ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 741/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 16 octombrie 2006, A.E., C.I.N., C.M.G.C., M.E.S. și T.I. au solicitat, în contradictoriu cu Primarul orașului Sinaia și în temeiul Legii nr. 10/2001, modificarea în parte a dispoziției nr. 411 din 18 septembrie 2006, în sensul anulării art. 2 și obligării pârâtului să emită dispoziția de restituire în natură a întregului teren în suprafață de 3718,2 mp, situat în Sinaia.

La 6 noiembrie 2006, reclamanții au depus o precizare si completare a contestației, prin care au solicitat, pe lângă modificarea în parte a dispoziției nr. 411 din 18 septembrie 2006, în sensul anulării art. 2 al acesteia, și să se constate că sunt proprietarii întregii suprafețe de teren de 3718,2 mp situat în Sinaia, să fie obligat pârâtul să le restituie în deplină proprietate și liniștită posesie întreaga suprafață de teren menționată și să se stabilească valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru construcțiile demolate. La aceeași dată, reclamanții au solicitat introducerea în cauză fi a altor persoane, respectiv a C.M.P.S.

Sinaia, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că sunt proprietarii terenului în suprafață de 2412,19 mp situat în Sinaia, și să se stabilească valoarea despăgubirilor pentru construcțiile edificate de intervenientă, în principal având în vedere dispozițiile Codului civil privitoare la constructorul de rea-credință, iar, în subsidiar, dacă aceasta prezintă autorizație de construcție să se facă aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. La 12 ianuarie 2007, pârâtul Consiliul local al orașului Sinaia a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii lucrărilor de dotări și îmbunătățiri efectuate pe cheltuiala sa la imobilul situat în Sinaia, obiect al contractului de asociere în participațiune nr. 2376/8359/1993 încheiat între Consiliul local Sinaia și sucursala CEC Prahova.

La 12 noiembrie 2007, contestatorii au solicitat restituirea în natură a întregii suprafețe de teren de 4190 mp, suprafață reală rezultată din măsurătorile cadastrale. Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 1465 din 19 noiembrie 2007 a respins ca neîntemeiată contestația formulată de C.M.G.C., C.I.N., M.E., A.E. și T.I. în contradictoriu cu pârâții Primarul orașului Sinaia, Consiliul local Sinaia, C.M.P.S. și CEC Sinaia împotriva dispoziției nr. 411 din 18 septembrie 2006 și cererea reconvențională formulată de Consiliul local al orașului Sinaia. Prin sentința nr. 25 din 7 ianuarie 2008, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinței civile nr. 1465/2007, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât instanța s-a pronunțat asupra cererii principale și a celei reconvenționale, cu care a fost învestită, dispunând introducerea în cauză, în calitate de pârâți a Consiliului local Sinaia, CEC Sinaia și a C.M.P.S. Sinaia și luând act de precizarea și completarea contestației. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 181 din 25 iunie 2008 a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1465 din 19 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

S-a reținut în esență că deși s-au formulat cereri prin care reclamanții au învestit instanța cu noi capete de cerere și s-a depus totodată și o cerere reconvențională care a fost „admisă în principiu" de instanță, prin hotărârea pronunțată, tribunalul a omis a cerceta fondul și a dispune în consecință și cu privire la aceste cereri care aveau alt temei de drept decât Legea nr. 10/2001, limitându-se a respinge ca neîntemeiată contestația cu motivarea că imobilul a cărui restituire se solicită a fost edificat în anul 1960 de P.S. Sinaia. Decizia curții de apel a rămas irevocabilă prin decima nr. 1653 din 18 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a respins ca tardiv recursul declarat împotriva acesteia de pârâții Primarul orașului Sinaia și Consiliul local Sinaia.

Rejudecând, Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 1149 din 29 mai 2009 a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane invocată de P.S.C.M. A admis în parte contestația completată și precizată, inclusiv la data de 12 noiembrie 2007, în contradictoriu cu pârâții Primarul orașului Sinaia, Consiliul local Sinaia, P.S.C.M. și CEC Sinaia. A anulat în parte Dispoziția nr. 411 din 18 septembrie 2006 și a constatat dreptul contestatorilor, în calitate de moștenitori ai defunctului C.Z.N. la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Sinaia, județul Prahova, compus dintr-un teren în suprafață de 4190 mp și construcțiile constând într-o prăvălie, birou, o cameră, sala-atelier, garaj cu 10 boxe.

A obligat pe pârâtul Primarul orașului Sinaia să restituie în natură, în sensul să lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul în suprafață totală de 4190 mp situat în Sinaia, județul Prahova, identificat pe schița de plan a raportului de expertiză tehnică topo întocmit de expert O.D., prin pct. 1-2-3-4-5-6-1, în loc de 432 mp. A constatat dreptul contestatorilor de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Sinaia, județul Prahova, compus din construcțiile constând într-o prăvălie, birou, o cameră, sala-atelier, garaj cu 10 boxe, imposibil de restituit în natură fiind demolate, despăgubiri ce vor fi stabilite și calculate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A respins cererea reconvențională formulată de Consiliul local al orașului Sinaia ca neîntemeiată. A respins ca inadmisibile capetele contestației precizate, completate și ale cererii de chemare în judecată a altor persoane constând în constatarea dreptului de proprietate al contestatorilor asupra terenului de 3718,3 mp și respectiv 2412,19 mp situat în Sinaia, județul Prahova. A respins ca neîntemeiat capătul cererii de chemare în judecată a altor persoane privind stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcțiile edificate de C.M.P.S., iar în subsidiar cu aplicarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că potrivit raportului de expertiză topo întocmit de O.D., terenul în litigiu are suprafața de 4190 mp, fiind identificat pe schița de plan în perimetrul 1-2-3-4-5-6-1, teren din care s-a restituit contestatorilor, în baza Dispoziției nr. 411/2006, terenul de 432 mp, identificat prin pct.7-8-9-6-7.

Totodată, pe aceeași schiță de plan a fost identificat terenul de 599 mp, folosit de Agenția CEC Sinaia, prin pct.13-14-15-16-17-13, terenul de 1974 mp folosit de P.S. prin pct. 8-10-11-12-9-8, terenul de 794 mp rămas în administrarea Primăriei Sinaia și folosit ca străzi pentru acces prin pct. 1-2-3-4-15-14-13-17-11-10-7 și terenul fără construcții sau investiții în suprafață de 391 mp, ce poate fi restituit în natură, în perimetrul 11-17-16-15-4-5-12-11.

Față de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) și ale art. 21 din Legea nr. 10/2001, în raport de actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că terenul în suprafață de 4190 mp a aparținut autorului contestatorilor, C.Z.N., fiind preluat abuziv de stat din anul 1949, fără niciun titlu legal, astfel încât faptul că pe o parte din teren sunt edificate construcții autorizate, atât înainte cât și după 1990, nu poate constitui un impediment al restituirii în natură, cu atât mai mult cu cât pârâții nu au deținut și nu dețin vreun drept de proprietate asupra terenului.

A apreciat tribunalul că dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată nu sunt aplicabile în speță, în condițiile în care terenul în litigiu este liber din punct de vedere juridic, iar construcțiile edificate în baza unor autorizații nu constituie o cauză de natură să înlăture caracterul liber al terenului, având în vedere că respectivele construcții nu fac parte din categoria celor a căror folosire, pentru realizarea destinației pentru care au fost edificate se află într-o strânsă legătură cu terenul pe care-l ocupă și terenul aferent unei folosiri normale corespunzătoare, neexistând nicio afectațiune în favoarea construcțiilor a unor parcele de teren. A considerat că împrejurarea că prin încheierea nr. 1673 din 20 decembrie 2000 s-a intabulat dreptul de folosință asupra terenurilor aferente construcțiilor proprietatea pârâtei P.S.

nu reprezintă un impediment pentru restituirea în natură a terenului persoanelor îndreptățite, în condițiile în care o atare încheiere nu creează în favoarea pârâtei un drept de proprietate asupra terenului, aceasta având un drept de proprietate numai asupra construcțiilor. S-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane, invocată de P., întrucât se pretinde un drept de proprietate asupra unei părți din terenul în litigiu și nu există niciun temei legal care să interzică acest lucru în cadrul unei contestații formulată în baza Legii nr. 10/2001. Au fost respinse ca inadmisibile capetele contestației precizate și ale cererii de chemare în judecată a altor persoane constând în constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului de 3718,2 mp și respectiv 2412,19 mp, în condițiile în care s-a dispus restituirea în natură a întregului teren în suprafață de 4190 mp ce a aparținut autorului reclamanților.

Prin deriva nr. 5 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul contestatorilor împotriva sentinței tribunalului. A admis apelurile pârâților Primarul municipiului Sinaia și Consiliul local Sinaia, C.M.P.S. Sinaia și CEC Sinaia împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte, în sensul că admis excepția lipsei capacității de folosință a CEC Sinaia și a respins contestația față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosință. A obligat pe pârâtul Primarul municipiului Sinaia să restituie în natură și suprafața de 391 mp identificată prin raportul de expertiză topo O.D.

(filele 276-278 dosar fond) prin punctele 11, 17, 16, 15, 4,5, 12 și 11, situată în Sinaia, alături de cei 432 mp din dispoziție. A constatat dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren de 2895,2 mp. A menținut în rest dispozițiile sentinței. A respins ca nedovedită cererea apelanților - pârâți privind plata cheltuielilor de judecată. Instanța de apel a reținut temeinicia apelului declarat de CEC Sinaia, raportat la motivul invocat referitor la lipsa capacității sale de folosință, astfel încât a arătat că nu se mai impune cercetarea celorlalte motive de apel. S-a respins critica formulată de P.S.

Sinaia referitoare la prematuritatea contestației cu privire la partea de imobil care nu a fost restituită în natură, în condițiile în care s-a apreciat că reiese fără putință de tăgadă că prin dispoziția contestată s-a recunoscut că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul de 3718,2 mp și construcția ce se afla pe acesta și a fost demolată, dispunându-se restituirea în natură numai pentru o suprafață de 432 mp. Au fost constatate ca întemeiate criticile pârâților P.S., Primarul și Consiliul local Sinaia referitoare la modalitatea în care instanța de fond a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în verificarea legalității dispoziției contestate.

Astfel, în condițiile în care din coroborarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 reiese că restituirea în natură privește terenul rămas liber, respectiv terenul liber de construcții autorizate, cu excepția reglementată de alin. (5), rezultă că în mod eronat a fost obligat Primarul orașului Sinaia să restituie în natură și suprafața de 1974 mp teren pe care se află construcția edificată de C.M.P. Sinaia, conform autorizației de construire nr. 4025/1960.

Din același motiv a fost constatată nelegalitatea sentinței apelate și sub aspectul obligării primarului la restituirea în natură și a terenului de 599 mp pe care se află construcția edificată de CEC Sinaia în baza contractului de asociere în participațiune nr. 8359 din 16 iunie 1993 și a autorizației de construire nr. 5 din 15 februarie 2004. S-a constatat totodată referitor la excepția reglementată de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 că oportunitatea aplicării acestei măsuri este apreciată exclusiv de către unitatea deținătoare. Față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut ca evidentă nelegalitatea sentinței și în ceea ce privește restituirea suprafeței de 794 mp identificată în raportul de expertiză topo efectuat în cauză prin perimetrul 1,2,3,4,15,15,14,13,17,11,10,7 cu destinația de stradă, asfalt în domeniul public al Consiliului local Sinaia.

Totodată, în condițiile în care obiectul restituirii, conform Legii nr. 10/2001, îl constituie imobilul preluat abuziv, dat fiind că din actul de proprietate depus în dovedirea acestui drept reiese existența lui pentru suprafața de 3718,2 mp, curtea a apreciat temeinicia motivului de apel invocat de pârâți cu privire la nelegalitatea soluției de constatare a dreptului contestatorilor la măsuri reparatorii pentru suprafața mai mare rezultată din măsurători, de 4190 mp, potrivit precizării din data de 12 noiembrie 2007. Referitor la apelul contestatorilor, instanța a reținut că acesta este nefondat. S-a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat în sensul inadmisibilității capătului cererii de chemare în judecată a altor persoane, respectiv CEC Sinaia și C.M.P.S.

Sinaia. Astfel, în condițiile în care pentru restituirea imobilului în litigiu este reglementată o procedură specială prin Legea nr. 10/2001, pe care contestatorii au urmat-o, exercitarea concomitentă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, fiind incident în speță principiul „ specialia generalibus derogant . Totodată, raportat la faptul că acțiunea reglementată de Legea nr. 10/2001 are caracterul unei acțiuni în realizarea dreptului, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., în mod just s-a reținut inadmisibilitatea capătului cererii de chemare în judecată a altor persoane privind constatarea calității de proprietari a reclamanților asupra terenului situat în Sinaia, în fapt o acțiune în constatare.

Din aceleași considerente, a fost reținută ca evident neîntemeiată susținerea apelanților Primarul și Consiliul local Sinaia referitoare la contradictorialitatea soluției pronunțate, dat fiind că, deși a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane, a fost apreciat ca inadmisibil capătul cererii de chemare în judecată și a cererii de chemare în judecată a altor persoane, respectiv CEC Sinaia și C.M.P.S.

Sinaia referitoare la constatarea calității de proprietar a reclamanților asupra întregii suprafețe de teren de 3718,2 mp, precum și obligarea de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, respectiv privind constatarea calității de proprietari a reclamanților asupra terenului în suprafață de 2412,19 mp, de vreme ce celălalt capăt al acestor cereri a fost apreciat în mod legal ca neîntemeiat, atâta timp cât în cadrul prezentei contestații se poate cere stabilirea de despăgubiri pentru construcțiile edificate de pârâți, conform art. 10.5 din Legea nr. 10/2001.

Tot neîntemeiat a fost constatat și motivul de apel invocat de Primarul și Consiliul local Sinaia referitor la încălcarea dispozițiilor procedurale ce reglementează stabilirea cadrului procedural prin introducerea în cauză a Consiliul local Sinaia și CEC Sinaia, față de împrejurarea că în mod corect la cererea reclamanților, la 6 noiembrie 2007 (încheierea de la fila 27 a dosarului de fond) s-a dispus introducerea în cauză a acestora având în vedere calitatea de părți în contractul de asociere în participațiune nr.8359 din 15 iunie 1993, calitatea procesuală pasivă a Primarului orașului Sinaia în cauză fiind justificată de faptul că dispoziția contestată emană de la acesta în baza atribuției reglementată de Legea nr. 10/2001.

De vreme ce curtea a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate în modalitatea arătată, s-a reținut ca fiind evident că se menține și soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii reconvenționale, care apare ca neîntemeiată. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului pârâților și menținerea sentinței tribunalului care a dispus restituirea în natură a întregii suprafețe de teren de 4190 mp. După prezentarea istoricului cauzei, recurenții au considerat că hotărârea este nelegală întrucât instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut. Astfel, instanța a constatat dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren nerestituită, deși acest lucru nu s-a solicitat.

Au arătat că au solicitat exclusiv restituirea în natură a terenului, având în vedere faptul că acesta este integral în posesia Orașului Sinaia reprezentat prin primar, neexistând nici un impediment juridic la restituire. O altă critică a privit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 296 teza a doua C. proc. civ., reclamanții considerând că a fost încălcat principiul non reformatio in pejus . Au arătat că a fost încălcat principiul neagravării situației procesuale în propria cale de atac prin admiterea excepției lipsei capacității de folosință a CEC Sinaia. Această excepție a fost invocată de CEC Bank SA în condițiile în care reclamanții au precizat că s-au judecat cu CEC sucursala Ploiești, considerând relevant faptul că toate actele procedurale din primul ciclu procesual au fost efectuate cu și de către sucursala Prahova și nu de către Agenția CEC Sinaia.

Au arătat că respectiva excepție a fost invocată pentru prima dată în apelul celui de-al doilea ciclu procesual, în condițiile în care acest ciclu a fost posibil urmare admiterii apelului declarat de contestatori împotriva sentinței pronunțată în primul ciclu procesual. Al treilea motiv de recurs a vizat aplicarea greșită a art. 10 alin. (1)-(2) din Legea nr. 10/2001, la o situație de fapt căreia îi era aplicabil art. 14 din legea specială de reparație. Au arătat că întregul teren este în proprietatea Orașului Sinaia, din acesta 600 mp făcând obiectul unui contract de asociere în participațiune încheiat între Consiliul local Sinaia și CEC sucursala Ploiești. Faptul că a fost edificată o construcție cu autorizație nu înseamnă că nu se aplică art. 14, căci legea nu a distins în privința tipurilor de asocieri în participațiune, iar unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Ca atare, ori de câte ori terenul este în posesia statului și face obiectul unui contract de asociere în participațiune, soluția este restituirea imobilului și subrogarea de drept a notificatorilor în respectivul contract. Au invocat în acest sens, decizii pronunțate de instanța supremă. Un alt motiv de recurs a privit nelegalitatea hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, sub două aspecte. In primul rând, au arătat că susținerea instanței de apel potrivit căreia suprafața de teren de 794 mp este afectată de lucrări de utilitate publică având destinația de stradă și se află în domeniul public al Consiliului local Sinaia, nu are niciun suport probatoriu, pârâții nedepunând niciun act din care să rezulte acest aspect.

Au precizat totodată că trotuarul a cărui utilitate publică nu poate fi contestată nu este inclus în această suprafață, ci în cea dată în folosință către S., precum și faptul că accesul auto în zonă se face și pe Aleea Poștei, paralelă cu terenul în litigiu. In al doilea rând, în ceea ce privește suprafața de 1974 mp pe care se află construcția proprietatea C.M.P.S. și trotuarul aferent, au arătat că respectiva suprafață este proprietatea primăriei, fiind atribuită în folosință către P. pe durata existenței construcției. Au considerat că punctul de vedere exprimat de instanța de fond este cel corect, cu privire la interpretarea sintagmei „teren liber", care se referă exclusiv la perspectiva juridică asupra noțiunii, ceea ce impune analizarea situației terenului nu în fapt ci în drept.

Au arătat totodată că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1 ale Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 2 alin. (2), art. 21 și art. 14 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 107 din Legea nr. 1/2005. Astfel, dreptul de proprietate face parte din ordinea publică a Uniunii Europene și orice limitare a acestuia trebuie să se circumscrie în mod exact și neechivoc ipotezelor în care legislația europeană o permite. Au concluzionat, în raport de textele de lege menționate ca greșit aplicate, că terenul trebuie restituit integral în natură, raporturile juridice dintre proprietarul terenului și cel al construcțiilor urmând a se regla ulterior conform regulilor de drept privat.

Ultimul motiv de recurs a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul respingerii cererii reclamanților de despăgubire a proprietarului construcției, întemeiată pe acest articol, prin care au arătat că respectivul imobil nu mai este necesar C.M.P.S. și că sunt de acord să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției. Astfel, cu privire la sintagma „imobil necesar unității deținătoare", aceasta trebuie interpretată în sensul că respectiva unitate să-și desfășoare activitatea în imobil, or, în speță, întregul imobil, mai puțin aripile lăsate în paragină, este închiriat unor societăți comerciale, motiv pentru care modul de folosire efectivă nu are nicio legătură cu obiectul de activitate al Cooperativei Meșteșugărești.

Au arătat totodată că la valoarea imobilului stabilită prin expertiza necontestată de părți s-a adăugat un coeficient de 65% provenit din locația terenului, valoarea construcției fiind astfel sporită datorită locației ultracentrale a terenului. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. In ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, prin constatarea dreptului contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren nerestituită, deși s-a solicitat exclusiv restituirea în natură a terenului, se reține că acesta nu poate fi primit. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 instituie principiul preeminenței restituirii în natură, dar reglementează și excepțiile de la această regulă, în situațiile în care restituirea în natură nu este posibilă, cum este cazul în speță.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, iar alin. (2) al aceluiași articol stipulează că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. In speță, instanța de apel a obligat pe Primarul municipiului Sinaia să restituie în natură reclamanților, alături de suprafața de 432 mp acordată prin dispoziția contestată, și suprafața de 391 mp, identificată prin raportul de expertiză topo întocmit de O.D.

și a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren în suprafață de 2895,2 mp. Prin urmare, acționând potrivit prevederilor legii speciale de reparație, curtea de apel a aplicat dispozițiile acesteia la situația de fapt și nu a acordat mai mult decât s-a cerut, prin încălcarea principiului disponibilității, ci a judecat în limitele învestirii. Nu poate fi primit nici motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanța de apel a principiului neagravării situației în propria cale de atac, prin admiterea excepției lipsei capacității de folosință a CEC Sinaia. Din economia dispozițiilor cuprinse la art. 296 teza a II-a C. proc. civ. reiese că apelantului nu i se poate crea, în propria cale de atac, o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Textul consacră deci principiul non reformatio in pejus care presupune că părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul. Dacă nu s-ar aplica acest principiu, părțile, cunoscând că există riscul de a li se înrăutăți situația, ar putea să renunțe la atacarea hotărârii, deși aceasta este nelegală și netemeinică, ceea ce ar impieta grav asupra aflării adevărului și asigurării respectării legii. În speță însă, au declarat apeluri atât reclamanții cât și părțile adverse astfel încât inevitabil soarta apelanților - reclamanți s-a agravat, însă nu ca efect al nerespectării principiului non reformatio in pejus de către curtea de apel, ci prin constatarea de către instanță a caracterului fondat al criticilor formulate de CEC Sinaia.

A fost admisă astfel excepția lipsei capacității de folosință a CEC Sinaia, o agenție de tip B, care potrivit Regulamentului de organizare și funcționare al unităților teritoriale CEC este o unitate operațională fără personalitate juridică. In ceea ce privește critica potrivit căreia încălcarea principiului enunțat s-a realizat și având în vedere faptul că cel de-al doilea ciclu procesual a fost generat prin admiterea apelului declarat reclamanți, se reține că prin desființarea sentinței pronunțată de tribunal în primul ciclu procesual, judecata a fost reluată de la instanța de fond. In plus, admiterea excepției lipsei capacității de folosință a Agenției CEC Sinaia nu reprezintă un aspect al încălcării principiului non reformatio in pejus , ținând cont și faptul că pretențiile reclamanților referitoare la restituirea în natură a terenului în litigiu au fost respinse și pe fondul cauzei.

Cel de-al treilea motiv de recurs, care vizează aplicarea greșită a art. 10 alin. (1)-(2) din Legea nr. 10/2001, la o situație de fapt căreia îi era aplicabil art. 14 din legea specială de reparație nu poate fi primit.

Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stipulează că „situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent", iar alin. (2) prevede că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autoritate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent". Este eronată astfel susținerea recurenților privind neaplicabilitatea dispoziției legale menționate la situația de fapt, având în vedere că pe terenul în litigiu care n-a fost restituit în natură, demolându-se construcțiile vechi, au fost edificate construcții noi, atât de pârâta C.M.P.S.

Sinaia, în baza autorizației de construire nr. 4025/1960, cât și de CEC Sinaia, în baza contractului de asociere în participațiune nr. 8359 din 15 iunie 993 încheiat cu Consiliul local Sinaia și a autorizației de construire nr. 5 din 15 februarie 2004. Textul de lege considerat de părți ca incident speței, respectiv cel cuprins la art. 14 din Legea nr. 10/2001 care precizează că „dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii", s-ar fi aplicat pricinii numai în situația în care, în condițiile art. 10 alin. (1) și (2) din lege, terenul ar fi fost liber și restituibil în natură, ceea ce nu este cazul.

Se constată totodată că deciziile instanței supreme, invocate de recurenți în susținere, privesc o altă situație de fapt decât cea care face obiectul prezentului dosar. Nu poate fi primit nici motivul de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, sub cele două aspecte prezentate. Astfel, referitor la suprafața de 794 mp, curtea de apel a constatat că aceasta este afectată de lucrări de utilitate publică, având destinația de stradă, aflată în domeniul public al Consiliului local Sinaia. Faptul că pârâții Consiliul local și Primarul orașului Sinaia, potrivit susținerilor recurenților, nu au depus niciun înscris din care să rezulte apartenența la domeniul public a terenului denumit „Alee de acces ce deservește magazinele C.M.P.S.

Sinaia, brutăriei și service auto" nu are relevanță în speță, atâta timp cât prin raportul de expertiză efectuat în cauză de O.D., respectiva suprafață, identificată prin perimetrul 1, 2, 3, 4, 15, 15, 14, 13, 17, 11, 10, 7, are destinația cale de acces și parcări, motivarea instanței de apel fiind astfel fundamentată pe situația de fapt reținută prin raportul de expertiză. Conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, iar pentru terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a concluzionat, după cum s-a arătat mai sus, că terenul în suprafață de 794 mp nu este liber, fiind legală constatarea instanței de apel, potrivit căreia nu poate fi restituit în natură, constituindu-se într-o excepție de la principiul restituirii în natură consacrat de Legea nr. 10/2001 și care se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităților, cum este cazul în speță. Potrivit Normelor de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Aceeași critică privește și suprafața de teren de 1974 mp pe care se află construcția proprietatea C.M.P.S. și trotuarul aferent, recurenții considerând că punctul de vedere exprimat de instanța de fond cu privire la sintagma "teren liber" este cel corect, întrucât analizarea situației terenului trebuie efectuată nu în fapt ci în drept.

Se reține însă ca legală aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu pot fi restituite în natură terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv, în prezent demolate și pe care s-au edificat noi construcții, autorizate, atâta timp cât textul de lege nu face nicio distincție între construcțiile noi, indiferent de deținătorul terenului și proprietarul construcției, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus . In ceea ce privește motivul de recurs privitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 ale Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se retine, fără a relua cele de mai sus, că instanța de apel a făcut corect aplicațiunea legii speciale de reparație, în sensul acordării de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, nefiind astfel încălcate prevederile în materia proprietății reglementate de convenție.

Curtea Europeană a decis, în ceea ce privește noțiunea de bun, că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. Curtea Europeană a statuat însă că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. l0/2001. Referitor la ultimul motiv de recurs care a privit aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se reține că acesta vizează o critică de netemeinicie și nu una de nelegalitate, în înțelesul dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., recurenții susținând aspecte de fapt privitoare la lăsarea în paragină a unor aripi ale clădirii aparținând P.S. Sinaia și la închirierea restului imobilului unor societăți comerciale. In plus, se reține că potrivit pct. 10.5 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, oportunitatea aplicării măsurii reglementată de respectivul text de lege revine exclusiv unității deținătoare, or în speță, atât P.S. Sinaia cât și Primarul și Consiliul local Sinaia au declarat apeluri împotriva sentinței tribunalului prin care s-a restituit în natură reclamanților inclusiv terenul în suprafață de 1974 mp pe care se află edificate construcțiile care, în opinia recurenților, nu mai sunt necesare unității deținătoare.

Pentru aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se privește ca nefondat fiind respins ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A.E., C.I.N., C.M.G.C., M.E.S. și T.I. împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.