ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4578/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4578/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sinaia la data de 27 aprilie 2001 reclamanta D.I.D. a chemat în

judecată pe pârâtele Consiliul Local Sinaia și Administrația Protocolului de

Stat București solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate că imobilul teren în suprafață de 600 mp și cele două construcții

situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova este deținut de către stat

fără titlu și să se dispună obligarea pârâtelor să îi lase în deplină

proprietate și pașnică folosință imobilul descris anterior.

Totodată, prin notificarea

nr. 451/2001 formulată de către D.I.D. aceasta a solicitat unității

deținătoare, respectiv Serviciul de Pază și Protecție în baza prevederilor

Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 600

mp și a celor două construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul

Prahova, iar la data de 24 august 2001 reclamanta a solicitat instanței de

judecată suspendarea acțiunii în revendicare până la soluționarea notificării

formulată în baza Legii nr. 10/2001 și a parcurgerii procedurii necontencioase

prevăzută de către aceasta.

Prin adresa nr. 857

din 10 ianuarie 2001 Serviciul de Pază și Protecție a comunicat persoanei

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001

refuzul acestuia în privința soluționării notificării întrucât nu există

identitate între imobilul în legătură cu care s-a formulat cererea și cel

deținut de către entitatea învestită potrivit Legii nr. 10/2001.

Ca urmare a acestei

adrese nr. 857 din 10 ianuarie 200 a Serviciului de Pază și Protecție,

reclamanta a solicitat repunerea pe rol a Dosarului nr. 723/2001 al

Judecătoriei Sinaia, iar la data de 10 aprilie 2002 a precizat cererea de

chemare în judecată în sensul că a solicitat instanței de judecată să califice

cererea de repunere pe rol a judecării cauzei ca fiind o contestație la refuzul

entității notificate de a se conforma prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 și a solicitat disjungerea celor două cereri de chemare în

judecată.

Prin încheierea de

ședință din data de 20 iunie 2002 Judecătoria Sinaia a dispus disjungerea

contestației formulată de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 privind

refuzul de a i se restitui în natură imobilul teren în suprafață de 600 mp și

cele două construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova de

acțiunea în revendicare introdusă de către reclamanta D.I.D. la data de 27

aprilie 2001 și a dispus suspendarea acesteia din urmă în temeiul art. 47 din

Legea nr. 10/200.

Prin Sentința civilă

nr. 603 din 20 iunie 2002, Judecătoria Sinaia a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de

prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 din vechea reglementare a acesteia.

Prin Sentința civilă

nr. 568 din 8 septembrie 2003, Tribunalul București a respins ca fiind tardiv

introdusă contestația reclamantei.

Prin Decizia civilă

nr. 2198 din 15 noiembrie 2004, Curtea de Apel București a respins ca nefondat

apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 568 din 8 septembrie 2003 a

Tribunalului București .

Prin Decizia civilă

nr. 1548 din 20 februarie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a casat

Decizia civilă nr. 2198 din 15 noiembrie 2004 a Curții de Apel București și

Sentința civilă nr. 568 din 8 septembrie 2003 a Tribunalului București și a

trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în virtutea prevederilor art. 315 din C. proc. civ. a

stabilit cu titlu de dezlegare în drept faptul că cererea reclamantei având ca

obiect contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 privind refuzul de a se

restitui în natură imobilul teren în suprafață de 600 mp și cele două

construcții situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova este formulată

în termenul legal, nefiind tardivă.

În temeiul art. 315

din C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit cu titlu de dezlegare în drept

faptul că adresa nr. 857 din 10 ianuarie 2001 Serviciul de Pază și Protecție nu

echivalează cu o rezolvare de fond a cererii reclamantei, lipsind din punct de

vedere juridic o rezolvare legală a notificării depusă de către reclamantă și

faptul că lipsește răspunsul persoanei juridice notificate determinat de o

conduită juridică culpabilă a acesteia, nu trebuie să afecteze interesele

reclamantei.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de

17 august 2007 sub Dosar nr. 3900/3/2007.

În rejudecare

instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și proba cu expertiza

tehnică în specialitatea topografie.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 324 din 8 martie 2010 a admis în

parte cererea formulată de reclamantul M.Ș.A. în contradictoriu cu pârâții

Serviciul de Protecție și Pază și Primarul Orașului Sinaia; a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantului privind restituirea în natură a imobilului -

construcție situat în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova și, în consecință

a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată prin care să acorde

reclamantului despăgubiri în echivalent pentru imobilul care a aparținut

acestuia și care a fost demolat și pentru suprafața de teren care nu poate fi

restituită în natură; au fost obligat pârâții să emită o dispoziție motivată

prin care să restituie în natură reclamantului terenul aferent construcției și

care poate fi restituit în natură descris potrivit raportului de expertiză

efectuat în cauză din 5 ianuarie 2009 de către expertul N.S.

În considerentele

sentinței s-a arătat că, potrivit art. 3 lit. a) și 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 au calitatea de persoane îndreptățite persoanele fizice proprietare ale

imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora precum și moștenitorii

persoane fizice.

Tribunalul a reținut

faptul că contestatorul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, după

regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, imobilul în

cauză compus din terenul în suprafață de 600 mp și din cele două construcții

situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova s-a aflat în proprietatea

numitei A.D., născută D., situație de fapt atestată de certificatul de moștenitor

cu numărul x/1992. Imobilul situat în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova

compus din construcție și teren a fost dobândit de către fosta proprietară a

acestuia, A.D. în baza actelor de vânzare-cumpărare autentificate la 4 aprilie

1927 și la 1 septembrie 1938, iar cele două construcții împreună cu terenul

aferent au fost rechiziționate în mod abuziv de către stat în anul 1948, astfel

cum rezultă din înscrisul din 18 mai 1958.

Ulterior, imobilul în

cauză a intrat abuziv în posesia statului prin Decretul nr. 92/1950 cu

încălcarea dispozițiilor art. 8 a Constituției Republicii Populare Române,

dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care

Republica Populară Română era parte semnatară, precum și dispozițiile art. II

din Decretul nr. 92/1950.

Examinând modalitatea

preluării imobilului, tribunalul a apreciat-o ca fiind nelegală și abuzivă, din

perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia,

prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin

Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de

transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.

În ce privește

existența în mod fizic a celor două construcții care au aparținut reclamantei

situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova, tribunalul a luat act de

mărturisirea extrajudiciară a reclamantei D.I.D., mărturisire extrajudiciară

care se coroborează cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, făcută

prin intermediul notificării adresată unității deținătoare în care se arată în

mod expres faptul că în cele două clădiri care au aparținut autoarei acesteia

și care erau în perfectă stare de funcționare au fost demolate în mod abuziv de

către stat în jurul anului 1980, iar în locul acestora s-a ridicat o singură

construcție denumită V.M., aflată în prezent în administrarea Serviciului de

Pază și Protecție.

Așadar ca urmare a

faptului că cele două clădiri care au aparținut autoarei reclamantului au fost

distruse, în cauză devin incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 potrivit căruia în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale

căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial,

restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile

rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate

măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Apărarea pârâtei

Serviciul de Pază și Protecție în sensul că nu există identitate între imobilul

descris în notificarea adresată acestei unități și imobilul aflat în mod

efectiv în administrarea acestuia s-a apreciat ca nefondată, întrucât din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultând această identitate, mai ales

din istoricul de rol fiscal al imobilului.

Având în vedere

faptul că unitatea deținătoare, respectiv Serviciul de Pază și Protecție nu a

respectat obligațiile instituite prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a

se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului,

tribunalul a dat eficiență juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că într-un

astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității

învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii

imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a

se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă însăși Constituția prevede, la

art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului

oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale

legitime.

Potrivit

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv,

indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea

în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Prin raportare la

prevederile textului de lege menționat anterior și ținând cont de situația de

fapt, tribunalul a reținut că cererea de restituire în natură a imobilului

construit în locul imobilelor demolate este neîntemeiată, iar în privința

măsurilor reparatorii ce urmează a se acorda pentru cele două imobile demolate

situate în orașul Sinaia, str. C., județul Prahova, acestea se vor calcula în

conformitate cu prevederile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia

valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se

stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de

volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului.

În privința

suprafeței de teren care nu poate fi restituită în natură și pentru care

urmează a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul a dispus

obligarea pârâtelor să emită o dispoziție motivată prin care să restituie în

natură reclamantului terenul aferent construcției și care poate fi restituit în

natură descris potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză la 5 ianuarie

2009 de către expertul N.S.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Serviciul de Protecție și Pază și reclamantul

M.Ș.A.

În motivele de apel

Serviciul de Protecție și Pază a susținut că hotărârea este nelegală în ceea ce

privește dispozițiile referitoare la acordarea de despăgubiri pentru pretinse

construcții demolate precum și pentru o parte din teren, dar și la restituirea

în natură a altei părți din teren, acestea fiind rezultatul unei aprecieri

eronate a materialului probator existent în dosarul cauzei și al aplicării

greșit a dispozițiilor legale în materie.

Greșit s-a considerat

că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate precum și a identității

între acesta imobil și cel aflat în prezent în administrarea Serviciului de

Protecție și Pază, înscrisurile prezentând mai multe neclarități iar raportul

de expertiză nu putea fi validat atât timp cât măsurătorile realizate sunt în

contradicție cu actele dosarului.

Cu privire la dreptul

de proprietate asupra terenului în litigiu, reclamantul a moștenit de la mama

sa D.I.D. drepturile litigioase asupra terenului în suprafață de 607,00 mp însă

aceasta nu avea un drept de proprietate asupra terenului respectiv.

Aceasta dobândise de

la bunica reclamantului D.A., conform certificatului de moștenitor, din 13

august 1992, doar un teren de construcție în suprafață de 521 mp, teren ce face

obiectul unui alt dosar aflat pe rolul instanțelor.

D.I.D., autoarea

reclamantului nu a moștenit de la mama sa D.A. dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 607,00 mp situat în Sinaia, str. C., județul Prahova

iar certificatul de moștenitor nu face dovada proprietății.

Datorită mai multor

neclarități din actele de proprietate există o imposibilitate de identificare

cu precizie a imobilului în discuție.

În cuprinsul actului

de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1922 încheiat între M.H.F. și D.V.D. și

I.T. se menționează că obiectul tranzacției îl constituie o parcelă, în

suprafață de cca. 607 mp din terenul numit C., pendinte de comuna Poiana

Țapului, județul Prahova și nu este însoțit de vreo schiță care să îl

detalieze, nu conține elemente de identificare.

Din cuprinsul actului

de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1927 încheiat între cei doi coproprietari

rezultă că parcela se află în orașul Sinaia, pe muntele C., cele două loturi, I

și II, având suprafețe de cca. 300 mp fiecare, suprafața totală fiind de 600

mp, cu toate că în actul de vânzare-cumpărare s-a trecut 607 mp.

În schița anexă la

acest act sunt înscrise loturi de câte 300 mp, iar în plus este trecută și str.

P.E.

În actul de

vânzare-cumpărare din 4 aprilie 1927 dintre D.V.D. și A.D. se înstrăinează

terenul din partea de sud a parcelei din comuna Sinaia, pe muntele C. iar în

actul de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1939 încheiat între N. și M.T. și

A.D. se menționează teren în suprafață de cca. 300 mp din comuna Sinaia, cartierul

C. sau pe muntele C., fără a se indica vecinătățile.

Niciunul dintre

aceste acte nu face o descriere exactă a terenului nici din punct de vedere al

suprafețelor - care sunt indicate cu aproximație și nici al poziționării sale -

lipsind denumirea străzii și numărul poștal, folosindu-se denumiri generice,

iar concluziile expertului vis-a-vis de identitate nu sunt motivate.

De asemenea, expertul

nu a ținut cont de actele prezentate de apelant și nu s-a ținut cont de

lungimea și caracteristicile laturilor, de suprafața totală a terenului astfel

cum este menționat în actul de vânzare-cumpărare nr. x/1922, în cele din 1927

și din 1939.

Cele două construcții

nu au fost dovedite a fi existat fizic după cum nu s-a dovedit nici dreptul de

proprietate.

De asemenea, instanța

s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut deoarece prin cererile pe care le-a

făcut autoarea reclamantului nu a solicitat și construcțiile ce ar fi existat

anterior pe teren.

În prezent,

construcția de pe terenul pretins - V.M. este o construcție nouă, edificată de

stat, astfel încât nu se pot acorda despăgubiri pentru construcție dacă ele nu

au fost solicitate.

În ceea ce privește

dispoziția de restituire în natură a terenului, descris în raportul de

expertiză din 5 ianuarie 2009 efectuat de ing. N.S., se constată că această

expertiză nu a fost efectuată de N.S. ci de P.D., iar suprafața reținută de

instanță este de 647 mp și nu de 600 mp, astfel cum rezultă din acte, mai mare

cu 49 mp și nu poate fi validată.

Reclamantul M.Ș.A. a

criticat decizia numai cu privire la dispoziția de acordare a despăgubirilor

pentru construcției, apreciind că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a

construcției vechi existente pe teren și care a fost modernizată, precum și a

părții de teren ocupată de această construcție.

Greșit s-a apreciat

că V.M. este o construcție nouă edificată în urma demolării celei vechi, în

realitate aceasta nu este o construcție nouă edificată de intimatul-pârât Serviciul

de Pază și Protecție în baza unei autorizații de construire, ci este o

construcție veche, care a fost extinsă și modernizată, precum și faptul că

intimatul nu are un drept de proprietate opozabil reclamantului asupra

construcției.

Potrivit autorizației

de construire din 15 noiembrie 1984 emisă de Consiliul Popular al orașului

Sinaia, a fost autorizată executarea unor lucrări de modernizare și amenajare

la vila din str. C., respectiv lucrări de construire și instalație, extinderea

construcției, amenajări și reparații.

În lipsa unei

autorizații de construire, privind edificarea unei construcții noi și nu

modernizarea și extinderea unei construcții vechi ca în cazul de față, precum

și în lipsa unui proces-verbal de recepție la finalizarea lucrării, un eventual

drept de proprietate al intimatului pârât asupra construcției nu poate fi

intabulat în Cartea Funciară, situație în care dreptul nu poate fi opozabil

față de terți, vătămarea drepturilor sale fiind evidentă.

În apel s-a

administrat proba cu expertiză în construcții pentru determinarea identității

imobilului V.M. cu V.A., în ce proporție V.M. este construcție nouă autorizată

și topografică pentru identificarea și măsurarea terenului, a proporției în

care este poate fi retrocedat în natură și a cea ocupată cu utilități.

Prin Decizia civilă

nr. 457A din 17 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat

de apelantul reclamant M.Ș.A., împotriva Sentinței civile nr. 324 din 8 martie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimații pârâți Primarul Orașului Sinaia și Consiliul Local

al Orașului Sinaia.

A admis apelul

formulat de apelantul pârât Serviciul de Protecție și Pază, împotriva aceleiași

sentințe.

A schimbat în parte

sentința apelată în sensul că:

A fost obligată

pârâta să emită dispoziție motivată de acordare de măsuri reparatorii în

echivalent în favoarea reclamantului și pentru terenul în suprafață de 360 mp,

ce nu poate fi restituit în natură.

A fost obligată

pârâta să emită dispoziție motivată de restituire în natură, în favoarea

reclamantului, a terenului în suprafață de 260 mp, conform raportului de

expertiză efectuat de ing. M.C. și acelei de-a IV-a completare a acestuia.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Dovedirea dreptului

de proprietate sub aspectul identității și întinderii acestuia.

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la 12 octombrie 1922 cumpărătorii dr. V.D. și

I.T. au dobândit de la M.H.F., în indiviziune un teren în suprafață de cca. 607

mp din terenul numit C., pendinte de comuna Poiana Țapului, județul Prahova,

parcelă ce poartă numărul x pe planul general de parcelare.

În cuprinsul actului

sunt menționate ca vecinătăți "în față str. P.I. pe o lungime de 20 mp, în

fund cu str. P.E. pe o lungime formată din 2 linii, una de 9,10 m și alta de

20,30 m; în dreapta cu lotul nr. x, pe o lungime de 25,50 m și în stânga cu

lotul nr. y pe o lungime de 33,50 mp.

La 9 februarie 1927

între cei doi coproprietari V.D. și I.T. a intervenit actul de ieșire din

indiviziune, în urma căruia lui V.D. îi revine lotul II în partea dinspre

sud-est a parcelei de teren nr. x, cele două loturi rezultate fiind în suprafață

de cca. 300 mp fiecare, obiectul partajului fiind identificat de coproprietari

ca parcela nr. x de pe muntele C., orașul Sinaia, teren cumpărat de la M.H.F.

prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/1922. Actul de ieșire din indiviziune

este însoțit și de o schiță de plan a parcelei nr. x "de pe muntele C. -

Sinaia".

La 7 aprilie 1927 a

intervenit actul de vânzare-cumpărare autentificat între V.D. în calitate de

vânzător și A.D. în calitate de cumpărătoare, prin care s-a transmis terenul

din comuna Sinaia, pe multele C. și care formează partea de sud a parcelei nr.

x, specificându-se în act că terenul a fost prima dată dobândit prin actul

autentificat sub nr. x/1922, de la M.H.F. și asupra căruia s-a ieșit din

indiviziune conform actului autentificat sub nr. y/1927.

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la 1 septembrie 1938 vânzătoarele N. și M.T. au

transmis cumpărătoarei A.D. dreptul de proprietate asupra terenului de 300 mp

din comuna Sinaia, cartierul C., menționându-se că la rândul lor dețin terenul

de la tatăl lor I.T. "și pe care acesta l-a cumpărat în tovărășie cu V.D.

prin actul autentic nr. x/1922, în fapt lotul I al parcelei nr. x. Acest act

este însoțit de o schiță de plan în care sunt menționate vecinătățile.

Un prim aspect

invocat în apel este faptul că aceste acte menționate anterior conțin o serie

de neclarități, referitoare la suprafața de teren și locul amplasării sale,

astfel încât nu se poate stabili o identitate între cel menționat în actele

succesive de transmisiune a proprietății și cel ce face obiectul cererii.

După cum se poate

observa, încă de la primul proprietar M.H.F. suprafața de teren transmisă a

fost de cca. 607 mp, din expertizele efectuate în prezent rezultând că

suprafața de teren nu poate fi măsurată milimetric datorită naturii terenului

ce prezintă caracteristici specifice, acesta aflându-se pe munte.

În expertiza de

identificare și măsurare a terenului efectuată în apel, expertul a identificat

în prezent o suprafață de teren aferentă parcelei nr. x de 620 mp, expertul

menționând că această suprafață a rezultat efectiv din măsurători, însă a avut

în vedere și actele de proprietate și schițele parcelare aferente acestora,

explicând pe larg diferența de 17 mp, dintre ceea ce există efectiv și cea

menționată în acte, precum și împrejurarea că reprezintă 3% față de actele de

proprietate, înscriindu-se în toleranța admisă prin normele

Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară

.

În ceea ce privește

locul situării parcelei nr. x, din actele de proprietate și din expertizele

efectuate în cauză, rezultă fără echivoc că terenul ce a făcut obiectul

transmisiunilor succesive de proprietate s-a aflat și se află în orașul Sinaia,

cartierul/zona C., județul Prahova.

Anterior preluării

imobilului în proprietatea statului imobilul avea adresa poștală str. C.,

orașul Sinaia astfel cum rezultă din procesele-verbale de impunere aferente

anului 1927.

La momentul

rechiziționării și ulterior în anul 1948 imobilul V.A. se afla în Sinaia, str.

P.I., astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar, prin care se solicita

scoaterea de sub rechiziție.

Această situație de

fapt rezultă și din istoricul de număr poștal comunicat de Primăria orașului

Sinaia prin adresa nr. 8892 din 28 mai 2008, str. C. purtând denumirea de C.,

P.I., V.R., C., numărul poștal fiind neschimbat.

Din acest punct de

vedere, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 23 - 24 din Legea nr.

10/2001.

Prin urmare această

critică nu este fondată, sub aspectul suprafeței și a locului situării

imobilului existând identitate între terenul menționat în acte și cel deținut

de apelantul-pârât.

În ceea ce privește

calitatea de persoană îndreptățită a lui M.Ș.A., aceasta decurge din succesiune

legală și nu din vânzarea unor drepturi litigioase ori de drepturi succesorale.

Potrivit art. 4 din

Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este cerută de mai multe

persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de

proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit

dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Succesibilii care,

după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în

termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei

legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru

bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la

cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus

în termen cererea de restituire.

În prezenta cauză

proprietarul imobilului, trecut în proprietatea statului prin rechiziție, și

ulterior prin naționalizare, a fost A.D. conform titlurilor de proprietate

analizate anterior.

Conform

certificatului de moștenitor din 7 noiembrie 2005 de pe urma defunctei A.D.

rămâne ca unică moștenitoare fiica acesteia D.I.D., persoană care a și formulat

notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 astfel cum rezultă din înscrisul de la

dosar, constituit după casare, precum și prezenta acțiune.

La data decesului,

D.I.D. lasă ca unic moștenitor pe reclamantul M.Ș.A. în calitate de fiu, acesta

preluând și calitatea procesuală a mamei sale.

Certificatul de

moștenitor nu reprezintă titlu de proprietate, astfel cum a sesizat apelantul,

însă face dovada calității de moștenitor și reclamantul dobândește în acest

temei, toate drepturile autorului său, inclusiv calitatea procesuală din

prezenta cauză.

Mențiunea care se

regăsește în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/2002 în sensul că în

masa succesorală se află drepturile litigioase asupra unor terenuri din orașul

Sinaia, str. C. și indicarea numărului de dosar, nu îl transformă pe reclamant

într-un cesionar de drepturi litigioase, deoarece calitatea procesuală și cea

de persoană îndreptățită decurge din succesiunea legală și art. 4 din Legea nr.

10/2001 .

Referitor la

susținerea potrivit căreia ar fi existat pe terenul în litigiu două

construcții, deși tribunalul se referă la două clădiri demolate ce ar fi

aparținut autoarei reclamante, în dispozitivul sentinței (partea care se pune

în executare) este menționat un singur imobil - construcție pentru care s-au

acordat despăgubiri, acesta fiind demolat.

Din actele și

lucrările dosarului a rezultat că A.D. a deținut în proprietatea o construcție

compusă din 8 camere, situație de fapt rezultată din procesele-verbale de

impunere aferente anilor 1928 - 1931, precum și din înscrisul de la dosar, prin

care autoarea reclamantului a solicitat scoaterea de sub rechiziție a V.A.,

astfel cum era cunoscut imobilul în zonă.

Cu toate acestea, din

actele de proprietate ale autoarei reclamantului rezultă că inițial V.A., a

fost edificată în anul 1927 fiind formată din două corpuri de clădire cu regim

de înălțime parter și mansardă: unul compus din 4 camere, hol și baie,

bucătărie iar al doilea compus din 3 camere, bucătărie și baie, construite

anterior anului 1933.

Aceiași situație

rezultă și din avizul din 25 noiembrie 1983 dat de Oficiul Economic Central

Carpați, lucrarea fiind descrisă ca "modernizare și amenajare - În prezent

construcția se compune din 2 corpuri separate dezvoltate pe parter și un etaj,

pe fiecare nivel fiind câte două camere cu vestibul și baie comună.

Documentația prezentată propunând realizarea unei singure construcții, prin

amplasarea unei scări interioare comună ambelor clădiri".

Prin urmare, din două

corpuri separate până în anul 1983, după modernizare și extindere s-au unificat

cele două corpuri devenind o singură clădire. În această situație, atât

susținerile autoarei reclamantului din notificare cât și cele ale tribunalului,

în considerentele sentinței sunt reale, fiind susținute de probe administrate

chiar de apelant,

Această situație se

coroborează și cu notificarea formulată de D.I.D. care solicită restituirea în

natură a imobilului - teren în suprafață de 600 mp, parcela nr. x, compusă din

2 loturi a câte 300 mp fiecare și construcții (actualmente V.M.), astfel cum a

dezvoltat în motivarea notificării.

Soluția pronunțată în

dispozitivul hotărârii reflectă situația de fapt atât din perspectivă istorică

cât și din cea actuală, deoarece și la epoca anului 1948 imobilul, era perceput

de proprietarii săi ca un tot unitar sub denumirea generică de V.A.

Tribunalul a acordat

despăgubiri doar pentru un singur imobil - construcție, și această soluție

urmează a fi menținută față de temeiurile de fapt și drept ce vor fi arătate.

Pentru a se stabili

dacă imobilul V.A./V.M. poate fi restituit în natură conform art. 7 alin. (1)

și (2) și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ori măsuri reparatorii în

echivalent conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a încuviințat

proba cu expertiză tehnică în construcții.

Față de concluziile

raportului de expertiză, V.M. este o construcție nouă autorizată, fiind

incidente în cauză dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

atât din documentația tehnică cât și din avizele eliberate în anul 1983,

rezultă că în urma expertizei în construcții efectuată la acea dată, s-a ajuns

la concluzia că nu mai poate fi utilizată nici din construcția existentă,

datorită gradului avansat de uzură, inclusiv fundațiile.

Expertul în

construcții a concluzionat că V.M. este amplasată pe locul V.A. dar nu există

identitate între ele, construcția a fost edificată în baza autorizației pentru

executare de lucrări nr. x/1984 eliberată de Consiliul popular al orașului

Sinaia, fiind o construcție nouă.

Din fosta V.A. s-a

mai păstrat doar subsolul parțial, cu o suprafață de 28,48 mp dar și acesta a

fost consolidat.

Sunt nefondate

susținerile reclamantului-apelant, în sensul că lucrările de modernizare și

amenajare nu au fost în întregime autorizate, având în vedere răspunsul

expertului în construcții, care precizează că "forma, regimul de înălțime,

compartimentarea construcției existente pe teren corespunde cu cea din

planurile de arhitectură (parter, etaj I, etajul II, secțiune principală,

fațade) proiect din 1984 întocmit de I.P.C., proiect care a stat la baza eliberării

autorizației pentru executarea lucrărilor", opinia sa fiind aceea că s-a

respectat autorizația de construire.

Apelantul-reclamant

nu a făcut probe contrare, de natură a răsturna concluziile expertului

consultat de instanță.

Nu în ultimul rând,

în ansamblul probator al cauzei, relevantă este și susținerea autoarei

reclamantului, D.I.D., din cuprinsul notificării, aceasta cunoscând faptul că

vechile corpuri de clădire ce alcătuiau V.A., au fost demolate.

Întrucât apelul

formulat de reclamant a vizat doar soluția de restituire în natură a

imobilului, pe considerentul că V.M. nu este o construcție nouă, sau dacă este

construcție nouă nu este autorizată și/sau integral, acesta este nefondat.

Apelul formulat de

pârâtul-apelant Serviciul de Pază și Protecție este fondat în ceea ce privește

modalitatea de restituire și suprafața de teren.

În raport de

concluziile expertului din a IV-a completare a raportului de expertiză, față de

prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se impune ca

pârâtul-apelant Serviciul de Pază și Protecție să emită dispoziție motivată de

acordare de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului și

pentru terenul în suprafață de 360 mp ce nu poate fi restituit în natură și să

emită dispoziție motivată de restituire în natură, în favoarea reclamantului a

terenului în suprafață de 260 mp.

Potrivit expertului

M.C. suprafața de teren aferentă lotului nr. x, conform actelor de proprietate

și a măsurătorilor efectuate în teren, este de 620 mp.

Din acest total,

suprafața ocupată de construcții, utilități, detalii de sistematizare și aleea

de acces este de 360 mp, pentru care apelantul datorează măsuri reparatorii în

echivalent și 260 mp suprafață de teren liberă ce poate fi restituită în natură

.

Astfel, se înscrie în

ipoteza art. 10 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001 "suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" suprafața de

26,20 mp - utilități, 67,75 mp - detalii de sistematizare, 34.00 mp - alee de

acces, 224 mp - suprafață ocupată de V.M., 8 mp - suprafață ocupată de magazia

centralei, scări de acces, rezultând astfel un total de 360 mp pentru care

reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent.

Această soluție este

motivată de faptul că toate detaliile de sistematizare menționate, reprezintă

terenul aferent necesar pentru o folosință normală a construcției, fiind

amenajări ale imobilului utile și care asigură o exploatare normală a

construcției.

Restul de teren de

260 mp sunt liberi de orice utilități ori detalii de sistematizare, putând fi

restituiți în natură, iar împrejurarea că 65 mp reprezintă fâșii de teren fie

libere, fie traversate suprateran de conducta de gaze ori terasă cu zid de

sprijin, nu afectează calitatea esențială a terenului de a fi liber de

construcții, legea neimpunând restituirea terenului liber doar în situația în

care se prezintă ca un trup întreg.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs Serviciul de Protecție și Pază,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că

terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură nu este în integralitatea

sa teren liber, fiind teren liber doar suprafața de 178 mp, identificată în

anexa nr. 1b, completare la raportul de expertiză, întocmită de expert M.C. din

data de 8 octombrie 2012.

S-a susținut că

instanța nu a avut în vedere configurația terenului, existența utilităților,

detaliile de sistematizare, precum și necesitatea asigurării accesului spre

centrala termică și magazia, situate în partea de nord a vilei, suprafața de

teren aferentă construcției fiind mai mare decât cea determinată de către

instanță.

Cele trei suprafețe

de teren, însumând 65 mp, sunt suprafețe de teren de mici dimensiuni și în

raport și de destinația acestora de rigolă, zid de sprijin, spațiu de legătură

dintre construcție și stradă, nu pot fi apreciate ca suprafețe libere care să

poată fi restituite în natură.

Raportat la suprafața

de 603 mp, care este evidențiată în înscrisurile depuse și cele arătate mai

sus, se putea dispune restituirea doar a suprafeței de 178 mp, iar dacă se

reține că suprafața există în fapt, de 620 mp, se impune restituirea suprafeței

de 195 mp.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, care sunt incidente în cauză

"în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții

edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură

se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile nedemolate, iar pentru

construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc

prin echivalent.

În cazul în care pe

terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate,

persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă

liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată

servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3

lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea

spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent".

Din interpretarea

acestor dispoziții rezultă că pentru a se putea dispune restituirea în natură a

terenului, acesta trebuie să fie "liber".

Un teren este teren

liber atunci când nu este afectat de servituți legale, spații verzi, așa cum au

fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 247/2005, de alte

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, precum și să

nu fie ocupat de construcții noi autorizate.

Criteriile de

stabilire a caracterului de "teren liber" a unei suprafețe de teren

sunt legale iar nerespectarea acestora pune o problemă de încălcare a legii.

Se constată că

instanța de apel, în analiza acestor criterii legale de stabilire a

caracterului de teren liber a unei suprafețe de teren, s-a raportat la

constatările personale ale expertului și a reținut că delimitarea terenului

făcută de expert respectă aceste criterii, fără a observa că schița la raportul

de expertiză nu permite o delimitare exactă a suprafeței de teren liber, iar

dispozitivul hotărârii trebuie să permită executarea fără echivoc.

Obligația de a

identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica

situația actuală a acestuia și a suprafeței lui, pentru a nu se afecta căile de

acces publice, amenajările de utilitate publică, servituțile legale, revine

instanței pentru că decizia sau, după caz, dispoziția de restituire în natură,

precum și hotărârea judecătorească, fac dovada proprietății, și constituie

temei pentru îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Lipsa identificării

exacte a suprafeței de 260 mp, prin indicarea punctelor de reper, având în

vedere și specificul amplasamentului suprafeței într-o zonă muntoasă, precum și

verificarea existenței pe această suprafață de teren a unor servituți legale,

amenajări de utilitate publică, face imposibil controlul legalității hotărârii,

situația de fapt nefiind pe deplin stabilită.

Se constată că

instanța a folosit criteriile legale prevăzute de art. 10 din Legea nr.

10/2001, în aprecierea caracterului de teren liber, numai pentru suprafața de

teren nerestituită, nu și pentru suprafața de teren restituită, nefiind

analizate dacă pe această suprafață există sau nu afectări legale, care

împiedică restituirea.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecare.

Cu ocazia

rejudecării, instanța va administra materialul probator pe care-l va aprecia ca

necesar și util cauzei, în vederea stabilirii exacte a suprafeței de teren ce

poate fi restituită în natură și identificarea acesteia ca amplasament, vecinătăți

și dimensiuni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul

declarat de pârâta Serviciul de Protecție și Pază împotriva Deciziei civile nr.

457A din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS