ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4578/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 27 aprilie 2001 reclamanta D.I.D. a chemat în judecată pe pârâtele Consiliul Local Sinaia și Administrația Protocolului de Stat București solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul teren în suprafață de 600 mp și cele două construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova este deținut de către stat fără titlu și să se dispună obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul descris anterior. Totodată, prin notificarea nr. 451/2001 formulată de către D.I.D.

aceasta a solicitat unității deținătoare, respectiv Serviciul de Pază și Protecție în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 600 mp și a celor două construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova, iar la data de 24 august 2001 reclamanta a solicitat instanței de judecată suspendarea acțiunii în revendicare până la soluționarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001 și a parcurgerii procedurii necontencioase prevăzută de către aceasta. Prin adresa nr. 857 din 10 ianuarie 2001 Serviciul de Pază și Protecție a comunicat persoanei îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 refuzul acestuia în privința soluționării notificării întrucât nu există identitate între imobilul în legătură cu care s-a formulat cererea și cel deținut de către entitatea învestită potrivit Legii nr. 10/2001.

Ca urmare a acestei adrese nr. 857 din 10 ianuarie 200 a Serviciului de Pază și Protecție, reclamanta a solicitat repunerea pe rol a Dosarului nr. 723/2001 al Judecătoriei Sinaia, iar la data de 10 aprilie 2002 a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat instanței de judecată să califice cererea de repunere pe rol a judecării cauzei ca fiind o contestație la refuzul entității notificate de a se conforma prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a solicitat disjungerea celor două cereri de chemare în judecată. Prin încheierea de ședință din data de 20 iunie 2002 Judecătoria Sinaia a dispus disjungerea contestației formulată de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 privind refuzul de a i se restitui în natură imobilul teren în suprafață de 600 mp și cele două construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova de acțiunea în revendicare introdusă de către reclamanta D.I.D.

la data de 27 aprilie 2001 și a dispus suspendarea acesteia din urmă în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/200. Prin Sentința civilă nr. 603 din 20 iunie 2002, Judecătoria Sinaia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 din vechea reglementare a acesteia. Prin Sentința civilă nr. 568 din 8 septembrie 2003, Tribunalul București a respins ca fiind tardiv introdusă contestația reclamantei. Prin Decizia civilă nr. 2198 din 15 noiembrie 2004, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 568 din 8 septembrie 2003 a Tribunalului București . Prin Decizia civilă nr. 1548 din 20 februarie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a casat Decizia civilă nr. 2198 din 15 noiembrie 2004 a Curții de Apel București și Sentința civilă nr. 568 din 8 septembrie 2003 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea prevederilor art. 315 din C. proc. civ. a stabilit cu titlu de dezlegare în drept faptul că cererea reclamantei având ca obiect contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 privind refuzul de a se restitui în natură imobilul teren în suprafață de 600 mp și cele două construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova este formulată în termenul legal, nefiind tardivă. În temeiul art. 315 din C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit cu titlu de dezlegare în drept faptul că adresa nr. 857 din 10 ianuarie 2001 Serviciul de Pază și Protecție nu echivalează cu o rezolvare de fond a cererii reclamantei, lipsind din punct de vedere juridic o rezolvare legală a notificării depusă de către reclamantă și faptul că lipsește răspunsul persoanei juridice notificate determinat de o conduită juridică culpabilă a acesteia, nu trebuie să afecteze interesele reclamantei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 17 august 2007 sub Dosar nr. 3900/3/2007. În rejudecare instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică în specialitatea topografie. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 324 din 8 martie 2010 a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.Ș.A.

în contradictoriu cu pârâții Serviciul de Protecție și Pază și Primarul Orașului Sinaia; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind restituirea în natură a imobilului - construcție situat în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova și, în consecință a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată prin care să acorde reclamantului despăgubiri în echivalent pentru imobilul care a aparținut acestuia și care a fost demolat și pentru suprafața de teren care nu poate fi restituită în natură; au fost obligat pârâții să emită o dispoziție motivată prin care să restituie în natură reclamantului terenul aferent construcției și care poate fi restituit în natură descris potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză din 5 ianuarie 2009 de către expertul N.S.

În considerentele sentinței s-a arătat că, potrivit art. 3 lit. a) și 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au calitatea de persoane îndreptățite persoanele fizice proprietare ale imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora precum și moștenitorii persoane fizice. Tribunalul a reținut faptul că contestatorul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, imobilul în cauză compus din terenul în suprafață de 600 mp și din cele două construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova s-a aflat în proprietatea numitei A.D., născută D., situație de fapt atestată de certificatul de moștenitor cu numărul x/1992. Imobilul situat în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova compus din construcție și teren a fost dobândit de către fosta proprietară a acestuia, A.D.

în baza actelor de vânzare-cumpărare autentificate la 4 aprilie 1927 și la 1 septembrie 1938, iar cele două construcții împreună cu terenul aferent au fost rechiziționate în mod abuziv de către stat în anul 1948, astfel cum rezultă din înscrisul din 18 mai 1958. Ulterior, imobilul în cauză a intrat abuziv în posesia statului prin Decretul nr. 92/1950 cu încălcarea dispozițiilor art. 8 a Constituției Republicii Populare Române, dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care Republica Populară Română era parte semnatară, precum și dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950.

Examinând modalitatea preluării imobilului, tribunalul a apreciat-o ca fiind nelegală și abuzivă, din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.

În ce privește existența în mod fizic a celor două construcții care au aparținut reclamantei situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova, tribunalul a luat act de mărturisirea extrajudiciară a reclamantei D.I.D., mărturisire extrajudiciară care se coroborează cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, făcută prin intermediul notificării adresată unității deținătoare în care se arată în mod expres faptul că în cele două clădiri care au aparținut autoarei acesteia și care erau în perfectă stare de funcționare au fost demolate în mod abuziv de către stat în jurul anului 1980, iar în locul acestora s-a ridicat o singură construcție denumită V.M., aflată în prezent în administrarea Serviciului de Pază și Protecție.

Așadar ca urmare a faptului că cele două clădiri care au aparținut autoarei reclamantului au fost distruse, în cauză devin incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Apărarea pârâtei Serviciul de Pază și Protecție în sensul că nu există identitate între imobilul descris în notificarea adresată acestei unități și imobilul aflat în mod efectiv în administrarea acestuia s-a apreciat ca nefondată, întrucât din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultând această identitate, mai ales din istoricul de rol fiscal al imobilului.

Având în vedere faptul că unitatea deținătoare, respectiv Serviciul de Pază și Protecție nu a respectat obligațiile instituite prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului, tribunalul a dat eficiență juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Prin raportare la prevederile textului de lege menționat anterior și ținând cont de situația de fapt, tribunalul a reținut că cererea de restituire în natură a imobilului construit în locul imobilelor demolate este neîntemeiată, iar în privința măsurilor reparatorii ce urmează a se acorda pentru cele două imobile demolate situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova, acestea se vor calcula în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului.

În privința suprafeței de teren care nu poate fi restituită în natură și pentru care urmează a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul a dispus obligarea pârâtelor să emită o dispoziție motivată prin care să restituie în natură reclamantului terenul aferent construcției și care poate fi restituit în natură descris potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză la 5 ianuarie 2009 de către expertul N.S. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Serviciul de Protecție și Pază și reclamantul M.Ș.A. În motivele de apel Serviciul de Protecție și Pază a susținut că hotărârea este nelegală în ceea ce privește dispozițiile referitoare la acordarea de despăgubiri pentru pretinse construcții demolate precum și pentru o parte din teren, dar și la restituirea în natură a altei părți din teren, acestea fiind rezultatul unei aprecieri eronate a materialului probator existent în dosarul cauzei și al aplicării greșit a dispozițiilor legale în materie.

Greșit s-a considerat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate precum și a identității între acesta imobil și cel aflat în prezent în administrarea Serviciului de Protecție și Pază, înscrisurile prezentând mai multe neclarități iar raportul de expertiză nu putea fi validat atât timp cât măsurătorile realizate sunt în contradicție cu actele dosarului. Cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, reclamantul a moștenit de la mama sa D.I.D. drepturile litigioase asupra terenului în suprafață de 607,00 mp însă aceasta nu avea un drept de proprietate asupra terenului respectiv. Aceasta dobândise de la bunica reclamantului D.A., conform certificatului de moștenitor, din 13 august 1992, doar un teren de construcție în suprafață de 521 mp, teren ce face obiectul unui alt dosar aflat pe rolul instanțelor.

D.I.D., autoarea reclamantului nu a moștenit de la mama sa D.A. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 607,00 mp situat în Sinaia, str. C., județul Prahova iar certificatul de moștenitor nu face dovada proprietății. Datorită mai multor neclarități din actele de proprietate există o imposibilitate de identificare cu precizie a imobilului în discuție. În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1922 încheiat între M.H.F. și D.V.D. și I.T. se menționează că obiectul tranzacției îl constituie o parcelă, în suprafață de cca. 607 mp din terenul numit C., pendinte de comuna Poiana Țapului, județul Prahova și nu este însoțit de vreo schiță care să îl detalieze, nu conține elemente de identificare.

Din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1927 încheiat între cei doi coproprietari rezultă că parcela se află în orașul Sinaia, pe muntele C., cele două loturi, I și II, având suprafețe de cca. 300 mp fiecare, suprafața totală fiind de 600 mp, cu toate că în actul de vânzare-cumpărare s-a trecut 607 mp. În schița anexă la acest act sunt înscrise loturi de câte 300 mp, iar în plus este trecută și str. P.E. În actul de vânzare-cumpărare din 4 aprilie 1927 dintre D.V.D. și A.D. se înstrăinează terenul din partea de sud a parcelei din comuna Sinaia, pe muntele C. iar în actul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1939 încheiat între N. și M.T. și A.D. se menționează teren în suprafață de cca.

300 mp din comuna Sinaia, cartierul C. sau pe muntele C., fără a se indica vecinătățile. Niciunul dintre aceste acte nu face o descriere exactă a terenului nici din punct de vedere al suprafețelor - care sunt indicate cu aproximație și nici al poziționării sale - lipsind denumirea străzii și numărul poștal, folosindu-se denumiri generice, iar concluziile expertului vis-a-vis de identitate nu sunt motivate. De asemenea, expertul nu a ținut cont de actele prezentate de apelant și nu s-a ținut cont de lungimea și caracteristicile laturilor, de suprafața totală a terenului astfel cum este menționat în actul de vânzare-cumpărare nr. x/1922, în cele din 1927 și din 1939. Cele două construcții nu au fost dovedite a fi existat fizic după cum nu s-a dovedit nici dreptul de proprietate.

De asemenea, instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut deoarece prin cererile pe care le-a făcut autoarea reclamantului nu a solicitat și construcțiile ce ar fi existat anterior pe teren. În prezent, construcția de pe terenul pretins - V.M. este o construcție nouă, edificată de stat, astfel încât nu se pot acorda despăgubiri pentru construcție dacă ele nu au fost solicitate. În ceea ce privește dispoziția de restituire în natură a terenului, descris în raportul de expertiză din 5 ianuarie 2009 efectuat de ing. N.S., se constată că această expertiză nu a fost efectuată de N.S. ci de P.D., iar suprafața reținută de instanță este de 647 mp și nu de 600 mp, astfel cum rezultă din acte, mai mare cu 49 mp și nu poate fi validată.

Reclamantul M.Ș.A. a criticat decizia numai cu privire la dispoziția de acordare a despăgubirilor pentru construcției, apreciind că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a construcției vechi existente pe teren și care a fost modernizată, precum și a părții de teren ocupată de această construcție. Greșit s-a apreciat că V.M. este o construcție nouă edificată în urma demolării celei vechi, în realitate aceasta nu este o construcție nouă edificată de intimatul-pârât Serviciul de Pază și Protecție în baza unei autorizații de construire, ci este o construcție veche, care a fost extinsă și modernizată, precum și faptul că intimatul nu are un drept de proprietate opozabil reclamantului asupra construcției.

Potrivit autorizației de construire din 15 noiembrie 1984 emisă de Consiliul Popular al orașului Sinaia, a fost autorizată executarea unor lucrări de modernizare și amenajare la vila din str. C., respectiv lucrări de construire și instalație, extinderea construcției, amenajări și reparații. În lipsa unei autorizații de construire, privind edificarea unei construcții noi și nu modernizarea și extinderea unei construcții vechi ca în cazul de față, precum și în lipsa unui proces-verbal de recepție la finalizarea lucrării, un eventual drept de proprietate al intimatului pârât asupra construcției nu poate fi intabulat în Cartea Funciară, situație în care dreptul nu poate fi opozabil față de terți, vătămarea drepturilor sale fiind evidentă.

În apel s-a administrat proba cu expertiză în construcții pentru determinarea identității imobilului V.M. cu V.A., în ce proporție V.M. este construcție nouă autorizată și topografică pentru identificarea și măsurarea terenului, a proporției în care este poate fi retrocedat în natură și a cea ocupată cu utilități. Prin Decizia civilă nr. 457A din 17 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant M.Ș.A., împotriva Sentinței civile nr. 324 din 8 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Primarul Orașului Sinaia și Consiliul Local al Orașului Sinaia.

A admis apelul formulat de apelantul pârât Serviciul de Protecție și Pază, împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că: A fost obligată pârâta să emită dispoziție motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului și pentru terenul în suprafață de 360 mp, ce nu poate fi restituit în natură. A fost obligată pârâta să emită dispoziție motivată de restituire în natură, în favoarea reclamantului, a terenului în suprafață de 260 mp, conform raportului de expertiză efectuat de ing. M.C. și acelei de-a IV-a completare a acestuia. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Curtea de Apel a reținut următoarele: Dovedirea dreptului de proprietate sub aspectul identității și întinderii acestuia.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 12 octombrie 1922 cumpărătorii dr. V.D. și I.T. au dobândit de la M.H.F., în indiviziune un teren în suprafață de cca. 607 mp din terenul numit C., pendinte de comuna Poiana Țapului, județul Prahova, parcelă ce poartă numărul x pe planul general de parcelare. În cuprinsul actului sunt menționate ca vecinătăți "în față str. P.I. pe o lungime de 20 mp, în fund cu str. P.E. pe o lungime formată din 2 linii, una de 9,10 m și alta de 20,30 m; în dreapta cu lotul nr. x, pe o lungime de 25,50 m și în stânga cu lotul nr. y pe o lungime de 33,50 mp. La 9 februarie 1927 între cei doi coproprietari V.D. și I.T. a intervenit actul de ieșire din indiviziune, în urma căruia lui V.D.

îi revine lotul II în partea dinspre sud-est a parcelei de teren nr. x, cele două loturi rezultate fiind în suprafață de cca. 300 mp fiecare, obiectul partajului fiind identificat de coproprietari ca parcela nr. x de pe muntele C., orașul Sinaia, teren cumpărat de la M.H.F. prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/1922. Actul de ieșire din indiviziune este însoțit și de o schiță de plan a parcelei nr. x "de pe muntele C. - Sinaia". La 7 aprilie 1927 a intervenit actul de vânzare-cumpărare autentificat între V.D. în calitate de vânzător și A.D. în calitate de cumpărătoare, prin care s-a transmis terenul din comuna Sinaia, pe multele C. și care formează partea de sud a parcelei nr. x, specificându-se în act că terenul a fost prima dată dobândit prin actul autentificat sub nr. x/1922, de la M.H.F.

și asupra căruia s-a ieșit din indiviziune conform actului autentificat sub nr. y/1927. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 1 septembrie 1938 vânzătoarele N. și M.T. au transmis cumpărătoarei A.D. dreptul de proprietate asupra terenului de 300 mp din comuna Sinaia, cartierul C., menționându-se că la rândul lor dețin terenul de la tatăl lor I.T. "și pe care acesta l-a cumpărat în tovărășie cu V.D. prin actul autentic nr. x/1922, în fapt lotul I al parcelei nr. x. Acest act este însoțit de o schiță de plan în care sunt menționate vecinătățile. Un prim aspect invocat în apel este faptul că aceste acte menționate anterior conțin o serie de neclarități, referitoare la suprafața de teren și locul amplasării sale, astfel încât nu se poate stabili o identitate între cel menționat în actele succesive de transmisiune a proprietății și cel ce face obiectul cererii.

După cum se poate observa, încă de la primul proprietar M.H.F. suprafața de teren transmisă a fost de cca. 607 mp, din expertizele efectuate în prezent rezultând că suprafața de teren nu poate fi măsurată milimetric datorită naturii terenului ce prezintă caracteristici specifice, acesta aflându-se pe munte.

În expertiza de identificare și măsurare a terenului efectuată în apel, expertul a identificat în prezent o suprafață de teren aferentă parcelei nr. x de 620 mp, expertul menționând că această suprafață a rezultat efectiv din măsurători, însă a avut în vedere și actele de proprietate și schițele parcelare aferente acestora, explicând pe larg diferența de 17 mp, dintre ceea ce există efectiv și cea menționată în acte, precum și împrejurarea că reprezintă 3% față de actele de proprietate, înscriindu-se în toleranța admisă prin normele Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară . În ceea ce privește locul situării parcelei nr. x, din actele de proprietate și din expertizele efectuate în cauză, rezultă fără echivoc că terenul ce a făcut obiectul transmisiunilor succesive de proprietate s-a aflat și se află în orașul Sinaia, cartierul/zona C., județul Prahova.

Anterior preluării imobilului în proprietatea statului imobilul avea adresa poștală str. C., orașul Sinaia astfel cum rezultă din procesele-verbale de impunere aferente anului 1927. La momentul rechiziționării și ulterior în anul 1948 imobilul V.A. se afla în Sinaia, str. P.I., astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar, prin care se solicita scoaterea de sub rechiziție. Această situație de fapt rezultă și din istoricul de număr poștal comunicat de Primăria orașului Sinaia prin adresa nr. 8892 din 28 mai 2008, str. C. purtând denumirea de C., P.I., V.R., C., numărul poștal fiind neschimbat. Din acest punct de vedere, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare această critică nu este fondată, sub aspectul suprafeței și a locului situării imobilului existând identitate între terenul menționat în acte și cel deținut de apelantul-pârât. În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a lui M.Ș.A., aceasta decurge din succesiune legală și nu din vânzarea unor drepturi litigioase ori de drepturi succesorale. Potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. În prezenta cauză proprietarul imobilului, trecut în proprietatea statului prin rechiziție, și ulterior prin naționalizare, a fost A.D. conform titlurilor de proprietate analizate anterior.

Conform certificatului de moștenitor din 7 noiembrie 2005 de pe urma defunctei A.D. rămâne ca unică moștenitoare fiica acesteia D.I.D., persoană care a și formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 astfel cum rezultă din înscrisul de la dosar, constituit după casare, precum și prezenta acțiune. La data decesului, D.I.D. lasă ca unic moștenitor pe reclamantul M.Ș.A. în calitate de fiu, acesta preluând și calitatea procesuală a mamei sale. Certificatul de moștenitor nu reprezintă titlu de proprietate, astfel cum a sesizat apelantul, însă face dovada calității de moștenitor și reclamantul dobândește în acest temei, toate drepturile autorului său, inclusiv calitatea procesuală din prezenta cauză.

Mențiunea care se regăsește în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/2002 în sensul că în masa succesorală se află drepturile litigioase asupra unor terenuri din orașul Sinaia, str. C. și indicarea numărului de dosar, nu îl transformă pe reclamant într-un cesionar de drepturi litigioase, deoarece calitatea procesuală și cea de persoană îndreptățită decurge din succesiunea legală și art. 4 din Legea nr. 10/2001 . Referitor la susținerea potrivit căreia ar fi existat pe terenul în litigiu două construcții, deși tribunalul se referă la două clădiri demolate ce ar fi aparținut autoarei reclamante, în dispozitivul sentinței (partea care se pune în executare) este menționat un singur imobil - construcție pentru care s-au acordat despăgubiri, acesta fiind demolat.

Din actele și lucrările dosarului a rezultat că A.D. a deținut în proprietatea o construcție compusă din 8 camere, situație de fapt rezultată din procesele-verbale de impunere aferente anilor 1928 - 1931, precum și din înscrisul de la dosar, prin care autoarea reclamantului a solicitat scoaterea de sub rechiziție a V.A., astfel cum era cunoscut imobilul în zonă.

Cu toate acestea, din actele de proprietate ale autoarei reclamantului rezultă că inițial V.A., a fost edificată în anul 1927 fiind formată din două corpuri de clădire cu regim de înălțime parter și mansardă: unul compus din 4 camere, hol și baie, bucătărie iar al doilea compus din 3 camere, bucătărie și baie, construite anterior anului 1933. Aceiași situație rezultă și din avizul din 25 noiembrie 1983 dat de Oficiul Economic Central Carpați, lucrarea fiind descrisă ca "modernizare și amenajare - În prezent construcția se compune din 2 corpuri separate dezvoltate pe parter și un etaj, pe fiecare nivel fiind câte două camere cu vestibul și baie comună. Documentația prezentată propunând realizarea unei singure construcții, prin amplasarea unei scări interioare comună ambelor clădiri". Prin urmare, din două corpuri separate până în anul 1983, după modernizare și extindere s-au unificat cele două corpuri devenind o singură clădire.

În această situație, atât susținerile autoarei reclamantului din notificare cât și cele ale tribunalului, în considerentele sentinței sunt reale, fiind susținute de probe administrate chiar de apelant, Această situație se coroborează și cu notificarea formulată de D.I.D. care solicită restituirea în natură a imobilului - teren în suprafață de 600 mp, parcela nr. x, compusă din 2 loturi a câte 300 mp fiecare și construcții (actualmente V.M.), astfel cum a dezvoltat în motivarea notificării. Soluția pronunțată în dispozitivul hotărârii reflectă situația de fapt atât din perspectivă istorică cât și din cea actuală, deoarece și la epoca anului 1948 imobilul, era perceput de proprietarii săi ca un tot unitar sub denumirea generică de V.A.

Tribunalul a acordat despăgubiri doar pentru un singur imobil - construcție, și această soluție urmează a fi menținută față de temeiurile de fapt și drept ce vor fi arătate. Pentru a se stabili dacă imobilul V.A./V.M. poate fi restituit în natură conform art. 7 alin. (1) și (2) și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ori măsuri reparatorii în echivalent conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a încuviințat proba cu expertiză tehnică în construcții. Față de concluziile raportului de expertiză, V.M. este o construcție nouă autorizată, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, atât din documentația tehnică cât și din avizele eliberate în anul 1983, rezultă că în urma expertizei în construcții efectuată la acea dată, s-a ajuns la concluzia că nu mai poate fi utilizată nici din construcția existentă, datorită gradului avansat de uzură, inclusiv fundațiile.

Expertul în construcții a concluzionat că V.M. este amplasată pe locul V.A. dar nu există identitate între ele, construcția a fost edificată în baza autorizației pentru executare de lucrări nr. x/1984 eliberată de Consiliul popular al orașului Sinaia, fiind o construcție nouă. Din fosta V.A. s-a mai păstrat doar subsolul parțial, cu o suprafață de 28,48 mp dar și acesta a fost consolidat. Sunt nefondate susținerile reclamantului-apelant, în sensul că lucrările de modernizare și amenajare nu au fost în întregime autorizate, având în vedere răspunsul expertului în construcții, care precizează că "forma, regimul de înălțime, compartimentarea construcției existente pe teren corespunde cu cea din planurile de arhitectură (parter, etaj I, etajul II, secțiune principală, fațade) proiect din 1984 întocmit de I.P.C., proiect care a stat la baza eliberării autorizației pentru executarea lucrărilor", opinia sa fiind aceea că s-a respectat autorizația de construire.

Apelantul-reclamant nu a făcut probe contrare, de natură a răsturna concluziile expertului consultat de instanță. Nu în ultimul rând, în ansamblul probator al cauzei, relevantă este și susținerea autoarei reclamantului, D.I.D., din cuprinsul notificării, aceasta cunoscând faptul că vechile corpuri de clădire ce alcătuiau V.A., au fost demolate. Întrucât apelul formulat de reclamant a vizat doar soluția de restituire în natură a imobilului, pe considerentul că V.M. nu este o construcție nouă, sau dacă este construcție nouă nu este autorizată și/sau integral, acesta este nefondat. Apelul formulat de pârâtul-apelant Serviciul de Pază și Protecție este fondat în ceea ce privește modalitatea de restituire și suprafața de teren.

În raport de concluziile expertului din a IV-a completare a raportului de expertiză, față de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se impune ca pârâtul-apelant Serviciul de Pază și Protecție să emită dispoziție motivată de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului și pentru terenul în suprafață de 360 mp ce nu poate fi restituit în natură și să emită dispoziție motivată de restituire în natură, în favoarea reclamantului a terenului în suprafață de 260 mp. Potrivit expertului M.C. suprafața de teren aferentă lotului nr. x, conform actelor de proprietate și a măsurătorilor efectuate în teren, este de 620 mp.

Din acest total, suprafața ocupată de construcții, utilități, detalii de sistematizare și aleea de acces este de 360 mp, pentru care apelantul datorează măsuri reparatorii în echivalent și 260 mp suprafață de teren liberă ce poate fi restituită în natură . Astfel, se înscrie în ipoteza art. 10 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001 "suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" suprafața de 26,20 mp - utilități, 67,75 mp - detalii de sistematizare, 34.00 mp - alee de acces, 224 mp - suprafață ocupată de V.M., 8 mp - suprafață ocupată de magazia centralei, scări de acces, rezultând astfel un total de 360 mp pentru care reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent.

Această soluție este motivată de faptul că toate detaliile de sistematizare menționate, reprezintă terenul aferent necesar pentru o folosință normală a construcției, fiind amenajări ale imobilului utile și care asigură o exploatare normală a construcției. Restul de teren de 260 mp sunt liberi de orice utilități ori detalii de sistematizare, putând fi restituiți în natură, iar împrejurarea că 65 mp reprezintă fâșii de teren fie libere, fie traversate suprateran de conducta de gaze ori terasă cu zid de sprijin, nu afectează calitatea esențială a terenului de a fi liber de construcții, legea neimpunând restituirea terenului liber doar în situația în care se prezintă ca un trup întreg. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Serviciul de Protecție și Pază, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură nu este în integralitatea sa teren liber, fiind teren liber doar suprafața de 178 mp, identificată în anexa nr. 1b, completare la raportul de expertiză, întocmită de expert M.C. din data de 8 octombrie 2012. S-a susținut că instanța nu a avut în vedere configurația terenului, existența utilităților, detaliile de sistematizare, precum și necesitatea asigurării accesului spre centrala termică și magazia, situate în partea de nord a vilei, suprafața de teren aferentă construcției fiind mai mare decât cea determinată de către instanță.

Cele trei suprafețe de teren, însumând 65 mp, sunt suprafețe de teren de mici dimensiuni și în raport și de destinația acestora de rigolă, zid de sprijin, spațiu de legătură dintre construcție și stradă, nu pot fi apreciate ca suprafețe libere care să poată fi restituite în natură. Raportat la suprafața de 603 mp, care este evidențiată în înscrisurile depuse și cele arătate mai sus, se putea dispune restituirea doar a suprafeței de 178 mp, iar dacă se reține că suprafața există în fapt, de 620 mp, se impune restituirea suprafeței de 195 mp.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, care sunt incidente în cauză "în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent". Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că pentru a se putea dispune restituirea în natură a terenului, acesta trebuie să fie "liber". Un teren este teren liber atunci când nu este afectat de servituți legale, spații verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 247/2005, de alte amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, precum și să nu fie ocupat de construcții noi autorizate.

Criteriile de stabilire a caracterului de "teren liber" a unei suprafețe de teren sunt legale iar nerespectarea acestora pune o problemă de încălcare a legii. Se constată că instanța de apel, în analiza acestor criterii legale de stabilire a caracterului de teren liber a unei suprafețe de teren, s-a raportat la constatările personale ale expertului și a reținut că delimitarea terenului făcută de expert respectă aceste criterii, fără a observa că schița la raportul de expertiză nu permite o delimitare exactă a suprafeței de teren liber, iar dispozitivul hotărârii trebuie să permită executarea fără echivoc.

Obligația de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica situația actuală a acestuia și a suprafeței lui, pentru a nu se afecta căile de acces publice, amenajările de utilitate publică, servituțile legale, revine instanței pentru că decizia sau, după caz, dispoziția de restituire în natură, precum și hotărârea judecătorească, fac dovada proprietății, și constituie temei pentru îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Lipsa identificării exacte a suprafeței de 260 mp, prin indicarea punctelor de reper, având în vedere și specificul amplasamentului suprafeței într-o zonă muntoasă, precum și verificarea existenței pe această suprafață de teren a unor servituți legale, amenajări de utilitate publică, face imposibil controlul legalității hotărârii, situația de fapt nefiind pe deplin stabilită.

Se constată că instanța a folosit criteriile legale prevăzute de art. 10 din Legea nr. 10/2001, în aprecierea caracterului de teren liber, numai pentru suprafața de teren nerestituită, nu și pentru suprafața de teren restituită, nefiind analizate dacă pe această suprafață există sau nu afectări legale, care împiedică restituirea. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, instanța va administra materialul probator pe care-l va aprecia ca necesar și util cauzei, în vederea stabilirii exacte a suprafeței de teren ce poate fi restituită în natură și identificarea acesteia ca amplasament, vecinătăți și dimensiuni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursul declarat de pârâta Serviciul de Protecție și Pază împotriva Deciziei civile nr. 457A din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS