ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2769/2003

La data de 18 iunie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr.26 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 iunie 2003 iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 24 iunie 2003. CURTEA, Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : La data de 22 octombrie 1999 reclamanta M.D.M.E.(născută C.) a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului de Stat pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia de a-i preda în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20 (fost nr.5 și 6) compus din construcție și teren în suprafață de 2112 mp.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul revendicat a aparținut în proprietate bunicii sale materne – M.C., căsătorită cu C.(D.)C., ambii fiind succedați de C.I.E., mama reclamantei. Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, poziția 1790, și în mod samavolnic a fost trecut în proprietatea fostului Partid Muncitoresc Român, pentru ca apoi, prin decizii succesive, bunul a intrat în administrarea regiei pârâte. Pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat cerere reconvențională solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii principale și a retrocedării imobilului către reclamantă, aceasta să fie obligată în temeiul art.997 C.civ., la plata către pârâtă a contravalorii investițiilor efectuate la imobilul din Sinaia, str.Cumpătul nr.20, de către Statul Român, prin administratorii săi legali.

Pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a formulat, în temeiul art.64-66 C.proc.civ., cerere de arătare a titularului dreptului, respectiv a Ministerului Finanțelor Publice cu motivarea că deși imobilul este în administrarea regiei pârâte, el se află în proprietatea publică a statului. La data de 6 octombrie 2000 numiții T.M.N.și T. (născută T.) I. M. au formulat o cerere de intervenție în interes propriu și în interes alăturat reclamantei, prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului asupra imobilului situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20 (fost nr.5 și 6) și să fie obligați pârâții Ministerul Finanțelor Publice și R.A.

– Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat la restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului către intervenienți și reclamantă. În motivarea cererii de intervenție s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.14584/18 mai 1929 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, C.M. a dobândit proprietatea terenului în suprafață de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actual nr.20), jud.Prahova. Printr-un alt act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6363/2 martie 1935 de același tribunal, soțul lui C.M., numitul C.K.C., a dobândit proprietatea terenului în suprafață de 1022 mp. situat în vecinătatea primului, respectiv în Sinaia, str. Cumpătul nr.6 (actual nr.20), jud.Prahova.

Cele două loturi de teren învecinate au fost reunite de soții C., formând un lot unic de 2114,50 mp pe care, în temeiul autorizației, au edificat două construcții. După naționalizarea abuzivă a imobilului, Statul Român, prin administratorii săi, a demolat un corp de clădire, celălalt existent și în prezent, fiind afectat de schimbări constructive, întrucât ilegal s-a schimbat destinația construcției, din casă de locuit în spațiu comercial. Susțin intervenienții că numitul C.C. a decedat la data de 25 martie 1970 și a lăsat ca moștenitori pe C.M., soție supraviețuitoare, cu o cotă de ¼ din masa succesorală, pe T.D.E. (decedată la 16 august 1988) și C.I.E. (decedată la 19 septembrie 1985), ambele în calitate de descendente, cu o cotă de ¾ din aceeași masă succesorală.

La rândul său, Ce.M. a decedat la 11 decembrie 1981, având ca moștenitoare pe descendentele T.D.E. și C.I.E., cu o cotă de câte ½ din lăsământul succesoral al defunctei. T.D.E. a decedat la data de 16 august 1988, intervenienții fiind succesorii acesteia, în calitate de descendenți, conform certificatului de calitate de moștenitor eliberat la 19 septembrie 1989 de autoritățile competente din Franța, unde intervenienții domiciliază. C.I.E. a decedat la 19 septembrie 1985 și a lăsat ca unică moștenitoare, în calitate de descendentă pe reclamanta M.D.M.E. Mai afirmă intervenienții că titlul statului asupra nemișcătorului este afectat de nulitate absolută deoarece naționalizarea s-a făcut cu încălcarea chiar a dispozițiilor Decretului nr.92/1950, proprietarii imobilului fiind exceptați de la aplicarea acelui act normativ întrucât se încadrau în categoriile sociale vizate de art.I, C.M.

fiind casnică, iar C.C. a fost intelectual profesionist îndeplinind, printre altele, și funcția de ministru al României la Paris. La 7 decembrie 2000 pârâta R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat o precizare a cererii reconvențoionale în care a indicat investițiile pe care pretinde că le-a efectuat la „Vila 7 Club” din Sinaia, str.Cumpătul nr.20 și a solicitat ca în cazul retrocedării imobilului, atăt reclamanta cât și intervenienții să fie obligați la plata contravalorii lucrărilor realizate. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Prahova – Secția civilă, prin sentința nr.374 din 16 noiembrie 2001, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a intervenienților, a lipsei calității procesuale a pârâtei R.A.

– Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și a inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiate. A admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta M.D.M.E.și cererea de intervenție promovată de T.N.M. și T. (T.) I. M. și a obligat pe pârâții R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să lase reclamantei și intervenienților în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova, compus din teren în suprafață de 1663 mp, conform raportului de expertiză topometrică (completare) întocmit de ing.B.T. și construcția existentă pe acest teren, respectiv vila 7 Cumpătul (vila Cesianu).

Prin aceeași sentință tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, însușită de pârâtul Statul Român, și a obligat pe reclamantă și pe intervenienți să plătească pârâților suma de 248.052.000 lei despăgubiri, conform raportului de expertiză construcții (completare) întocmit de ing.G.G. și s-a acordat pârâtei un drept de retenție asupra imobilului până la plata de către reclamantă și intervenienți a despăgubirilor.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut și motivat că prin actul de vânzare-cumpărare nr.14.584/19 mai 1929, autentificat de fostul Tribunal Ilfov – Secția Notariat, M.C.D.C.a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actual nr.20), iar prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6363/2 martie 1935 de același tribunal C.D.C.a dobândit de la A.C.un teren în suprafață de 1002 mp, situat în vecinătatea primului, respectiv în Sinaia, str.Cumpătul nr.6 (actual nr.20), cele două loturi de teren fiind reunite de soții C. și pe care au edificat, în conformitate cu autorizațiile de construcții, două clădiri.

Din certificatele de moștenitor depuse la dosar tribunalul a constatat că reclamanta și intervenienții sunt moștenitorii celor doi proprietari, astfel că ei se legitimează procesual activ. Imobilul a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, a dispozițiilor Constituției din anul 1948 și ale art.480 și 481 C.civ. deoarece autorul părților pe numele căruia a operat naționalizarea făcea parte din categoria intelectualilor profesioniști; în perioada 1936 – ianuarie 1948 a fost Ministrul României la Paris, iar la data naționalizării era pensionar, iar soția sa – M.C. a fost casnică. Întrucât nemișcătorul a fost preluat de stat cu încălcarea legii, tribunalul a hotărât restituirea bunului către moștenitorii proprietarilor dobânditori.

Cu referire la cererea reconvențională formulată de pârâta R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, tribunalul a reținut din expertiza tehnică efectuată de expert ing. G.G. că valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu se ridică la 1.708.277.000 lei și aceste îmbunătățiri constau în: extindere cinematograf – 1.257.114.000 lei; zid de sprijin în valoare de 66.943.000 lei; popicărie – 71.749.000 lei; teren de tenis în valoare de 131.362.000 lei; lucrări de modificări și reparații interioare – 52.616.000 lei; refacere acoperiș – 50.762.000 lei; instalație de încălzire – 77.731.000 lei. Instanța de fond a motivat că „imobilul din Sinaia, str. Cumpătul nr.20, compus din teren în suprafață de 2112,50 mp și vila situată pe acesta, a trecut în proprietatea statului în mod abuziv astfel că, statul, care a edificat construcțiile arătate în cererea reconvențională și care rezultă din raportul de expertiză ing.G.

G., este constructor de rea-credință, calitate ce nu a fost contestată de pârâta RA – APPS însă, în cauză nu sunt incidente prevederile art.997 C.civ., așa cum a invocat acesta, care se referă la situații străine de natura cauzei, respectiv la cvasi-contracte, ci prevederile art.494 C.civ. Reclamanta și intervenienții, ca proprietari ai terenului revendicat, nu au solicitat să preia construcțiile în valoare totală de 1.708.277.000 lei, față de natura unora dintre construcțiile edificate, respectiv refacerea acoperișului, lucrări de modificare și reparații interioare și ziduri de sprijin ce au fost făcute pentru conservarea, repararea, sporirea valorii imobilului, prin edificarea instalației de încălzire, cererea reconvențională este în parte întemeiată, respectiv pentru 248.052.000 lei...”.

Soluția tribunalului a fost păstrată de Curtea de Apel Ploiești – Secția civilă, care, prin Decizia nr.26 din 3 aprilie 2002, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova. Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a menținut sentința tribunalului, în termen legal au declarat recurs pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova în numele Ministerului Finanțelor Publice. În motivarea recursului pârâta R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat următoarele critici: intervenienții T.N.M.și T.I.M.nu justifică calitatea procesuală activă întrucât nu au dovedit că sunt succesori ai foștilor proprietari, impunându-se astfel respingerea cererii de intervenție; instanța de apel a respins în mod neîntemeiat excepția de inadmisibilitate a acțiunii întrucât acțiunea în revendicare nu poate fi promovată decât de toți proprietarii, fiind un act de dispoziție; greșit a fost restituit imobilul reclamantei și intervenienților întrucât la poziția nr.1790 din Anexa la Decretul nr.52/1950 C.C.figura cu un număr de patru apartamente, în București str.Ștefan Gheorghiu nr.10, str.Ana Ipătescu nr.16 și Sinaia str.Cumpătul nr.20 și întrucât imobilul din București, str.Ana Ipătescu nr.16 era în întregime închiriat, C.C.„putea fi considerat exploatator de locuințe”, astfel că autorii reclamantei nu se încadrau în prevederile art.II din Decretul nr.92/1950 pentru a fi exceptat de la naționalizare; greșit a fost rezolvată cererea reconvențională întrucât reclamanta și intervenienții trebuiau obligați la plata sumei de 1.708.277.800 lei reprezentând contravaloarea tuturor investițiilor efectuate la imobilul litigios, iar prin predarea bunului către proprietari, în starea actuală, s-ar majora nejustificat patrimoniul acestora cu suma determinată prin raportul de expertiză,

spor de valoare care nu poate fi caracterizat decât ca o îmbogățire fără justă cauză. În recursul declarat Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, în numele pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, critică hotărârile date în cauză deoarece în mod greșit cele două instanțe au reținut că C.D.C.era exceptat de la naționalizare, atâta vreme cât din anexa la Decretul nr.92/1950, poz.1790, figura cu patru apartamente naționalizate, inclusiv imobilul situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova.

Examinând recursurile declarate în cauză, constată următoarele: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.14.584 din 19 mai 1929 de fostul Tribunal Ilfov – Secția Notariat, M.(C.D.) C. a dobândit în proprietate terenul în suprafață de 1112,50 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.5 (actualul nr.20) jud.Prahova cu contractul de vânzare-cumpărare nr.6363 din 2 martie 1935, autentificat de același tribunal, C.D.C.a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1002 mp situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.6 (actualul nr.20), jud.Prahova, în vecinătatea primului teren. Este necontestat în cauză că cei doi soți C. au reunit loturile de teren într-o suprafață comună de 2114,50 mp și în temeiul autorizațiilor prevăzute de lege au ridicat două construcții, cunoscute sub denumirea „vila C.”.

Din actele de stare civilă depuse la dosar de reclamantă și intervenienți rezultă că C.D.D.C.a decedat la 25 martie 1970, iar M.C. (născută F.) a decedat la 11 decembrie 1981, cei doi soți C. lăsând doi descendenți: C.D.E.și C.I.E. C. (căsătorită T.) D.E., decedată la 16 august 1988 a lăsat, la rându-i, doi descendenți – pe intervenienții T.M.N.și T.(căsătorită T.)I.M.. Cealaltă fiică a soților C., numita C.I.E., a decedat la 19 septembrie 1985 și a lăsat ca unică moștenitoare pe fiica sa – reclamanta C. (căsătorită M.) D.M.E. Potrivit certificatului de moștenitor nr.294 din 27 octombrie 2000 eliberat de B.N.P. – M.D.succesiunea defunctului C.C.D. a fost culeasă de C.M.– soție supraviețuitoare și de T.D.E.și C.I.E., fiice, iar succesiunea lui C.M., decedată ulterior lui C.C.D., a fost acceptată de C.I.E., fiică și legatar universal.

Certificatul de moștenitor nr.1584 din 25 octombrie 1985 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București dovedește că succesiunea lui C.I.E.a fost dobândită de reclamanta M.D.M.E, în calitate de fiică. În fine, potrivit certificatului de moștenitor legal eliberat sub nr.7843o din 23 noiembrie 2000 de Primăria din Lonveciennes – Franța, de pe urma lui C.(T.) D., decedată la 16 august 1988 la Paris, au rămas ca moștenitori intervenienții T.M.și T.I.(căsătorită T.), în calitate de fii. Pe cale de consecință, reclamanta și intervenienții se legitimează procesual activ, în calitatea lor de descendenți ai proprietarilor C.C.D. și C.M.și se constată că demersurile judiciare (acțiunea și cererea de intervenție) au fost întreprinse de toți moștenitorii acceptanți ai proprietarilor nemișcătorului, așa încât acțiunea introductivă de instanță este admisibilă.

Imobilul situat în Sinaia, str.Cumpătul nr.20, jud.Prahova, compus din teren și construcție a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, poziția nr.1790 din anexa de la C.C., care la data naționalizării era pensionar și care, anterior, a fost în perioada 1936 -1948 „Trimis extraordinar și Ministru Plenipotențiar la Paris”, numit ca atare prin Înalt Decret Regal (filele 74-79 dosar tribunal), iar soția acestuia, C.M., a fost casnică, deci ambii soți se încadrau în categoriile socio-profesionale exceptate de la incidența decretului. Conform art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul examinat. În caz contrar, în situația imobilelor preluate de Stat fără respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării lor de către Stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar Statul nu a devenit un adevărat proprietar. Astfel, la data când imobilul a fost naționalizat de la autorii reclamantei și ai intervenienților, era în vigoare Constituția din anul 1948, care, în art.8, prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.

Nu se poate afirma în speța dedusă judecății că Decretul nr.92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art.480 C.civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul Statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanță susținerile din recursurile pârâților referitoare la numărul de apartamente pe care le avea în proprietate C.C., întrucât art.8 din Constituția din 1948 și art.480-481 C.civ., care garantau proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire, nu condiționau protecția acesteia de numărul de imobile pe care o persoană fizică le-a dobândit în proprietate. Sunt considerente pentru care motivele de casare din recursul pârâtei R.A.

– Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat referitoare la modul de soluționare de către cele două instanțe a acțiunii principale și a cererii de intervenție, ca și recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, exercitat prin D.G.F.P.Prahova, se privesc ca nefondate și vor fi respinse în consecință. Se constată, în schimb, că acțiunea reconvențională a fost soluționată ca urmare a interpretării greșite a prevederilor art.997 C.civ. și a principiilor de drept aplicabile în materie. Pârâta R.A.

– Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat prin cererea reconvențională contravaloarea unor lucrări pe care le-a efectuat la imobilul restituit reclamantei și intervenienților și pe care pârâta pretinde că le-a făcut fără acordul proprietarilor actuali ai nemișcătorului și independent de vreo manifestare de voință din partea lor, cât timp reclamanta și intervenienții au fost străini de detențiunea pe care statul, prin administratori succesivi, a exercitat-o asupra imobilului aproape jumătate de veac. În lumina unei atari interpretări, demersul judiciar pe care l-a întreprins pârâta, cunoscut în doctrină sub denumirea de „actio de in rem verso”, are ca fundament, în afara oricărui raport contractual, un fapt juridic, în baza căruia patrimoniul reclamantei și al intervenienților (actuali proprietari ai imobilului) a fost mărit pe seama patrimoniului pârâtei, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic contractual.

Atît jurisprudența, cât și doctrina, au statuat unanim că acțiunea prin care locatarul sau detentorul unui bun cere restituirea investițiilor și îmbunătățirilor pe care le-a adus imobilului (indiferent dacă s-au făcut cu sau fără acordul proprietarului), are ca temei un fapt juridic licit, ca izvor distinct de obligații, intitulat îmbogățirea fără justă cauză sau fără temei legitim, cazul în speță fiind tipic situațiilor care dau naștere la raporturi obligaționale, independent de faptul că părțile nu au dorit acest lucru.

Temeiul pretențiilor formulate de pârâtă nu este contractual, ci simple împrejurări de fapt legate de restituirea proprietății imobilului către reclamantă și intervenienți și de realizarea unor investiții și îmbunătățiri la acest bun pe perioada destul de îndelungată a detențiunii lui de către stat, administratorul bunului pretinzând în procesul de față că patrimoniul său s-a micșorat cu o valoare echivalentă ca mărime și care se regăsește în patrimoniul reclamantei și al intervenienților ca efect al retrocedării imobilului pe cale judecătorească. Întrucât și o soluție judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui patrimoniu, cum este cazul în speță, și deoarece se susține că s-a creat un dezechilibru patrimonial, se recunoaște unanim dreptul la acțiune al celui care și-a micșorat patrimoniul împotriva celui care și l-a mărit, prin simplul fapt al restituirii nemișcătorului (art.997 C.civ.).

În cauză, s-a demonstrat pe bază de expertiză tehnică întocmită de ing.constructor G.G.(filele 212-213 dosar de fond) că la construcția și pe terenul revendicate și restituite reclamantei și intervenienților s-au realizat de către pârâtă următoarele: extindere cinematograf, zid de sprijin, popicărie, teren de tenis de câmp, lucrări de modificări și reparații interioare, refacere acoperiș și instalație de încălzire, toate aceste lucrări însumând o valoare de 1.708.277.000 lei.

Întrucât aceste lucrări de conservare, de îmbunătățire ale bunului și de investiții au fost realizate de pârâtă pe perioada cât a deținut imobilul, și cum terenul pe care s-au realizat investițiile a fost restituit proprietarilor de drept, contravaloarea lucrărilor trebuie restituită pârâtei al cărui patrimoniu s-a micșorat prin simplul fapt al retrocedării imobiliare, fiind fără relevanță dacă proprietarii au fost ori nu de acord cu preluarea construcțiilor edificate de pârâtă sau dacă aceasta din urmă a fost de bună ori de rea-credință. Aceasta deoarece, așa cum s-a demonstrat mai sus, temeiul pretențiilor pârâtei nu îl reprezintă contractul, adică acordul proprietarilor cu privire la realizarea investițiilor, ci un simplu fapt juridic, ca izvor distinct de obligații, constând în retrocedarea terenului pe care s-au realizat amintitele lucrări.

Există, de altfel, și considerente de echitate și de logică juridică ca odată cu restituirea terenului, proprietarii de drept să preia și edificatele pentru că, în caz contrar, nemișcătorul ar fi de nefolosit ori ar pierde cu mult din importanță pentru serviciul și exploatarea lui. Față de cele ce preced și doar în limitele arătate mai sus, se va admite recursul pârâtei R.A. – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, vor fi casate parțial hotărârile pronunțate în cauză, numai cu referire la soluționarea cererii reconvenționale, în sensul că vor fi obligați reclamanta și intervenienții la despăgubiri în sumă de 1.708.277.000 lei, în loc de 248.052.000 lei, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr.26 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția civilă, pe care o casează în parte. Admite apelul aceleiași pârâte împotriva sentinței nr.374 din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului Prahova – Secția civilă, pe care o schimbă în partea privitoare la cererea reconvențională, în sensul că obligă pe reclamantă și intervenienți la plata sumei de 1.708.277.000 lei în loc de 248.052.000 lei cu titlu de despăgubiri. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice, în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2003.