ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3780/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantele

Z.F.M. și L.P.F.Y. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Sinaia și

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pentru a fi

obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele (vilele) P. și G.,

cu teren aferent de 2934 m.p., situate în Sinaia, cu motivarea că acestea au

fost trecute abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, în

condițiile în care naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane decât

proprietarii reali, autorii reclamantelor.

În cauză au formulat cerere de

intervenție în interes propriu numiții C.S., I.S., M.G., S.M., M.P. și D.M.,

care, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, alături de

reclamante, au revendicat aceleași imobile.

Pârâta Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat – R.A. – A.P.P.S. a formulat cerere

reconvențională solicitând obligarea reclamantelor și a intervenienților la

plata contravalorii lucrărilor de investiții imobiliare executate, precum și

acordarea (recunoașterea) dreptului de retenție până la încasarea creanței.

Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria

Sinaia, prin sentința civilă nr. 571 din 28 iunie 1999, și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului Prahova, având în vedere valoarea

obiectului litigiului și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În primă instanță Tribunalul Prahova, secția

civilă, prin sentința nr. 298 din 29 septembrie 2000, a respins excepțiile de

necompetență materială a instanței și a prescripției de scurtă durată invocate

de R.A. – A.P.P.S. – S.R.P. Sinaia. A admis acțiunea principală (precizată) și,

în parte, cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pe pârâți să

lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor și intervenienților imobilele

revendicate, identificate prin raportul de expertiză-constructor întocmit în

cauză.

Prin aceeași sentință tribunalul a admis în

parte cererea reconvențională formulată de pârâta R.A. – A.P.P.S. – S.R.P.

Sinaia și a obligat pe reclamante și pe intervenienți să plătească acesteia

suma de 152.048.134 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor

neamortizate aduse imobilelor, acordând, totodată, pârâtei-reclamante un drept

de retenție asupra acestora până la încasarea despăgubirilor cuvenite.

În motivarea soluției pronunțate, prima instanță

a reținut, în ceea ce privește fondul cauzei, că autorii reclamantelor și

intervenienților – H.I. și K.S. – ai căror succesori sunt, au stăpânit

imobilele în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 13774/27 aprilie 1928, procesului-verbal nr. 29879/12 ianuarie 1945,

transcris la Tribunalul Județean Prahova, secția a I-a la nr. 2284/21 iunie

1945, până la data preluării lor de către stat pe numele altei persoane decât

adevărații proprietari, fapt ce conferă caracter abuziv măsurii naționalizării

și face ca statul să nu fi devenit niciodată proprietar al bunurilor. Nefiind

decât un detentor precar, statul nu a exercitat o posesie utilă în sensul legii

astfel încât nu a putut dobândi proprietatea nici prin prescripție achizitivă.

Cu privire la cererea

reconvențională formulată de pârâtă, instanța și-a motivat soluția de admitere

a acesteia în limita sumei de 152.048.134 lei invocând expertiza S.C.

Nemulțumită de soluția primei instanțe, pârâta

R.A. – APPS – S.R.P. Sinaia a declarat apel formulând critici atât cu privire

la soluția de admitere a acțiunii principale și a cererii de intervenție, cât

și în referire la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate în soluția de

admitere doar în parte a cererii reconvenționale.

Prin decizia nr. 28 din 14 martie 2001, Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul pârâtei și, considerând că

numai criticile aduse soluției de admitere în parte a cererii reconvenționale

sunt întemeiate, a schimbat în parte sentința și a majorat la 229.484.816 lei

cuantumul sumei datorată de reclamante și intervenienți pentru îmbunătățirile

imobiliare ce le profită, „care nu s-au amortizat prin funcționarea lor în

timp”.

Împotriva deciziei instanței de apel pârâta

Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, cu sediul în

București, a declarat recurs, bazat pe temeiurile de casare prevăzute de art. 304

pct. 6, 9 și 11 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare recurenta a

susținut că: instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor de procedură

invocate de apelanta-pârâtă, care a semnalat faptul că avocatul ce a

reprezentat pe intimații-reclamanți, cu care s-a constatat lipsă de procedură

(necitați) la două termene, nu a făcut dovada unui mandat valabil de

reprezentare, în condițiile prevăzute de art. 68 C. proc. civ.; ambele instanțe

au reținut greșit nevalabilitatea titlului statului, omițând faptul că atât

unchiul reclamantelor (nominalizat în lista-anexă la Decretul nr. 92/1950, care

„a asistat la naționalizare”) cât și autorii lor, aflați în afara granițelor

țării, au fost comercianți, neexceptați de la naționalizare; instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra ultimului motiv de apel vizând inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare din moment ce foștii proprietari beneficiau de

prevederile Legii nr. 112/1995; aceeași instanță de apel a respins,

nejustificat și cu argumente contradictorii, cererea apelantei-pârâte în sensul

administrării în apel a probei cu expertiză tehnică pentru identificarea și

evaluarea investițiilor imobiliare efectuate, după ce nu au fost rezolvate în

mod corespunzător nici obiecțiunile la expertiza S.C., care a apreciat după

criterii personale natura lucrărilor considerate ca fiind utile (20%), respectiv

voluptorii (80%).

Se cere admiterea recursului și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Examinând motivele de casare invocate, se rețin

următoarele:

Critica vizând neobservarea dispozițiilor art. 68

și art. 85 C. proc. civ. nu este întemeiată, din lucrările dosarului rezultând

că la termenul din 14 martie 2001 când s-a dezbătut cauza, procedura cu

intimații intervenienți a fost legal îndeplinită, prin citarea lor la

domiciliul avocatului care i-a și reprezentat în instanță, cu împuternicirea

avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr. 153627 din

21 februarie 2001.

Nici critica vizând greșita stabilire a

situației juridice a imobilului nu este întemeiată.

Instanța, răspunzând motivului de apel, a

reținut, corect, că titlul autorilor părților nu poate fi pus la îndoială, din

moment ce, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 1928, cumpărătorii

imobilului sunt autorii reclamantelor și ai intervenienților, iar nu unchiul

acestora K.I., pe numele căruia a operat naționalizarea, astfel încât, în lipsa

identității între persoana înscrisă în lista–anexă la Decretul nr. 92/1950 și

adevăratul proprietar, transferul dreptului de proprietate de la acesta, la

stat, nu a operat.

Este, însă, întemeiată critica vizând omisiunea

instanței de a se pronunța cu privire la toate motivele de apel.

În adevăr, se constată că, deși apelanta pârâtă

a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, cu motivarea că erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995,

instanța de apel nu a examinat și nu s-a pronunțat cu privire la acest motiv de

apel, fapt ce atrage casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Tot astfel, se constată că este întemeiată și

ultima critică, referitoare la respingerea cererii apelantei-pârâte pentru

administrarea unei noi expertize tehnice.

Potrivit considerentelor instanței cererea

apelantei a fost respinsă cu motivarea că, solicitând oral admiterea probei cu

o nouă expertiză tehnică, reprezentantul apelantei a menționat că „nu posedă

acte din care să rezulte efectuarea investițiilor în afara celor avute în

vedere de tribunal...”

Argumentul instanței este contrazis de mențiunea

făcută în practicaua deciziei, potrivit căreia „la solicitarea instanței ca

reprezentanta  apelantei să  prezinte și  alte acte pe care le deține în

legătură cu cauza, aceasta a precizat că actele respective le va depune în

termen de  5 zile pentru a fi avute în vedere de expert”.

Cu toate acestea, instanța a respins cererea

apelantei pentru efectuarea unei noi expertize de specialitate „având în vedere

că aceasta nu prezintă nici un act nou...”

Or, proba cerută era necesară, având în vedere

conduita permanentă a pârâtei, de contestare a obiectivității aprecierilor și

calculelor expertului S.C. căruia, față de obiecțiunile formulate și susținute

de pârâtă în fața primei instanțe, nu i s-au cerut nici măcar explicații

lămuritoare.

De altfel, o dovadă în plus privind temeinicia

susținerilor recurentei pârâte, care a apreciat la „peste 3 miliarde” contravaloarea

investițiilor imobiliare efectuate , o constituie „Declarația” autentificată cu

nr. 1618 din 26 septembrie 2003 de Biroul Notarului Public I.L.M. din

București, depusă după închiderea dezbaterilor (în termenul de pronunțare) –

care va fi avută în vedere de instanța de rejudecare – prin care reclamantele

și intervenienții „sunt de acord să răspundă în solidar pentru întreaga sumă de

1.234.199.501 lei”.

În consecință, recursul se privește ca fondat și

va fi admis, în baza art. 312 și art. 313 C. proc. civ., urmând a se dispune

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în limita celor

ce preced, (examinarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii și reexaminarea

cererii reconvenționale sub aspectul cuantumului contravalorii investițiilor

imobiliare).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Regia Autonomă

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București împotriva deciziei

nr.28 din 14 martie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o

casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare, conform

considerentelor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2003.