 2012 instanța de fond a pus în vedere pârâtei-reclamante să achite taxă de timbru în raport de valorile stabilite prin raportul de expertiză contabilă, însă, totodată, a încuviințat obiecțiuni la acest raport de expertiză, acordând un nou termen de judecată pentru ca expertul desemnat să răspundă la aceste obiecțiuni.

Față de împrejurarea că răspunsul la obiecțiuni a fost depus la instanță în data de 11 mai 2012, la termenul de judecată din data de 14 mai 2012 s-a apreciat necesar acordarea unui nou termen de judecată pentru ca părțile să ia cunoștință de acest răspuns la obiecțiuni, excepția netimbrării cererii invocată de reclamantă prorogându-se pentru termenul următor și punându-i-se în vedere pârâtei să timbreze cererea reconvențională.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 modificată, judecătorul pune în vedere petentului să achite suma datorată, instanța de fond neprocedând în concret conform dispozițiilor legale anterior menționate, nestabilind în sarcina societății suma datorată, astfel încât nu îi poate fi imputată acesteia netimbrarea cererii reconvenționale în absența indicării concrete a respectivei sume.

De altfel, la data de 21 mai 2012, anterior termenului de judecată acordat, respectiv 11 iunie 2012, pârâta-reclamantă a menționat suma față de care înțelege să achite taxa de timbru, sumă reprezentând valoarea pretențiilor sale și, de asemenea, a formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere încuviințată, potrivit încheierii din data de 24 mai 2012. La acest moment s-a stabilit în mod efectiv de către instanța de judecată suma pe care pârâta - reclamantă trebuie să o achite ca și taxă de timbru, respectiv 19.053,92 lei, obligație îndeplinită așa cum rezultă din ordinele de plată.

Pentru considerentele expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea instanței de a anula cererea reconvențională ca netimbrată apare ca fiind nefondată.

În ceea ce privește susținerea apelantei-reclamante privind împrejurarea că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată, atâta timp cât prin cererea reconvențională formulată la termenul de judecată din data de 21 februarie 2011 pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata daunelor conform art. 13 din contractul de locațiune (cheltuieli efectuate cu întreținerea instalației precum și beneficiul nerealizat). Ori, instanța de fond a admis în parte cererea reconvențională, acordând numai suma reprezentând beneficiul nerealizat.

Referitor la fondul pretențiilor deduse judecății, Curtea a reținut următoarele:

Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 încheiat la data de 25 mai 2006 între reclamantă și pârâtă a avut ca obiect realizarea lucrărilor de prelucrare a reziduurilor, ecologizare a batalului NDS 212 și refacerea cadrului natural din zonă, cu o valoare de 3.970.158 Euro (fără TVA), prin actul adițional nr. 6 mărindu-se cu 3.866.000 Euro (fără TVA).

Contractul menționat s-a încheiat pentru perioada 25 mai 2006 - 1 octombrie 2009.

Pentru executarea lucrărilor, reclamanta a încheiat cu Consiliul Local Ploiești contractul de concesiune nr. 1383/15 noiembrie 2006 privind concesionarea unui teren în suprafață de 24.500 mp pe o durată, de 5 ani (23 noiembrie 2006 - 23 noiembrie 2011).

După încheierea acestui contract, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de locațiune nr. 1444/4 decembrie 2006 prin care reclamanta asigura folosința terenului sus-menționat în scopul desfășurării activității pe o perioadă de 5 ani (1 decembrie 2006 - 1 decembrie 2011).

Potrivit art. 12 din contractul de locațiune, contractul încetează prin acordul de voință exprimat în scris al părților contractante; expirarea termenului contractual; desființarea titlului locatorului cu privire la teren; falimentul societății; rezilierea în caz de neexecutare a obligațiilor asumate prin contract, printr-o notificare comunicată celeilalte părți, la data stabilită prin aceasta.

Conform art. 13 din același contract de locațiune, pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în acest contract, partea în culpă datorează celeilalte părți daune.

Potrivit adresei nr. 426/29 decembrie 2008 emisă de pârâta SC B. SRL aceasta încunoștințează reclamanta-pârâtă asupra îndeplinirii obligației contractuale de preluare integrală a cantităților de reziduuri estimate în anexa 1 la contractul nr. 698/25 mai 2006, în batalul NDS 212 existând în continuare cantități de reziduuri neprelucrate, motiv pentru care se solicită continuarea lucrărilor până la stadiul  de refacere a cadrului natural din zonă.

Urmare acestei adrese, prin adresa nr. 851/15 ianuarie 2009, reclamanta menționează în mod expres că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite în contractul nr. 698/2006 până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Această corespondență a avut loc în timpul derulării contractului de prestări servicii, dar, în egală măsură se poate constata și că pârâta-reclamantă își îndeplinise obligațiile inițiale contractuale, iar reclamanta și-a exprimat acordul continuării activității, motiv pentru care s-a încheiat în martie 2009 actul adițional nr. 6 la contract privind suplimentarea cantității de  procesat cu 40.000 m.c. Ori, în situația în care cantitatea inițială estimată era, potrivit anexei 1 la contract, de 83.992 m.c. și a fost procesată până în anul 2008, aproximativ jumătate din această cantitate (40.000 m.c.) nu putea fi procesată până la data încheierii contractului de prestări servicii (1 octombrie 2009), voința reală a părților fiind, în mod evident aceea de prelungire a raporturilor contractuale dintre acestea.

Faptul că pârâta, în pofida susținerilor reclamantei, și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar lucrările nu au încetat după data expirării duratei contractului de prestări servicii este confirmat și de procesul - verbal de recepție a lucrărilor de ecologizare nr. 872/11 decembrie 2009 prin care se propune admiterea recepției lucrărilor realizate până la 1 decembrie 2009.

Cu toate acestea, prin adresa nr. 247/26 noiembrie 2009 reclamanta solicită sistarea temporară a activității de ecologizare invocând expirarea la data de 1 octombrie 2009 a contractului nr. 698/2006, notificând pârâtei rezilierea contractului de locațiune nr. 1444/2006 începând cu data de 30 iunie 2010, deși perioada de 5 ani nu expirase, iar activitatea de ecologizare continua, potrivit anexei 6 la contractul nr. 698/25 mai 2006, cantitatea inițială contractată fiind realizată, prin urmare, obligația asumată de pârâtă fiind executată.

Cantitățile procesate în octombrie și noiembrie 2009 au fost permise la plată de către reclamantă, chiar dacă s-a aplicat o reducere de 5% din prestarea efectuată convenită de părți, însă nu drept sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

În condițiile desfășurării continue a activității de ecologizare, a încheierii anexei 6 la contract, a acceptului reclamantei de a se continua lucrările cu mențiunea luării măsurilor necesare pentru refacerea cadrului natural din zonă, se reține că, în mod abuziv, prin încălcarea clauzelor contractului de locațiune, reclamanta a solicitat rezilierea acestui contract, voința reală a părților fiind aceea de a continua raporturile contractuale (dovadă fiind și suplimentarea  cantității de reziduuri), prin anexa 6, anexă a cărei dată de încheiere se situa la o dată apropiată datei încheierii contractului de prestări servicii nr. 698/2006.

Desfășurarea normală a activității pârâtei a fost stânjenită (art. 9 alin. 2 din contractul de locațiune) urmare a notificării nr. 3505/14 iunie 2010 privind rezilierea unilaterală a contractului de locațiune începând din data de 30 iunie 2010, dată la care acest contract nu ajunsese la termen.

În ce privește daunele rezultate din rezilierea unilaterală a contractului de locațiune (30 iunie 2010) instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă refacere, expert C., întocmit în apel, prin raportare și la dispozițiile art. 13 din contractul de locațiune, respectiv, și la data expirării acestuia - decembrie 2011. În acest sens, s-au avut în vedere evidențele contabile ale pârâtei, balanțele sintetice și analitice, stabilindu-se, în mod corect, daune în sumă de 2.472.344 lei, criticile reclamantei vizând mai degrabă modul cum au fost interpretate clauzele contractuale și perioadele la care expertul s-a raportat la momentul calculării sumelor. Avându-se în vedere faptul că instanța de fond a reținut o sumă de numai 2.403.761 lei, în apel s-a acordat apelantei-pârâte și diferența dintre cele două sume anterior menționate, respectiv suma de 68.583 lei la care a fost obligată reclamanta-apelantă.

Referitor la suma solicitată drept pierdere patrimonială, critică formulată în apelul pârâtei, instanța o apreciat-o ca nefondată.

În raportul de expertiză întocmit în cauză, expert C., nu s-a putut preciza care sunt  mijloacele fixe ce au contribuit la obținerea de venituri în baza contractului nr. 698/2006 deoarece pârâta-apelantă nu a condus și organizat contabilitatea de gestiune, conform art. 1 din Legea nr. 82/1991.

De asemenea, investițiile realizate pe contractul în cauză s-au efectuat pe cheltuiala apelantei-reclamante.

La terminarea contractului nr. 698/2006, investițiile realizate de pârâtă și achitate de reclamantă trebuiau să rămână în proprietatea reclamantei, conform art. 4.1 din contractul nr. 698/2006.

Totodată, nu s-a avut în vedere nici faptul că în perioada derulării contractului nr. 698/2006 s-a derulat și contractul de ecologizare nr. 741/2004, contract înglobat în contractul nr. 698/2006 în martie 2007.

Față de toate considerentele expuse, apelul pârâtei a fost admis doar în ce privește despăgubirile materiale în sumă de 68.583 lei, așa cum s-a precizat anterior.

În consecință, având în vedere soluția pronunțată, cererea apelantei-reclamante de repunere a părților în situația anterioară a fost respinsă ca neîntemeiată.

Văzând dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., raportat la admiterea ambelor apeluri a obligat reclamanta-pârâtă SC A. SA să plătească pârâtei-reclamante SC B. SRL suma de 1496,33 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva hotărârii pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SA Ploiești înregistrat sub nr. unic xx00/1/2014 la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 3383 din 4 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul reclamantei-pârâte, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

În considerentele deciziei de îndrumare s-a reținut că recurenta-reclamantă SC A. SA a fost obligată prin hotărârea instanței de fond la plata sumei de 2.403.761 lei cu titlu de daune, constând în beneficiu nerealizat, ca o consecință a admiterii cererii reconvenționale formulată de pârâta SC B. SRL.

Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond a avut ca obiect doar partea din hotărâre referitoare la admiterea cererii reconvenționale, în contextul în care, la data de 30 mai 2013 s-a luat act de renunțarea apelantei-reclamante la judecata apelului cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locațiune și evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că, prin procesul-verbal nr. 006145/3 aprilie 2013, SC A. SA a predat către Municipiul Ploiești terenul ce a făcut obiectul contractului de locațiune nr. 1444/4 decembrie 2012.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. referitor la necompetența generală a instanțelor de a soluționa litigiul, instanța de apel a dat o rezolvare contradictorie acestei excepții.

În atare situație, în raport de motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetența generală a instanțelor de a soluționa litigiul, s-a apreciat că instanța de apel a dat o rezolvare contradictorie acestei excepții.

Înalta Curte a arătat că pentru soluționarea judicioasă a excepției de necompetență generală a instanțelor era necesar ca instanța de apel să stabilească, fără echivoc, care este contractul pe care reclamanta își întemeiază pretențiile în despăgubiri, deoarece între părți s-au încheiat două contracte, contractul de închiriere nr. 1444/4 decembrie 2006 și contractul de ecologizare bataluri nr. 698/25 mai 2006.

Contractul de închiriere nr. 1444/4 decembrie 2006 prevede la art. 8 faptul că soluționarea oricărui litigiu în legătură cu acesta este de competența instanțelor de drept comun.

Contractul de ecologizare bataluri nr. 698/25 mai 2006 conține în cuprinsul său, la art. 10.3, clauza compromisorie prin care s-a convenit că, în caz de neînțelegere între părți, litigiile se dau spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, care va judeca în conformitate cu reglementările sale de procedură.

Prin urmare, rezultă că numai în situația în care contractul nr. 698/25 mai 2006 reprezintă premisa angajării răspunderii contractuale și numai dacă toate condițiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală izvorăsc din acest contract, atunci excepția de necompetență generală a instanțelor se rezolvă prin raportare la cerințele clauzei prevăzute de art. 10.3 din acest contract.

În cazul în care despăgubirile civile își au izvorul în contractul de locațiune, excepția nu mai poate fi pertinentă întrucât acest contract nu conține nici o clauză compromisorie.

În cauză, din modul în care au fost prezentate considerentele care au stat la baza deciziei recurate, nu este clar dacă antrenarea răspunderii civile contractuale a avut legătură cu contractul nr. 698/25 mai 2006 sau cu contractul de locațiune nr. 1444/2006 sau care dintre cele două contracte prevalează în acțiunea dedusă judecății.

Aceasta, deoarece s-a reținut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligației prevăzute de art. 9 alin. 2 din contractul de locațiune referitoare la stânjenirea desfășurării normale a activității pârâtei (fără a se arăta în concret în ce a constat această faptă), însă, s-au acordat daune reprezentând beneficiul nerealizat din contractul de ecologizare bataluri nr. 698/25 mai 2006, așa cum rezultă din expertizele pe baza cărora s-a stabilit prejudiciul.

Mai mult, în cauză, instanța de apel a arătat considerentele pentru care după data de 30 iunie 2010 instanțele judecătorești sunt competente general să soluționeze cauza și să acorde despăgubiri decurgând din contractul de ecologizare nr. 698/2006.

Analiza motivului privind necompetența generală a instanțelor nu poate primi o rezolvare, în condițiile în care nu s-a stabilit care este contractul pe care pârâta își întemeiază acțiunea în răspunderea civilă contractuală. Instanța de apel a combinat elementele răspunderii civile contractuale, în sensul că a reținut că fapta ilicită decurge din contractul de închiriere, iar prejudiciul a fost stabilit prin raportare la contractul de ecologizare nr. 698/2006. Situația creată conduce la concluzia că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au determinat, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., limitele învestirii și nu au stabilit pe deplin situația de fapt pentru o corectă aplicare a legii.

Or, pentru a verifica dacă instanța de apel a dat o corectă soluționare excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești este necesară stabilirea cadrului procesual și a limitelor învestirii instanței, raportat la motivarea în fapt și în drept a cererii reconvenționale, astfel cum a fost modificată și precizată pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță.

Din această perspectivă a fost găsit întemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii. Premisa angajării răspunderii contractuale pornește de la determinarea contractului care constituie temeiul juridic al răspunderii și apoi se analizează dacă sunt îndeplinite condițiile care fac să se nască răspunderea civilă delictuală, condiții care trebuie să se greveze pe respectivul contract și care trebuie să pună în evidență următoarele elemente: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existența unui prejudiciu patrimonial în care să se concretizeze această atingere, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția celui ce săvârșește fapta ilicită.

În cauză antrenarea răspunderii civile contractuale s-a dispus fără a se analiza toate elementele mai sus relevate, hotărârea instanței de apel conținând doar descrierea faptei ilicite reprezentată de nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 3 și 9 din contractul de locațiune și prejudiciul rezultat din celălalt contract de ecologizare nr. 698/2006 pentru perioada 30 iunie 2010 - 1 decembrie 2012, fără a se arăta cum s-a prelungit acest contract (prin raportare la prevederile contractului în această privință) și care este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Cum toate aceste elemente nu au fost evidențiate în hotărârea instanței de apel în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ., în temeiul cărora instanța de apel trebuie să verifice stabilirea deplină a situației de fapt și corecta aplicare a legii, ceea ce este echivalent cu necercetarea fondului.

În acest cadru se înscrie și aspectul referitor la determinarea pretențiilor concrete ale pârâtei-reclamante astfel cum acestea au fost modificate și precizate pe parcursul desfășurării procesului în fața instanței de fond.

Reclamanta-pârâtă a criticat în apel faptul că prima instanță a acordat beneficiu nerealizat pe care pârâta-reclamantă nu l-a solicitat. În analiza acestei critici, instanța de apel s-a raportat doar la cererea reconvențională inițială prin care a solicitat cu titlu de daune o sumă modică (în comparație cu sumele stabilite prin expertiza efectuată) de 10.000 lei, reprezentând daune conform art. 13 din contractul de locațiune.

Ulterior, pe parcursul desfășurării procesului, pârâta-reclamantă a făcut modificări și precizări ale cererii reconvenționale pe care instanța de apel nu le-a analizat în contextul în care, în apel, s-a invocat că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut și, totodată, nu a corelat această critică cu cea referitoare la netimbrarea pretențiilor acordate cu titlu de beneficiu nerealizat.

Această necorelare rezultă din modul în care instanța de apel a soluționat excepția de netimbrare, ocazie cu care s-a raportat la precizările făcute de către pârâta-reclamantă pe parcursul derulării procesului (cu privire la cuantumul pretențiilor solicitate și ce reprezintă acestea), însă atunci când a răspuns criticii referitoare la acordarea unor pretenții care nu s-au cerut, instanța de apel se referă la cererea reconvențională inițială, fără a ține seama de precizările ulterioare.

Determinarea exactă a obiectului pretențiilor solicitate este necesară pentru că acest element al acțiunii civile nu poate fi schimbat în apel [conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.] iar, raportat la valoarea sa, se determină și cuantumul taxei judiciare de timbru, soluționarea excepției de netimbrare fiind subsecventă operațiunii de determinare a obiectului și valorii cererii.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. xx19/105/2010*.

Prin decizia civilă nr. 248 din 8 aprilie 2015, Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SA împotriva sentinței nr. 384 din data de 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din data de 20.04.2012 și 14.05.2012 pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-interveniente Primăria Ploiești prin Primar și Municipiul Ploiești prin Consiliul Local și, în consecință, a admis în parte încheierea de ședință din 20.04.2012 și sentința apelată, în sensul că a admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de către apelanta-reclamantă SC A. SA și a respins cererea reconvențională precizată, ca inadmisibilă.

A menținut restul dispozițiilor sentinței și a încheierilor apelate.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței nr. 384 din data de 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din data de 20.04.2012 și 14.05.2012 pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-interveniente Primăria Ploiești prin Primar și Municipiul Ploiești prin Consiliul Local.

A respins excepțiile necompetenței materiale a curții de apel, a inadmisibilității și a prematurității cererii de repunere în situația anterioară, invocate de apelanta-pârâtă SC B. SRL, ca neîntemeiate.

A admis cererea de repunere în situația anterioară, formulată de apelanta-reclamantă SC A. SA și a dispus restabilirea situației anterioare executării sentinței apelate, dispunând obligarea apelantei-pârâte SC B. SRL la restituirea către apelanta-reclamantă SC A. SA a sumei de 2.474.783,32 lei, reprezentând prejudiciu.

A obligat apelanta-pârâtă SC B. SRL să plătească apelantei-reclamantă SC A. SA suma de 17.579,3 lei cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea reconvențională formulată la data de 17.02.2011, apelanta-pârâtă reclamantă SC B. SRL a solicitat obligarea apelantei-reclamante la plata sumei de 10.000 lei, estimată exclusiv în vederea timbrajului, cu titlu de daune, conform art. 13 din contract, pentru nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor contractului de locațiune. S-a precizat în cadrul cererii reconvenționale formulate faptul că daunele reprezintă cheltuielile efectuate de aceasta cu întreținerea instalației, de la data la care reclamanta a sistat lucrările (inclusiv cu salarizarea personalului ce deservește această instalație), precum și beneficiul nerealizat de aceasta aferent cantității de reziduuri rămase, circa 9.000 mc, precum și refacerea cadrului natural din zonă.

Conform art. 10 din contractul de prestări servicii nr. 698/25.05.2006, încheiat între părți, „beneficiarul și prestatorul trebuie să încerce să rezolve pe cale amiabilă orice dispută sau diferend ce poate decurge din acest contract sau în conexiune cu acesta, în termen de 30 de zile. (…) Dacă părțile nu reușesc soluționarea diferendelor pe cale amiabilă, litigiile se dau spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, care va judeca cazul conform regulamentelor sale de procedură”.

Prin încheierea ședinței publice din 23.03.2011, s-a reținut de către prima instanță faptul că „prin excepția invocată de pârâtă se arată că, în susținerea capătului de cerere privind rezilierea, reclamanta susține că nu a realizat pârâta lucrările la termen, asumate în baza contractului de prestări servicii nr. 698/2006, așa încât ar fi necesară analizarea situației de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, întrucât contractul de prestări servicii prevede o clauză compromisorie în art. 10.3 în acest sens”.

În mod corect, prima instanță s-a pronunțat asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată de pârâtă, în sensul respingerii acesteia, întrucât clauza compromisorie nu se poate aplica decât contractului în care este inserată conform art. 343

1

alin. (1) C. proc. civ., or doar faptul că ar exista o interdependență între două contracte, atât timp cât în contractul de locațiune nu s-a prevăzut o clauză compromisorie, nu poate fi extinsă clauza din contractul de prestări servicii. A mai adăugat, în mod corect, prima instanță faptul că, implicit, cum convenția arbitrală trebuie să fie expresă, încheiată în scris în contractul principal sau sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, dar să privească contractul ce face obiectul litigiului, așa cum a fost trasat cadrul procesual cu privire la obiect, sunt competente instanțele judecătorești, iar nu instanțele de arbitraj.

Ulterior, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii ședinței publice (care, până la momentul înscrierii în fals, reprezintă înscris autentic) a Tribunalului Prahova, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apelanta-pârâtă, prin apărător, a arătat că „daunele sunt solicitate cu privire la contractul de prestări servicii, la momentul la care s-a solicitat evacuarea s-au produs daune”.

Consilier D., având cuvântul pentru apelanta-reclamantă, a arătat că „nu s-au invocat excepțiile cu privire la contractul de prestări servicii, iar dacă este vorba despre acest contract, invocă excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și apreciază că soluționarea prezentei cauze este de competența Curții de Arbitraj”.

De asemenea, Curtea reține că, prin aceeași încheiere, Tribunalul a constatat că, prin încheierea de ședință din 23.03.2011, instanța s-a pronunțat cu privire la excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, iar reiterarea acesteia este inadmisibilă.

Curtea reține, în primul rând, faptul că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă vechi, dat fiind momentul introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Prahova, respectiv 17.08.2010.

În plus, reține faptul că, deși inițial daunele solicitate de apelanta-pârâtă SC B. SRL decurgeau (în forma inițială a cererii reconvenționale de la data de 17.02.2011) din contractul de locațiune, excepția necompetenței generale, față de lipsa inserării unei clauze arbitrale în contractul de locațiune încheiat între părți, fiind în mod corect respinsă de prima instanță, ulterior, prin modificarea cererii reconvenționale la data de 20.04.2012, în sensul solicitării de daune decurgând din nerespectarea prevederilor contractului de prestări servicii sus-menționat, prin constatarea inadmisibilității invocării excepției față de această modificare a cererii reconvenționale, prima instanță a încălcat prevederile art. 132 C. proc. civ. raportate la art. 10.3 din contractul de prestări servicii nr. 698/25.05.2006 și art. 159 și 159

1

C. proc. civ.

Curtea reține că, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., „la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi (…)”. Astfel, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. neavând caracter imperativ, pârâtul poate accepta, expres sau tacit, o modificare ulterioară primei zile de înfățișare. Prin urmare, nerespectarea prescripției impuse de textul de lege nu este sancționată cu nulitate de ordine publică, ea având drept scop doar de a proteja partea interesată, care are latitudinea de a se prevala de această măsură de protecție ori de a achiesa la judecarea pricinii chiar și atunci când modificarea nu s-a făcut în termenul legal.

Astfel, se reține că având acordul tacit al părții adverse, prezentă în ședința publică din 20.04.2012, aceasta neopunându-se nerespectării dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. precitate, apelanta-pârâtă SC B. SRL și-a modificat cererea reconvențională, motiv pentru care instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată în aceeași ședință și, față de existența clauzei arbitrale în contractul de prestări servicii, să o admită.

Prin urmare, atât timp cât temeiul juridic al pretențiilor apelantei-pârâte a derivat, în urma modificării cererii reconvenționale, din contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competența soluționării cererii de daune decurgând din nerespectarea prevederilor acestuia revine, față de clauza compromisorie inserată la art. 10.3 din contract, Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, conform art. 343

3

C. proc. civ. care exclud competența instanțelor judecătorești în situația încheierii convenției arbitrale.

Prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SA și a schimbat, în parte, încheierea de ședință din 20.04.2012 și sentința apelată, în sensul că a admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de către apelanta-reclamantă SC A. SA și a respins cererea reconvențională precizată, ca inadmisibilă.

Cu privire la excepția netimbrării cererii reconvenționale, Curtea a apreciat că, dată fiind admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a ordinii priorității soluționării excepțiilor invocate, instanța nu mai este obligată a se pronunța asupra excepției de netimbrare.

Astfel, Curtea a apreciat că, față de excepția nelegalei timbrări a cererii reconvenționale primează soluționarea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, acestea din urmă fiind necompetente general absolut să verifice, să pună în discuția părților probleme legate de judecarea cererii și să se pronunțe asupra timbrajului.

Pentru considerentele expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea primei instanțe de a anula cererea reconvențională ca netimbrată, apare ca nefiind fondată.

În ceea ce privește nelegala citare în cauză, în fața primei instanțe, a Municipiului Ploiești, prin Consiliul Local, Curtea a apreciat că și acest motiv de apel este nefondat, întrucât neregularitatea procedurii de citare a pârâtului reprezintă o nulitate relativă, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât conform art. 108 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată, adică de apelanta-pârâtă SC B. SRL, care nu a înțeles să invoce un asemenea motiv.

Mai mult, reține că, prin încheierea ședinței publice din 14.05.2012, prima instanță a dispus rectificarea citativului și a încheierii de ședință de la termenul anterior, în sensul că, în mod greșit, s­-a consemnat că intervenienta din prezenta cauză este Primăria Ploiești în loc de Municipiul Ploiești, prin Primar, constatându-se, totodată, că procedura de citare este legal îndeplinită, pentru intervenientă prezentându-se consilierul juridic, astfel că neindicarea sa în dispozitivul sentinței apelate nu reprezintă altceva decât o omisiune a instanței ce nu a produs nicio vătămare părții respective.

Totodată, atât timp cât apelanta-reclamantă a înțeles să renunțe la apelul declarat în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii principale, o atare critică a fost considerată ca lipsită de interes.

Nici criticile apelantei-reclamante SC A. SA privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 720

5

C. proc. civ. nu au fost reținute, întrucât pretențiile SC B. SRL nu se pot analiza decât prin prisma celor două contracte, cel de locațiune și cel de prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfășurării activității de ecologizare a batalurilor.

În ceea ce privește critica vizând nelegalitatea sentinței apelate, urmare a nelegalei soluționări a cererii de recuzare a expertului contabil desemnat în cauză, Curtea a apreciat-o drept nefondată, constatând că prima instanță a dispus citarea expertului cu o copie a cererii de recuzare pentru data de 17.09.2012, legalitatea sentinței nedepinzând de neprezentarea acestuia în fața instanței de judecată pentru a-și expune punctul de vedere. În plus, în mod corect, față de lipsa incidenței în cauză a prevederilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și neexistând elemente suplimentare din care să reiasă că expertul și-ar fi spus părerea cu privire la pricina dedusă judecății într-un alt cadru decât cel procesual, prima instanță a respins cererea de recuzare a acestuia.

Față de toate aceste considerente, Curtea a menținut restul dispozițiilor sentinței și a încheierilor apelate și a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL împotriva sentinței nr. 384 din data de 12 noiembrie 2012 și a încheierilor de ședință din data de 20.04.2012 și 14.05.2012 pronunțate de Tribunalul Prahova.

Referitor la cererea de repunere în situația anterioară s-a reținut că apelanta-reclamantă a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 2.474.783,32 lei achitată de SC A. SA ca urmare a executării silite, în temeiul art. 404

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a curții de apel privind soluționarea cererii de repunere în situația anterioară, cerere formulată de apelanta-reclamantă SC A. SA, Curtea a reținut prevederile art. 404

1

și 404

2

C. proc. civ., potrivit cărora instanța judecătorească care dispune desființarea titlului executoriu, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării.

În raport de dispozițiile invocate, a respins excepția ca neîntemeiată.

Curtea a respins ca neîntemeiată și excepția inadmisibilității cererii de repunere în situația anterioară, întrucât textele de lege sus-menționate prevăd această posibilitate în favoarea prezentei instanțe. Aceeași soluție a dispus Curtea și în privința excepției prematurității formulării cererii de repunere în situația anterioară, invocată de apelanta-reclamantă, întrucât, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din 09.01.2014 (dosar apel prim ciclu procesual), aceasta a fost formulată anterior închiderii dezbaterilor în fața instanței de apel (art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 150 C. proc. civ.), fiind incidente și prevederile art. 404

1

și 404

2

C. proc. civ. S-a reținut că, potrivit alin. (3) al art. 404

2

C. proc. civ., doar în ipoteza în care nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii (deci instanței de executare, în acest ultim caz). În prezenta cauză, Curtea a apreciat că cererea este actuală și că poate fi soluționată potrivit textelor de lege anterior menționate.

Astfel fiind, constatând îndeplinite art. 404

1

și art. 404

2

C. proc. civ., Curtea a admis cererea de repunere în situația anterioară, formulată de apelanta-reclamantă SC A. SA și a dispus restabilirea situației anterioare executării sentinței apelate, dispunând obligarea apelantei-pârâte SC B. SRL la restituirea către apelanta-reclamantă SC A. SA a sumei de 2.474.783,32 lei, reprezentând prejudiciu (achitată prin OP nr. 7581/13.03.2013).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-reclamantă SC B. SRL care solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul trimiterii cererii reconvenționale precizate spre competentă soluționare arbitrajului de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova.

În susținerea cererii de recurs, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

Cu ocazia dezvoltării motivelor de recurs s-a arătat cum, în urma