ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3780/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantele Z.F.M. și L.P.F.Y. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Sinaia și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele (vilele) P. și G., cu teren aferent de 2934 m.p., situate în Sinaia, cu motivarea că acestea au fost trecute abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane decât proprietarii reali, autorii reclamantelor. În cauză au formulat cerere de intervenție în interes propriu numiții C.S., I.S., M.G., S.M., M.P.

și D.M., care, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, alături de reclamante, au revendicat aceleași imobile. Pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat – R.A. – A.P.P.S. a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantelor și a intervenienților la plata contravalorii lucrărilor de investiții imobiliare executate, precum și acordarea (recunoașterea) dreptului de retenție până la încasarea creanței. Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Sinaia, prin sentința civilă nr. 571 din 28 iunie 1999, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova, având în vedere valoarea obiectului litigiului și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. În primă instanță Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 298 din 29 septembrie 2000, a respins excepțiile de necompetență materială a instanței și a prescripției de scurtă durată invocate de R.A. – A.P.P.S. – S.R.P. Sinaia. A admis acțiunea principală (precizată) și, în parte, cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor și intervenienților imobilele revendicate, identificate prin raportul de expertiză-constructor întocmit în cauză. Prin aceeași sentință tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta R.A. – A.P.P.S. – S.R.P. Sinaia și a obligat pe reclamante și pe intervenienți să plătească acesteia suma de 152.048.134 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor neamortizate aduse imobilelor, acordând, totodată, pârâtei-reclamante un drept de retenție asupra acestora până la încasarea despăgubirilor cuvenite.

În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut, în ceea ce privește fondul cauzei, că autorii reclamantelor și intervenienților – H.I. și K.S. – ai căror succesori sunt, au stăpânit imobilele în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13774/27 aprilie 1928, procesului-verbal nr. 29879/12 ianuarie 1945, transcris la Tribunalul Județean Prahova, secția a I-a la nr. 2284/21 iunie 1945, până la data preluării lor de către stat pe numele altei persoane decât adevărații proprietari, fapt ce conferă caracter abuziv măsurii naționalizării și face ca statul să nu fi devenit niciodată proprietar al bunurilor. Nefiind decât un detentor precar, statul nu a exercitat o posesie utilă în sensul legii astfel încât nu a putut dobândi proprietatea nici prin prescripție achizitivă.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâtă, instanța și-a motivat soluția de admitere a acesteia în limita sumei de 152.048.134 lei invocând expertiza S.C. Nemulțumită de soluția primei instanțe, pârâta R.A. – APPS – S.R.P. Sinaia a declarat apel formulând critici atât cu privire la soluția de admitere a acțiunii principale și a cererii de intervenție, cât și în referire la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate în soluția de admitere doar în parte a cererii reconvenționale. Prin decizia nr. 28 din 14 martie 2001, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul pârâtei și, considerând că numai criticile aduse soluției de admitere în parte a cererii reconvenționale sunt întemeiate, a schimbat în parte sentința și a majorat la 229.484.816 lei cuantumul sumei datorată de reclamante și intervenienți pentru îmbunătățirile imobiliare ce le profită, „care nu s-au amortizat prin funcționarea lor în timp”.

Împotriva deciziei instanței de apel pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, cu sediul în București, a declarat recurs, bazat pe temeiurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 6, 9 și 11 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de casare recurenta a susținut că: instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor de procedură invocate de apelanta-pârâtă, care a semnalat faptul că avocatul ce a reprezentat pe intimații-reclamanți, cu care s-a constatat lipsă de procedură (necitați) la două termene, nu a făcut dovada unui mandat valabil de reprezentare, în condițiile prevăzute de art. 68 C. proc.

civ.; ambele instanțe au reținut greșit nevalabilitatea titlului statului, omițând faptul că atât unchiul reclamantelor (nominalizat în lista-anexă la Decretul nr. 92/1950, care „a asistat la naționalizare”) cât și autorii lor, aflați în afara granițelor țării, au fost comercianți, neexceptați de la naționalizare; instanța de apel nu s-a pronunțat asupra ultimului motiv de apel vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare din moment ce foștii proprietari beneficiau de prevederile Legii nr. 112/1995; aceeași instanță de apel a respins, nejustificat și cu argumente contradictorii, cererea apelantei-pârâte în sensul administrării în apel a probei cu expertiză tehnică pentru identificarea și evaluarea investițiilor imobiliare efectuate, după ce nu au fost rezolvate în mod corespunzător nici obiecțiunile la expertiza S.C., care a apreciat după criterii personale natura lucrărilor considerate ca fiind utile (20%), respectiv voluptorii (80%).

Se cere admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare. Examinând motivele de casare invocate, se rețin următoarele: Critica vizând neobservarea dispozițiilor art. 68 și art. 85 C. proc. civ. nu este întemeiată, din lucrările dosarului rezultând că la termenul din 14 martie 2001 când s-a dezbătut cauza, procedura cu intimații intervenienți a fost legal îndeplinită, prin citarea lor la domiciliul avocatului care i-a și reprezentat în instanță, cu împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr. 153627 din 21 februarie 2001. Nici critica vizând greșita stabilire a situației juridice a imobilului nu este întemeiată.

Instanța, răspunzând motivului de apel, a reținut, corect, că titlul autorilor părților nu poate fi pus la îndoială, din moment ce, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 1928, cumpărătorii imobilului sunt autorii reclamantelor și ai intervenienților, iar nu unchiul acestora K.I., pe numele căruia a operat naționalizarea, astfel încât, în lipsa identității între persoana înscrisă în lista–anexă la Decretul nr. 92/1950 și adevăratul proprietar, transferul dreptului de proprietate de la acesta, la stat, nu a operat. Este, însă, întemeiată critica vizând omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la toate motivele de apel.

În adevăr, se constată că, deși apelanta pârâtă a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cu motivarea că erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995, instanța de apel nu a examinat și nu s-a pronunțat cu privire la acest motiv de apel, fapt ce atrage casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Tot astfel, se constată că este întemeiată și ultima critică, referitoare la respingerea cererii apelantei-pârâte pentru administrarea unei noi expertize tehnice.

Potrivit considerentelor instanței cererea apelantei a fost respinsă cu motivarea că, solicitând oral admiterea probei cu o nouă expertiză tehnică, reprezentantul apelantei a menționat că „nu posedă acte din care să rezulte efectuarea investițiilor în afara celor avute în vedere de tribunal...” Argumentul instanței este contrazis de mențiunea făcută în practicaua deciziei, potrivit căreia „la solicitarea instanței ca reprezentanta apelantei să prezinte și alte acte pe care le deține în legătură cu cauza, aceasta a precizat că actele respective le va depune în termen de 5 zile pentru a fi avute în vedere de expert”. Cu toate acestea, instanța a respins cererea apelantei pentru efectuarea unei noi expertize de specialitate „având în vedere că aceasta nu prezintă nici un act nou...” Or, proba cerută era necesară, având în vedere conduita permanentă a pârâtei, de contestare a obiectivității aprecierilor și calculelor expertului S.C.

căruia, față de obiecțiunile formulate și susținute de pârâtă în fața primei instanțe, nu i s-au cerut nici măcar explicații lămuritoare. De altfel, o dovadă în plus privind temeinicia susținerilor recurentei pârâte, care a apreciat la „peste 3 miliarde” contravaloarea investițiilor imobiliare efectuate , o constituie „Declarația” autentificată cu nr. 1618 din 26 septembrie 2003 de Biroul Notarului Public I.L.M. din București, depusă după închiderea dezbaterilor (în termenul de pronunțare) – care va fi avută în vedere de instanța de rejudecare – prin care reclamantele și intervenienții „sunt de acord să răspundă în solidar pentru întreaga sumă de 1.234.199.501 lei”. În consecință, recursul se privește ca fondat și va fi admis, în baza art. 312 și art. 313 C. proc.

civ., urmând a se dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în limita celor ce preced, (examinarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii și reexaminarea cererii reconvenționale sub aspectul cuantumului contravalorii investițiilor imobiliare).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București împotriva deciziei nr.28 din 14 martie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare, conform considerentelor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2003.