ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 821/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 31 martie 2003 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestația formulată de I.M. și W.M.M. împotriva Dispoziției nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primarul orașului Sinaia, solicitându-se anularea acesteia și restituirea în natură a terenului în suprafață de 420 mp, situat în orașul Sinaia, județul Prahova. În motivarea contestației, s-a arătat că reclamanții au formulat în termen notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului menționat, cumpărat de I.M. împreună cu soția sa, I.M.T., în anul 1950, de la ing. S.I. La finele anului 1950 au fost deposedați în mod abuziv de imobilul cumpărat.

S-a arătat că în contractul de vânzare-cumpărare întocmit în 1950 a fost trecută suprafața de 1480 mp, împreună cu clădirea aflată pe acest teren, ca nu s-a făcut la vremea aceea niciun calcul sau măsurătoare topometrică, în realitate suprafața cumpărată fiind de 1900 mp și nu cea inserată în act. Contestatorii au mai arătat că au stăpânit întreaga suprafață de teren până la deposedarea abuzivă și apoi, după redobândirea proprietății, urmare a procesului în revendicare promovat și soluționat favorabil. Nici cu ocazia soluționării acțiunii în revendicare nu a fost expertizat terenul, așa încât în sentință s-a menționat numai suprafața de 1480 mp și nu întreaga suprafață pe care au cumpărat-o în realitate.

În cauză, a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către numiții M.V. și T.D.R., care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și admiterea cererii de intervenție, în sensul de a se dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu către intervenienți, arătându-se că s-au adresat pârâtei, în termen legal, cu o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului în litigiu, ai căror proprietari sunt, ca succesori ai autorului lor, S.I. Cererea de intervenție a fost admisă în principiu la termenul din 16 iunie 2003, ulterior intervenienții precizându-și cererea ca fiind una de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei.

Prin Sentința civilă nr, 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația și a fost admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei - Primăria Sinaia. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în baza înscrisului sub semnătură privată intitulat "act de vânzare-cumpărare" încheiat la data de 1 mai 1950, reclamantul I.M. împreună cu soția sa, I.M.T., au cumpărat de la numitul S.I. un imobil situat în Sinaia, compus din teren în suprafață totală de 1480 mp, împreună cu clădirea aflată pe acesta.

La sfârșitul anului 1950, imobilul menționat a fost preluat în proprietatea statului ca efect al naționalizării, iar după 1989, urmare a formulării unei acțiuni în revendicare de către aceiași reclamanți, prin Sentința civilă nr. 5118 din 29 octombrie 1993, pronunțată de Judecătoria Câmpina, irevocabilă, s-a constatat dreptul de proprietate al acestora pentru imobilul compus din suprafața de 1480 mp teren și construcție, situate în orașul Sinaia, fiind obligată SC P. SA să lase reclamanților acest imobil în deplină proprietate și posesie. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare, solicitând restituirea în natură a suprafeței de 420 teren, situată la adresa din Sinaia, notificare respinsă prin Dispoziția nr. 50 din 4 martie 2003, pe motiv că nu s-a făcut dovada de către aceștia a dreptului lor de proprietate.

Promovând prezenta contestație, reclamanții au susținut că, deși în cuprinsul actului încheiat în 1950 s-a specificat suprafața de 1480 mp, în realitate, calculând aria acesteia, pe baza determinării laturilor, astfel cum sunt ele menționate în act, rezultă o suprafață de 1900 mp, situație în care trebuie apreciat că au făcut dovada dreptului de proprietate și pentru diferența de 420 mp. Tribunalul a constatat că, deși s-a depus la dosarul cauzei certificatul emis de Grefa Tribunalului Prahova, în care se face mențiune că a fost degrevată o suprafață de teren de 1900 mp situată în Sinaia, acesta nu poate fi avut în vedere de instanță deoarece emiterea lui s-a realizat cu 9 ani înaintea vânzării din anul 1950, respectiv în anul 1941, iar în intervalul de timp menționat proprietarul inițial putea dispune în orice mod și de orice suprafață din terenul care-i aparținea, către diverse persoane.

Totodată, deși prin raportul de expertiză topo s-a identificat aria laturilor terenului, astfel cum sunt ele menționate în chitanța de vânzare-cumpărare din 1950, ca fiind de 1900 mp, în cuprinsul aceluiași înscris se precizează ca suprafață certă achiziționată, doar terenul de 1480 mp.

S-a reținut și că, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, respectiv Sentința civilă nr. 5118 din 29 octombrie 1993, s-a constatat dreptul de proprietate al reclamanților, pentru suprafața de 1480 mp teren și construcțiile de pe acesta, imobil situat în Sinaia, această hotărâre având putere de lucru judecat, reclamanții fiind deja puși în posesie asupra imobilului respectiv încă din anul 1997. Or, în situația în care reclamanții ar fi fost nemulțumiți de conținutul hotărârii respective, aveau posibilitatea de a exercita căile de atac împotriva acesteia, lucru pe care însă nu l-au făcut, apreciind în acest context că suprafața la care erau îndreptățiți și pe care au avut-o în proprietate anterior naționalizării era doar de 1480 mp.

Constatând că în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1950 s-a menționat achiziționarea, de către familia I., a unei suprafețe certe de 1480 mp, asupra căreia reclamanții au fost puși în posesie, tribunalul a concluzionat că în mod corect prin dispoziția atacată s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, admis prin Decizia civilă nr. 940 din 29 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești și, în consecință, schimbată în tot hotărârea, în sensul admiterii contestației, anulării dispoziției atacate și obligării pârâtei Primăria Sinaia să restituie reclamanților în natură terenul în suprafață de 414 mp. A fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâta și intervenienții, cererile de recurs fiind admise prin Decizia civilă nr. 9713 din 24 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că, prin Sentința civilă nr. 5118/1993 a Judecătoriei Câmpina s-a dat eficiență înscrisului din anul 1950 și s-a constatat irevocabil că reclamanții sunt proprietarii imobilului în suprafață de 1480 mp.

Solicitând restituirea unei diferențe de 420 mp, cu mențiunea că ar fi un rest din terenul cumpărat în 1950, care în realitate ar fi avut suprafața de 1900 mp, reclamanții au depus la dosar certificatul de grefă emis în 1941 de Tribunalul Prahova, prin care a fost degrevată o porțiune de 1900 mp cu aceleași vecinătăți ca cea vândută în 1950, și declarația autentică a fiicei fostului proprietar care a și semnat, ca martor, înscrisul sub semnătură privată din 1950. Prin actul sub semnătură privată din 1950, vânzătorul și-a manifestat indubitabil voința de a înstrăina doar suprafața de 1480 mp teren, cumpărătorii consimțind la aceasta, iar Certificatul de grefă nr. 47184/1941 atestă doar că terenul de 1480 mp a fost transmis cumpărătorilor liber de sarcini, astfel încât acesta nu poate constitui un titlu de proprietate pentru diferența de 414 mp, cum greșit a apreciat instanța de apel.

S-a reținut, totodată, că, prin ea însăși, declarația autentică a fiicei fostului proprietar, Ș.F., era nesemnificativă cauzei, fiind luată în considerare cu încălcarea dispozițiilor art. 1191 C. civ., conform cărora nu se poate dovedi cu martori în contra sau peste conținutul unui act juridic și nici dreptul de proprietate. De altfel, din conținutul acestei declarații nu rezultă suprafața terenului, ci se menționează doar că a fost înstrăinată proprietatea tatălui. În ce privește expertiza topo efectuată în cauză, aceasta nu are relevanță, întrucât nu a delimitat întinderea terenului înstrăinat în raport de vecinătățile înscrise în actul de vânzare-cumpărare și în actul de degrevare a terenului.

S-a constatat că probele administrate în cauză sunt insuficiente pentru stabilirea corectă a situației de fapt și că se impune rejudecarea, ocazie cu care se vor administra probe suplimentare în vederea stabilirii semnificației actului de degrevare din anul 1941, efectuării unui supliment la raportul de expertiză pentru delimitarea exactă a terenului înstrăinat în raport de vecinătățile stabilite în actul de vânzare și în actul de degrevare din 1941, verificării registrului de transcripțiuni inscripțiuni pentru a se stabili dacă în perioada 1941 - 1950 au mai fost înscrise alte înstrăinări parțiale de teren.

Prin Decizia civilă nr. 195/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a, a admis apelul formulat, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și, în consecință, a obligat Primăria Sinaia să restituie reclamanților în natură imobilul - teren în suprafață de 414 mp, identificat în raportul de expertiză. A fost respinsă cererea de intervenție accesorie în folosul Primăriei Sinaia. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, potrivit contestației promovate, reclamanții au solicitat restituirea unei suprafețe de 420 mp, susținând că aceasta este parte integrantă a proprietății cumpărate în anul 1950, care în realitate are o întindere mai mare, respectiv 1900 mp.

Pentru a proba aceste afirmații, au depus la dosar certificatul de grefă emis în 1941 de Tribunalul Prahova, prin care a fost degrevată o porțiune de 1900 mp cu aceleași vecinătăți ca cea vândută în 1950, și declarația autentică a fiicei fostului proprietar care a și semnat, ca martor, înscrisul sub semnătură privată din 1950. Cât privește semnificația degrevării realizate la cererea înregistrată sub nr. 26790/1941 și admisă în baza Jurnalului nr. 8467 din 29 iulie 1941, operațiune certificată prin Certificatul de grefă nr. 47184 din 31 iulie 1941 emis de Grefa Tribunalului Prahova, secția I, Curtea a constatat că prin acea operațiune s-a realizat ștergerea ipotecii ce greva imobilul pentru o suprafață de 1900 mp din întregul imobil.

Prin urmare, operațiunea de degrevare în sine este irelevantă în ceea ce privește determinarea suprafeței de teren vândute în anul 1950, iar trimiterea din actul de vânzare-cumpărare din 1950 la Certificatul de grefă nr. 47184 din 31 iulie 1941 emis de Grefa Tribunalului Prahova nu face decât să ateste că imobilul ce a făcut obiectul vânzării nu mai era grevat de ipotecă, ipotecă ce apărea ca existentă în actul de proprietate al vânzătorului (ordonanța de adjudecare din 1934). În actul de adjudecare, creditorul ipotecar apărea ca fiind Societatea Creditului Funciar Urban din București, același creditor, prin reprezentant cu procură, apărând și în operațiunea de degrevare.

Semnificația operațiunii de degrevare, atestată de Certificatul de grefă nr. 47184 din 31 iulie 1941, rezulta de altfel foarte clar din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din anul 1950, în care se arăta că proprietatea în cauză, pe care vânzătorul a dobândit-o prin cumpărare la licitație publică, se preda "liberă de orice sarcini conform certificatului eliberat de Grefa Tribunalului Prahova - Secția I-a nr. 47184 din 31.VII.1941". S-a apreciat totodată că, dacă imobilul ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării între S.I. și I.M. și I.M.T. în anul 1950 era sau nu grevat de sarcini nu prezintă nicio relevanță în prezenta cauză. Fiind fără relevanță operațiunea de degrevare atestată prin certificatul de grefă, apare ca fiind irelevantă și împrejurarea dacă, între operațiunea degrevării din 1941 și vânzarea intervenită în anul 1950, au mai existat alte înstrăinări de teren făcute de S.I.

din suprafața de 1900 mp menționată în certificatul de grefă din 31 iulie 1941. A reținut instanța că, ceea ce trebuie stabilit în cauză este existența sau nu a concordanței între suprafața de 1480 mp, menționată în actul de vânzare-cumpărare din 1950, cu suprafața rezultată ca urmare a calculului ariei realizat pe baza laturilor terenului vândut, laturi a căror lungime este, la rândul lor, menționată în același act de vânzare-cumpărare. Or, din raportul de expertiză efectuat în apel a reieșit că o astfel de concordanță nu exista.

Astfel, în actul de vânzare-cumpărare imobilul vândut este descris ca având la Nord o latură de 50,72 m, la Est o latură de 33 m, la Sud o latură de 56,20 m, iar la Vest o latură de 35 m, menționarea punctelor cardinale în actul de vânzare-cumpărare fiind relativă, întrucât laturile terenului apar în raportul de expertiză ca fiind plasate spre puncte cardinale intermediare, dar identificarea corectă a acestor laturi se realizează ușor, întrucât terenul se învecinează pe două laturi cu două străzi. S-a constatat că, potrivit raportului de expertiză, suprafața poligonului determinat de laturile ce unesc punctele A-B-C-D-E-F-G-H-I-J-A este de 1894 mp, cu 414 mp mai mare decât suprafața de 1480 mp menționată în contractul de vânzare-cumpărare din 1950. În aceste condiții, instanța a apreciat că suprafața reală vândută de S.I., prin actul din 1950 încheiat cu I.M.

și I.M.T., este cea de 1894,00 mp, întrucât aceasta este suprafața ce rezultă din calculul ariei poligonului determinat de laturile menționate în actul de vânzare-cumpărare, astfel cum se regăsesc ele în mod real în teren. S-a constatat că nu poate fi luată în considerare suprafața menționată în act, întrucât aceasta este rezultatul unui calcul ce se face pe baza lungimii laturilor și care presupune cunoștințe de geometrie. În schimb, lungimile laturilor menționate în act sunt rezultatul direct al măsurării, ce poate fi efectuată de orice persoană. S-a mai reținut că, prin Sentința civilă nr. 5118 din 29 octombrie 1993, pronunțată de Judecătoria Câmpina, s-a stabilit că I.M. și I.M.T. sunt proprietari în temeiul actului de vânzare-cumpărare din 1 mai 1950. Dreptul de proprietate al acestora a fost recunoscut și de Ș.F., moștenitoarea vânzătorului din contract și autoarea intervenienților din prezenta cauză, intervenienți care sunt ținuți de această recunoaștere.

În consecință, s-a constatat că în mod greșit s-a reținut în dispoziția contestată că petenții nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate pentru diferența de suprafață solicitată prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și, totodată, că este greșită susținerea intimatei-pârâte în sensul că suprafața de teren dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare din 1950 a fost deja redobândită pe calea unei acțiuni judecătorești, atât timp cât prin sentința 5118 din 29 octombrie 1993 a fost solicitată și restituită o suprafață de teren mai mică decât cea rezultată din calculul făcut pe baza lungimii laturilor terenului, astfel cum au fost acestea menționate în respectivul act.

S-a reținut că suprafața solicitată prin cererea de față excede suprafeței ce a făcut obiectul cauzei soluționate prin Sentința civilă nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina, chiar dacă izvorul dreptului de proprietate, invocat în ambele cauze, este același contract de vânzare-cumpărare din 1950. Decizia a fost atacată cu recurs de către Primăria Sinaia și intervenienții M.V., T.D.R. 1. Primăria Sinaia a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor legale deoarece soluția sa se întemeiază exclusiv pe o singură probă, cea cu expertiză, fără să analizeze, deși era sesizată în acest sens, dacă actul pe care-și întemeiază pretenția reclamanții poate produce sau nu efecte juridice.

Or, așa cum s-a statuat în mod constant în doctrină și jurisprudență, instanța va respinge ca neîntemeiată pretenția fundamentată pe un act juridic neproducător de efecte, deoarece nu întrunește condițiile de validitate prevăzute de lege. În aceste condiții, nu mai prezintă nicio relevanță proba cu expertiză tehnică imobiliară, cât timp solicitarea se întemeiază pe un act neproducător de efecte juridice. - Instanța de apel reține în mod eronat că prin decizia de casare s-ar fi statuat că familia I. ar fi cumpărat de la S.I.

terenul în suprafață de 1480 mp în realitate, instanța de casare nu a stabilit cu certitudine acest aspect, ci doar a reluat o susținere a reclamanților, rămânând ca la rejudecare să se stabilească semnificația actului de degrevare, implicit a certificatului care apare înscris în actul de vânzare-cumpărare din anul 1950. - Instanța a conchis că operațiunea de degrevare în sine este irelevantă în ce privește determinarea suprafeței de teren vândute în anul 1050, nefăcând decât să ateste că imobilul nu mai era grevat de ipotecă, reluând practic ceea ce era înscris în chiar actul respectiv, fără a verifica și apărarea celorlalte părți, potrivit căreia aceste acte n-au existat niciodată. - Au existat înscrieri în fals care au fost ignorate, cererile rămânând nesoluționate, iar procedura falsului nu s-a desfășurat potrivit formelor legale prevăzute de dispozițiile procedurale.

- Contestația, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, este făcută de o persoană care nu are calitate de persoană îndreptățită la restituire față de prevederile art. 3 și 4 ale acestui act normativ, conform cărora "numai proprietarul deposedat de stat și moștenitorii săi pot cere restituirea imobilului". În speță, contestatorii nu au aceste calități, ei sunt doar subdobânditori cu titlu particular ai fostului proprietar, în baza unei vânzări care oricum era nulă absolut, deoarece la 1 mai 1950 proprietar era Statul Român. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. 2. Intervenienții au susținut că decizia este nelegală, sub următoarele aspecte: - A fost greșit soluționată cererea de înscriere în fals cu privire la certificatul de grefă referitor la actul de vânzare-cumpărare din anul 1950, falsul privind inclusiv acest din urmă înscris.

Practic, procedura falsului a rămas nefinalizată, nefiind urmate formele prevăzute de art. 180 - 184 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). - Instanța de apel a ignorat susținerile părților referitoare la faptul că actul de vânzare-cumpărare datat 1 mai 1950 nu poate produce efecte juridice, invocându-se nulitatea acestuia pe cale de excepție. În considerentele deciziei atacate, instanța nu analizează dacă pretinsul titlu al contestatoarei poate produce sau nu efecte juridice, trecând doar superficial relevanța actului de degrevare. - Instanța a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, atunci când a apreciat asupra calității de persoană îndreptățită, întemeindu-și hotărârea exclusiv pe proba cu expertiză, fără a analiza eficacitatea sau ineficacitatea titlului, ignorând practic să verifice calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, are o asemenea calitate proprietarul imobilului de la data preluării abuzive, iar terenul în litigiu a fost naționalizat pe numele lui S.I., autorul intervenienților. În același timp, actul de care s-au prevalat reclamanții este unul nevalid, a cărui nulitate a fost invocată pe cale incidentală, având în vedere că nu a respectat cerința autentificării și transcrierii, obligatorii conform Decretului-lege nr. 115/1938, precum și dispozițiilor Legii nr. 358/1944, Decretului nr. 221/1950. Instanța a reținut eronat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 5118/1993 a Judecătoriei Câmpina prin care s-a soluționat o acțiune a reclamantei, în contradictoriu cu SC P.S.

SA, în condițiile în care niciuna dintre părțile adverse din prezentul dosar nu au fost părți și în litigiul anterior. - Lipsa de temei a pretențiilor reclamanților este dată și de faptul că nu se poate extinde, pe calea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, suprafața de teren dintr-un titlu de care se prevalează un contestator. Or, titlul de care se folosește intimata are ca obiect suprafața certă, strict determinată, de 1480 mp. De altfel, trebuie observată precizia suprafeței indicate în așa-zisul act de vânzare, respectiv 1480 mp, iar nu aproximativ 1500 mp, ceea ce ar mai fi putut crea o prezumție simplă a vreunei erori de măsurătoare. Cât timp reclamanta are un titlu validat, cu putere de lucru judecat, chiar în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală, pe o suprafață certă de 1480 mp, aceasta nu poate pretinde pe calea Legii nr. 10/2001 o extindere a suprafeței pentru care i-a fost recunoscut dreptul.

În aceste condiții, în mod corect a apreciat prima instanță că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, aceștia neputând dovedi existența unui drept de proprietate și asupra suprafeței de 420 mp, ei făcând doar dovada, neopozabilă recurenților, unui titlu cu o suprafață certă de 1480 mp, asupra căreia au și fost puși în posesie în anul 1997. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimata-reclamantă W.M.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri ca nefondate. A arătat că aspectele invocate cu privire la procedura înscrierii în fals nu se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.; că, la rejudecare, instanța a respectat dispozițiile deciziei de casare și, analizând raportul de expertiză efectuat în cauză, a concluzionat corect că terenul înstrăinat, în raport de vecinătăți, este de 1894 mp, chiar dacă suprafața menționată în actul de vânzare-cumpărare este de 1480 mp.

Analizând criticile deduse judecății, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele următoarele considerente: - în mod corect au susținut recurenții că, în cadrul contestației promovate, reclamanții n-au reușit să facă dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 414 mp (situat în Sinaia), și că aprecierea în sens contrar a instanței de apel este nelegală, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, pentru a ajunge la această soluție, instanța se fundamentează, exclusiv, pe concluziile raportului de expertiză, nesocotind, însă, împrejurarea că un mijloc de probă nu poate avea valoarea unui titlu translativ de proprietate și că Legea nr. 10/2001 nu poate oferi cadrul obținerii unui drept suplimentar celui valorificat deja pe calea justiției, ci doar cadrul normativ al asigurării reparației proprietarilor sau moștenitorilor proprietarilor deposedați abuziv (în speță, proprietar deposedat abuziv, prin efectul naționalizării, de imobilul situat în Sinaia, fiind conform mențiunilor din anexa Decretului nr. 92/1950, S.I., autorul recurenților-intervenienți).

Or, prevalându-se de același contract de vânzare-cumpărare, consemnat în chitanța sub semnătură privată încheiată la 1 mai 1950, reclamanții din prezenta cauză și-au disputat dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 1480 mp menționată în act, în contradictoriu cu SC P. SA, care a fost obligată la predarea imobilului, conform Sentinței civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina (în executarea căreia a fost întocmit proces-verbal de punere în posesie în anul 1997). În aceste condiții, așa cum corect susțin recurenții-intervenienți, statuându-se cu autoritate de lucru judecat, că dreptul de proprietate transmis prin respectivul contract vizează suprafața de teren de 1480 mp, reclamanții nu pot pretinde ulterior, în valorificarea efectelor aceluiași act, că întinderea dreptului ar fi alta, decât cu încălcarea celor statuate jurisdicțional anterior.

Beneficiari ai unei hotărâri judecătorești irevocabile, care a tranșat asupra dreptului lor pretins pe baza vânzării-cumpărării încheiate la 1 mai 1950 cu numitul S.I., reclamanții nu pot pretinde că întinderea dreptului ar fi alta, pentru că lor li se opune dubla relativitate a efectelor hotărârii judecătorești (în sensul obligativității și autorității de lucru judecat). Aceasta înseamnă că reclamanții nu pot, sub pretextul neadministrării tuturor mijloacelor de probă cu ocazia primei judecăți, să deschidă un nou proces în care, tinzând la valorificarea aceluiași titlu de proprietate, să susțină că dreptul lor subiectiv ar avea un alt conținut. Ceea ce ar fi putut deschide calea unei noi judecăți, fără să existe obstacolul autorității de lucru judecat, ar fi fost o altă cauză juridică (un alt izvor al dreptului subiectiv), de natură să înlăture și față de reclamanți elementele autorității de lucru judecat.

În speță însă, reclamanții se prevalează doar de un mijloc de probă, respectiv, un raport de expertiză, susținând că nu s-a procedat la măsurarea terenului, nici cu ocazia vânzării-cumpărării și nici cu ocazia primei judecăți, ceea ce i-ar îndreptăți la promovarea unei noi acțiuni.

Instanța de apel în mod greșit, primind punctul de vedere al reclamanților, înlătură față de aceștia efectele Sentinței civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina, reținând că "suprafața solicitată prin cererea de față excede suprafața ce a făcut obiectul cauzei anterioare, chiar dacă izvorul dreptului de proprietate invocat în ambele cauze este același contract de vânzare-cumpărare din 1950". O asemenea apreciere a instanței este total eronată, nesocotind modalitatea în care se produc efectele autorității de lucru judecat față de părți, respectiv, cu caracter obligatoriu, fără posibilitatea de a face dovada contrară celor statuate jurisdicțional anterior [art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Aceasta întrucât, prezentă în proces, partea a dispus de garanțiile procesuale, mijloacele de probă și sistemul căilor de atac pentru a demonstra justețea dreptului, nefiindu-i permis ca, ulterior finalizării judecății, să ceară redeschiderea acesteia sub motiv că administrarea unei probe cu expertiză ar duce la concluzia unei alte întinderi a dreptului. Apreciind că pe baza raportului de expertiză se poate ajunge la concluzia unei alte întinderi a dreptului de proprietate al reclamanților - și că, astfel, ar fi dovedită calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 -, instanța de apel a nesocotit însuși fundamentul autorității de lucru judecat, care presupune, în ideea securității și a stabilității juridice, ca un litigiu odată tranșat jurisdicțional să nu mai poată fi adus în dezbaterea judiciară.

Faptul că prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare și, alături de alte îndrumări, efectuarea unei expertize topometrice, nu înseamnă că instanța supremă a dat vreo dezlegare cu privire la semnificația și efectele acestui mijloc de probă, în așa fel încât, sub pretextul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., să-l considere doveditor al dreptului de proprietate. Rezultă, potrivit celor expuse, că, recunoscând calitatea de persoană îndreptățită reclamantei și admițând contestația acesteia, instanța de apel a procedat cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare prin care, în valorificarea aceluiași titlu de proprietate, reclamanților li s-a recunoscut deja dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 1480 mp.

Fundamentându-și soluția nu pe un alt titlu de proprietare (ci pe un mijloc de probă - raportul de expertiză), instanța a permis reclamanților, prin soluția dată, să conteste, practic, rezultatul primei judecăți, pe motiv că aceștia nu au administrat cu acea ocazie toate probele, ceea ce este inadmisibil din punctul de vedere al instituției autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect, aprecierile pe care le face instanța de apel în legătură cu obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 mai 1950 sunt, pe de o parte, eronate, neputându-se susține că, atâta vreme cât suprafața de teren asupra vânzării căreia părțile au convenit este precis determinată și indicată - de 1480 mp - ea ar trebui aflată din efectuarea măsurătorilor loturilor, pentru a se ajunge la o suprafață mai mare cu peste 400 mp (mai mult, constatând lipsa de semnificație juridică, în ce privește întinderea dreptului, a actului de degrevare din anul 1941 - singurul în care apărea menționată o suprafață de 1900 mp, concluzia instanței este cu atât mai puțin lipsită de argumente juridice).

Pe de altă parte, "sunt aprecieri care nu mai erau permise, câtă vreme actul juridic respectiv fusese deja dedus judecății", stabilindu-se că, ceea ce a făcut obiect al vânzării a fost terenul în suprafață de 1480 mp, sens în care a și fost admisă acțiunea în revendicare anterioară a reclamanților. În consecință, decizia din apel a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-a demonstrat existența dreptului de proprietate pretins în patrimoniul autorilor săi, la momentul preluării abuzive de către stat. Ca atare, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul pârâtei și al intervenienților vor fi admise și modificată decizia, în sensul respingerii apelului ca nefondat. Celelalte motive de recurs au fost găsite neîntemeiate, în condițiile în care aspectele legate de incidentul procedural al înscrierii în fals, de faptul că procedura falsului nu ar fi fost finalizată, nu se subsumează motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind de natură să afecteze, în sine, valabilitatea actului jurisdicțional (în condițiile în care, potrivit art. 183 C. proc. civ., instanța are facultatea suspendării judecății pricinii, iar potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ. există remediul revizuirii, în situația în care, ulterior judecății, se constată că hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals).

Tot astfel, celelalte aspecte vizând nulitatea invocată, pe cale incidentală, a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1950 - pe diferite motive, legate de forma actului, de calitatea de non-proprietar a înstrăinătorului - rămân subsidiare analizei față de ceea ce s-a impus spre verificare în mod prioritar, raportat la obiectul învestirii instanței. Atâta vreme cât contractul fusese valorificat jurisdicțional anterior, rămânea de stabilit, așa cum s-a arătat deja în considerentele expuse, dacă acesta mai putea fi reevaluat, pentru a se trage alte consecințe juridice decât cele reținute de prima instanță. De asemenea, nu s-a reținut incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., întrucât, pe de o parte, deși eronată, decizia prezintă considerentele pe care se sprijină soluția, iar, pe de altă parte, recurenții nu au dezvoltat argumente în sensul existenței actului juridic cu clauze clare, neîndoielnice, al căror înțeles să fi fost denaturat de instanță. În consecință, nelegalitatea deciziei a fost constatată pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care a justificat admiterea celor două recursuri și modificată soluția instanței anterioare, în sensul respingerii apelului reclamantei ca nefondat. În privința cererii formulate de recurenta-pârâtă, de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează să fie respinsă, în condițiile în care nu s-au depus la dosar actele justificative ale unei asemenea pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâta Primăria orașului Sinaia prin Primar și de intervenienții M.V. și T.D.R. împotriva Deciziei nr. 195A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, secția civilă. Respinge cererea formulată de recurenta-pârâtă Primăria orașului Sinaia prin Primar de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013. Procesat de GGC - GV