ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La

data de 18 iunie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei  nr.26 din 3 aprilie 2002 a

Curții de Apel Ploiești – Secția civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 18 iunie 2003 iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 24 iunie 2003.

CURTEA,

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

La

data de 22 octombrie 1999 reclamanta M.D.M.E.(născută C.) a chemat în judecată

pe pârâta Regia  Autonomă Administrația Patrimoniului de Stat pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia de a-i preda în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Sinaia,

str.Cumpătul nr.20 (fost nr.5 și 6) compus din construcție și teren în

suprafață de 2112 mp.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul revendicat a aparținut în

proprietate bunicii sale materne – M.C., căsătorită cu C.(D.)C.,  ambii  fiind

succedați de C.I.E., mama reclamantei. Imobilul a fost naționalizat prin

Decretul nr.92/1950, poziția 1790, și în mod samavolnic a fost trecut în

proprietatea fostului Partid Muncitoresc Român, pentru ca apoi, prin decizii

succesive, bunul a intrat în administrarea regiei pârâte.

Pârâta

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat

cerere reconvențională solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii principale și

a retrocedării imobilului către reclamantă, aceasta să fie obligată în temeiul

art.997 C.civ., la plata către pârâtă a contravalorii investițiilor efectuate

la imobilul din Sinaia, str.Cumpătul nr.20, de către Statul Român, prin

administratorii săi legali.

Pârâta

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a formulat, în

temeiul art.64-66 C.proc.civ., cerere de arătare a titularului dreptului,

respectiv a Ministerului Finanțelor Publice cu motivarea că deși imobilul este

în administrarea regiei pârâte, el se află în proprietatea publică a statului.

La

data de 6 octombrie 2000 numiții T.M.N.și T. (născută T.) I. M. au formulat o

cerere de intervenție în interes propriu și în interes alăturat reclamantei,

prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de

proprietate al statului asupra imobilului situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20

(fost nr.5 și 6) și să fie obligați pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat la restituirea în

deplină proprietate și posesie a imobilului către intervenienți și reclamantă.

În

motivarea cererii de intervenție s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.14584/18 mai 1929 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat,

C.M. a dobândit proprietatea terenului în suprafață de 1112,50 mp situat în

Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actual nr.20), jud.Prahova. Printr-un alt act de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6363/2 martie 1935 de același tribunal,

soțul lui C.M., numitul C.K.C., a dobândit proprietatea terenului în suprafață

de  1022 mp. situat în vecinătatea primului, respectiv în Sinaia, str. Cumpătul

nr.6 (actual nr.20), jud.Prahova.  Cele două loturi de teren învecinate au fost

reunite de soții C., formând un lot unic de 2114,50 mp pe care, în temeiul

autorizației, au edificat două construcții.

După naționalizarea abuzivă a imobilului, Statul Român, prin

administratorii săi, a demolat un corp de clădire, celălalt existent și în

prezent, fiind afectat de schimbări constructive, întrucât ilegal s-a schimbat

destinația construcției, din casă de locuit în spațiu comercial.

Susțin intervenienții că numitul

C.C. a decedat la data de 25 martie 1970 și a lăsat ca moștenitori pe C.M.,

soție supraviețuitoare, cu o cotă de ¼ din masa succesorală, pe T.D.E.

(decedată la 16 august 1988) și C.I.E. (decedată la 19 septembrie 1985), ambele

în calitate de descendente, cu o cotă de ¾ din aceeași masă succesorală.

La rândul său, Ce.M. a decedat la 11 decembrie 1981, având ca moștenitoare pe

descendentele T.D.E. și C.I.E., cu o cotă de câte ½ din lăsământul

succesoral al defunctei.

T.D.E.

a decedat la data de 16 august 1988, intervenienții fiind succesorii acesteia,

în calitate de descendenți, conform certificatului de calitate de moștenitor

eliberat la 19 septembrie 1989 de autoritățile competente din Franța, unde

intervenienții domiciliază. C.I.E. a decedat la 19 septembrie 1985 și a lăsat

ca unică moștenitoare, în calitate de descendentă pe reclamanta M.D.M.E.

Mai

afirmă intervenienții că titlul statului asupra nemișcătorului este afectat de

nulitate absolută deoarece naționalizarea s-a făcut cu încălcarea chiar a

dispozițiilor Decretului nr.92/1950, proprietarii imobilului fiind exceptați de

la aplicarea acelui act normativ întrucât se încadrau în  categoriile sociale

vizate de art.I, C.M. fiind casnică, iar C.C. a fost intelectual profesionist

îndeplinind, printre altele, și funcția de ministru al României la Paris.

La

7 decembrie 2000 pârâta R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

a formulat o precizare a cererii reconvențoionale în care a indicat

investițiile pe care pretinde că le-a efectuat la „Vila 7 Club” din Sinaia,

str.Cumpătul nr.20 și a solicitat ca în cazul retrocedării imobilului,   atăt

reclamanta cât și intervenienții să fie obligați la plata contravalorii

lucrărilor realizate.

Învestit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul Prahova – Secția civilă, prin sentința

nr.374 din  16 noiembrie 2001, a respins excepțiile lipsei calității procesuale

active a intervenienților, a lipsei calității procesuale a pârâtei R.A. –

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și a inadmisibilității

acțiunii în revendicare, ca neîntemeiate.

A

admis în parte acțiunea principală formulată de  reclamanta  M.D.M.E.și cererea

de  intervenție promovată de T.N.M. și T. (T.) I. M. și a obligat pe pârâții

R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice să lase reclamantei și intervenienților în

deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în  Sinaia,

str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova, compus din teren în suprafață de 1663 mp,

conform raportului de expertiză topometrică (completare) întocmit de ing.B.T.

și construcția existentă pe acest teren, respectiv vila 7 Cumpătul (vila

Cesianu).

Prin

aceeași sentință tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată

de pârâta R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, însușită de

pârâtul Statul Român, și a obligat pe reclamantă și pe intervenienți să

plătească pârâților suma de 248.052.000 lei despăgubiri, conform raportului de

expertiză construcții (completare) întocmit de ing.G.G. și s-a acordat pârâtei

un drept de retenție asupra imobilului până la plata de către reclamantă și

intervenienți a despăgubirilor.

Pentru

a pronunța această sentință tribunalul a reținut și motivat că prin actul de

vânzare-cumpărare nr.14.584/19 mai 1929, autentificat de fostul Tribunal Ilfov

– Secția Notariat, M.C.D.C.a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

în suprafață de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actual nr.20),

iar prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6363/2 martie 1935 de

același tribunal C.D.C.a dobândit de la A.C.un teren în suprafață de 1002 mp,

situat în  vecinătatea  primului,  respectiv în Sinaia, str.Cumpătul nr.6

(actual nr.20), cele două loturi de teren fiind reunite de soții C. și pe care

au edificat, în conformitate cu autorizațiile de construcții, două clădiri.

Din

certificatele de moștenitor depuse la dosar tribunalul a constatat că

reclamanta și intervenienții sunt moștenitorii celor doi proprietari, astfel că

ei se legitimează procesual activ. Imobilul a fost naționalizat cu încălcarea

prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, a dispozițiilor Constituției din

anul 1948 și ale art.480 și 481 C.civ. deoarece autorul părților pe numele

căruia a operat naționalizarea făcea parte din categoria intelectualilor

profesioniști; în perioada 1936 – ianuarie 1948 a fost Ministrul României la

Paris, iar la data naționalizării era pensionar, iar soția sa – M.C. a fost

casnică. Întrucât nemișcătorul a fost preluat de stat cu încălcarea legii, tribunalul

a hotărât restituirea bunului către moștenitorii proprietarilor dobânditori.

Cu

referire la cererea reconvențională formulată de pârâta R.A. – Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, tribunalul a reținut din expertiza tehnică

efectuată de expert ing. G.G. că valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului în

litigiu se ridică la 1.708.277.000 lei și aceste îmbunătățiri constau în:

extindere cinematograf – 1.257.114.000 lei; zid de sprijin în valoare de

66.943.000 lei; popicărie – 71.749.000 lei; teren de tenis în valoare de

131.362.000 lei; lucrări de modificări și reparații interioare – 52.616.000

lei; refacere acoperiș – 50.762.000 lei; instalație de încălzire – 77.731.000

lei.

Instanța

de fond a motivat că „imobilul din Sinaia, str. Cumpătul nr.20, compus din

teren în suprafață de 2112,50 mp și vila situată pe acesta, a trecut în

proprietatea statului în mod abuziv astfel că, statul, care a edificat

construcțiile arătate în cererea reconvențională și care rezultă din raportul

de expertiză ing.G. G., este constructor de rea-credință, calitate ce nu a fost

contestată de pârâta RA – APPS însă, în cauză nu sunt incidente prevederile

art.997 C.civ., așa cum a invocat acesta, care se referă la situații străine de

natura cauzei, respectiv la cvasi-contracte, ci prevederile art.494 C.civ.

Reclamanta și intervenienții, ca proprietari ai  terenului revendicat, nu  au

solicitat să preia construcțiile  în valoare totală de 1.708.277.000 lei, față

de natura unora dintre construcțiile edificate,   respectiv   refacerea

acoperișului,  lucrări  de  modificare  și reparații interioare și ziduri de

sprijin ce au fost făcute pentru conservarea, repararea, sporirea valorii

imobilului, prin edificarea instalației de încălzire, cererea reconvențională

este în parte întemeiată, respectiv pentru 248.052.000 lei...”.

Soluția

tribunalului a fost păstrată de Curtea de Apel Ploiești – Secția civilă, care,

prin  Decizia nr.26 din 3 aprilie 2002, a respins ca nefondate apelurile

declarate de pârâții R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prahova.

Împotriva

deciziei dată în apel prin care s-a menținut sentința tribunalului, în  termen

legal au declarat recurs pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova în

numele Ministerului Finanțelor Publice.

În

motivarea recursului pârâta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat a formulat următoarele critici: intervenienții T.N.M.și T.I.M.nu justifică

calitatea procesuală activă întrucât nu au dovedit că sunt succesori ai

foștilor proprietari, impunându-se astfel respingerea cererii de intervenție;

instanța de apel a respins în mod neîntemeiat excepția de inadmisibilitate a

acțiunii întrucât acțiunea  în revendicare nu poate fi promovată decât de toți

proprietarii, fiind un act de dispoziție; greșit a fost restituit imobilul

reclamantei și intervenienților întrucât la poziția nr.1790 din Anexa la

Decretul nr.52/1950 C.C.figura cu un număr de patru apartamente, în București

str.Ștefan Gheorghiu nr.10, str.Ana Ipătescu nr.16 și Sinaia str.Cumpătul nr.20

și întrucât imobilul din București, str.Ana Ipătescu nr.16 era în întregime

închiriat, C.C.„putea fi considerat exploatator de locuințe”, astfel că autorii

reclamantei nu se încadrau în prevederile art.II din Decretul nr.92/1950 pentru

a fi exceptat de la naționalizare; greșit a fost rezolvată cererea

reconvențională întrucât reclamanta și intervenienții trebuiau obligați la

plata sumei de 1.708.277.800 lei reprezentând contravaloarea  tuturor

investițiilor efectuate la  imobilul  litigios,  iar  prin predarea bunului

către proprietari, în starea actuală, s-ar majora nejustificat patrimoniul

acestora cu suma determinată prin raportul de expertiză, spor de valoare care

nu poate fi caracterizat decât ca o îmbogățire fără  justă cauză.

În

recursul declarat Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, în numele

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, critică hotărârile date în cauză

deoarece în mod greșit cele două instanțe au reținut că C.D.C.era exceptat de

la naționalizare, atâta vreme cât din anexa la Decretul nr.92/1950, poz.1790,

figura cu patru apartamente naționalizate, inclusiv imobilul situat în Sinaia,

str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova.

Examinând

recursurile declarate în cauză, constată următoarele:

Prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.14.584 din 19 mai 1929 de fostul

Tribunal Ilfov – Secția Notariat, M.(C.D.) C. a dobândit în proprietate terenul

în suprafață de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actualul nr.20)

jud.Prahova cu contractul de vânzare-cumpărare nr.6363 din 2 martie 1935,

autentificat de același tribunal, C.D.C.a dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului în suprafață de 1002 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.6

(actualul nr.20), jud.Prahova, în vecinătatea primului teren. Este necontestat

în cauză că cei doi soți C. au reunit loturile de teren într-o suprafață comună

de 2114,50 mp și în temeiul autorizațiilor prevăzute de lege au ridicat două

construcții, cunoscute sub denumirea „vila C.”.

Din

actele de stare civilă depuse la dosar de reclamantă și intervenienți rezultă

că C.D.D.C.a decedat la 25 martie 1970, iar M.C. (născută F.) a decedat la 11

decembrie 1981, cei doi soți C. lăsând doi descendenți: C.D.E.și C.I.E. C.

(căsătorită T.) D.E., decedată la 16 august 1988 a lăsat, la rându-i, doi

descendenți – pe intervenienții T.M.N.și T.(căsătorită T.)I.M.. Cealaltă fiică

a soților C., numita C.I.E., a decedat la 19 septembrie 1985 și a lăsat ca

unică moștenitoare pe fiica sa – reclamanta C. (căsătorită M.) D.M.E.

Potrivit certificatului de moștenitor

nr.294 din 27 octombrie 2000 eliberat de B.N.P. – M.D.succesiunea defunctului

C.C.D. a fost culeasă de C.M.– soție supraviețuitoare și de T.D.E.și C.I.E.,

fiice, iar succesiunea lui C.M., decedată ulterior lui C.C.D., a fost acceptată

de C.I.E., fiică și legatar universal. Certificatul de moștenitor nr.1584 din

25 octombrie 1985 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București

dovedește că succesiunea lui C.I.E.a fost dobândită de reclamanta M.D.M.E, în

calitate de fiică. În fine, potrivit certificatului de moștenitor legal

eliberat sub nr.7843o din 23 noiembrie 2000 de Primăria din Lonveciennes – Franța,

de pe urma lui C.(T.) D., decedată la 16 august 1988 la Paris, au rămas ca

moștenitori intervenienții T.M.și T.I.(căsătorită T.), în calitate de fii.

Pe

cale de consecință, reclamanta și intervenienții se legitimează procesual

activ, în calitatea lor de descendenți ai proprietarilor C.C.D. și C.M.și se

constată că demersurile judiciare (acțiunea și cererea de intervenție) au fost

întreprinse de toți moștenitorii acceptanți ai proprietarilor nemișcătorului,

așa încât acțiunea introductivă de instanță este admisibilă.

Imobilul

situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova, compus din teren și

construcție a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, poziția nr.1790 din

anexa de la  C.C., care la data naționalizării era pensionar și care, anterior,

a fost în perioada 1936 -1948 „Trimis extraordinar și Ministru Plenipotențiar

la Paris”, numit ca atare prin Înalt Decret Regal (filele 74-79 dosar

tribunal), iar soția acestuia, C.M., a fost casnică, deci ambii soți se

încadrau în categoriile socio-profesionale exceptate de la incidența

decretului.

Conform

art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al

Statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea  Statului  în  temeiul  unui  titlu  valabil,  cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data  preluării lor de către stat.

Reglementarea

pe care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina

principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă

articolul menționat aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste

bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul

examinat. În caz contrar, în situația imobilelor preluate de Stat fără

respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

Stat, dreptul de  proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat,

iar Statul nu a devenit un adevărat proprietar.

Astfel,

la data când imobilul a fost naționalizat de la autorii reclamantei și ai

intervenienților, era în vigoare Constituția din anul 1948, care, în art.8,

prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate,

iar  proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de

o protecție specială.

Nu

se poate afirma în speța dedusă judecății că Decretul nr.92/1950 a constituit

un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din

interpretarea prevederilor art.480 C.civ. rezultă că proprietatea este dreptul

unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune

de el, iar  potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a

ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De

aceea, trecerea  bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu

încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv  măsurii de

naționalizare, astfel că titlul Statului emis cu încălcarea legii nu poate fi

considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanță

susținerile din recursurile pârâților referitoare la numărul de apartamente pe

care le avea în proprietate C.C., întrucât art.8 din Constituția din 1948 și

art.480-481 C.civ., care garantau proprietatea particulară agonisită prin muncă

și economisire, nu condiționau protecția acesteia de numărul de imobile pe care

o persoană fizică le-a dobândit în proprietate.

Sunt considerente pentru care motivele de casare din recursul

pârâtei R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat referitoare la

modul de soluționare de către cele două instanțe a acțiunii principale și a

cererii de intervenție, ca și recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

exercitat prin D.G.F.P.Prahova, se privesc ca nefondate și vor fi respinse în

consecință.

Se

constată, în schimb, că acțiunea reconvențională a fost soluționată ca urmare a

interpretării greșite a prevederilor art.997 C.civ. și a principiilor de drept

aplicabile în materie.

Pârâta

R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat prin

cererea reconvențională contravaloarea unor lucrări pe care   le-a efectuat la

imobilul restituit reclamantei și intervenienților și pe care pârâta pretinde

că le-a făcut fără acordul proprietarilor actuali ai nemișcătorului și

independent de vreo manifestare de voință din partea lor, cât timp reclamanta

și intervenienții au fost străini de detențiunea pe care statul, prin

administratori succesivi, a exercitat-o asupra imobilului  aproape jumătate de

veac.

În

lumina unei atari interpretări, demersul judiciar pe care l-a întreprins

pârâta, cunoscut în doctrină sub denumirea de „actio de in rem verso”, are ca

fundament, în afara oricărui raport contractual, un fapt juridic, în baza

căruia patrimoniul reclamantei și al intervenienților (actuali proprietari ai

imobilului) a fost mărit pe seama patrimoniului pârâtei, fără ca pentru aceasta

să existe un  temei juridic contractual.

Atît

jurisprudența, cât și doctrina, au statuat unanim că acțiunea prin care

locatarul sau detentorul unui bun cere restituirea investițiilor și

îmbunătățirilor pe care le-a adus imobilului (indiferent  dacă s-au făcut cu

sau fără acordul proprietarului), are ca temei un fapt juridic licit, ca izvor

distinct de obligații, intitulat îmbogățirea fără justă cauză sau fără temei

legitim, cazul în speță fiind tipic situațiilor care dau naștere la raporturi

obligaționale, independent de faptul că părțile nu au dorit acest lucru.

Temeiul

pretențiilor formulate de pârâtă nu este contractual, ci simple împrejurări de

fapt legate de restituirea proprietății imobilului către reclamantă  și

intervenienți  și de realizarea unor investiții și îmbunătățiri la acest bun pe

perioada destul de îndelungată a detențiunii lui de către stat, administratorul

bunului pretinzând în procesul de față că patrimoniul său  s-a micșorat cu o

valoare echivalentă ca mărime și care se regăsește în patrimoniul reclamantei

și al intervenienților ca efect al retrocedării imobilului pe cale

judecătorească.

Întrucât

și o soluție judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui

patrimoniu, cum este cazul în speță, și deoarece se susține că s-a creat un

dezechilibru patrimonial, se recunoaște unanim dreptul la acțiune al celui care

și-a micșorat patrimoniul împotriva celui care și l-a mărit, prin simplul fapt

al restituirii nemișcătorului (art.997 C.civ.).

În

cauză, s-a demonstrat pe bază de expertiză tehnică întocmită de ing.constructor

G.G.(filele 212-213 dosar de fond) că la construcția și pe terenul revendicate

și restituite  reclamantei și intervenienților s-au realizat de către pârâtă

următoarele: extindere cinematograf, zid de sprijin, popicărie, teren de tenis

de câmp, lucrări de modificări și reparații interioare, refacere acoperiș și

instalație de încălzire, toate aceste lucrări însumând o valoare de

1.708.277.000 lei.

Întrucât

aceste lucrări de conservare, de îmbunătățire ale bunului și de investiții au

fost realizate de pârâtă pe perioada cât a deținut imobilul, și cum terenul pe

care s-au realizat investițiile a fost restituit proprietarilor de drept,

contravaloarea lucrărilor trebuie restituită pârâtei al cărui patrimoniu s-a

micșorat prin simplul fapt al retrocedării imobiliare, fiind fără relevanță

dacă proprietarii au fost ori nu de acord cu preluarea construcțiilor edificate

de pârâtă sau dacă aceasta din urmă a fost de bună ori de rea-credință.

Aceasta

deoarece, așa cum s-a demonstrat mai sus, temeiul pretențiilor pârâtei nu îl

reprezintă contractul, adică acordul proprietarilor cu privire la realizarea

investițiilor, ci un simplu fapt juridic, ca izvor distinct de obligații,

constând în retrocedarea terenului pe care s-au realizat amintitele lucrări.

Există, de altfel, și considerente de echitate și de logică juridică ca odată

cu restituirea terenului, proprietarii de drept să preia  și edificatele pentru

că, în caz contrar, nemișcătorul ar fi de nefolosit ori ar pierde cu mult din importanță

pentru serviciul și exploatarea lui.

Față de cele ce preced și doar în limitele arătate mai sus, se

va admite recursul pârâtei R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat, vor fi casate parțial hotărârile pronunțate în cauză, numai cu referire

la soluționarea cererii reconvenționale, în sensul că vor fi obligați

reclamanta și intervenienții la despăgubiri în sumă de 1.708.277.000 lei, în

loc de 248.052.000 lei, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței și ale deciziei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat împotriva deciziei nr.26 din 3 aprilie 2002 a Curții de

Apel Ploiești – Secția civilă, pe care o casează în parte.

Admite

apelul aceleiași pârâte împotriva sentinței nr.374 din 16 noiembrie 2001 a

Tribunalului Prahova – Secția civilă, pe care o schimbă în partea privitoare la

cererea reconvențională, în sensul că obligă pe reclamantă și intervenienți la

plata sumei de 1.708.277.000 lei în loc de 248.052.000 lei cu titlu de

despăgubiri.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice, în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 iunie 2003.