ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5343/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5343/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

La 31 martie 2003 a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului Prahova contestația formulată de I.M. și W.M.M. împotriva

Dispoziției nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primarul orașului Sinaia,

solicitându-se anularea acesteia și restituirea în natură a terenului în

suprafață de 420 mp, situat în orașul Sinaia, județul Prahova.

În cauză, au formulat

cerere de intervenție în interes propriu M.V. și T.D.R., care au solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată și admiterea cererii de intervenție, în

sensul de a se dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu către

intervenienți, arătându-se că s-au adresat pârâtei, în termen legal, cu o

notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea

în natură a terenului în litigiu, ai căror proprietari sunt, ca succesori ai autorului

lor, I.S.

Cererea de

intervenție a fost admisă în principiu la termenul din 16 iunie 2003, ulterior,

intervenienții precizându-și cererea, ca fiind una de intervenție accesorie în

sprijinul pârâtei.

Prin Sentința civilă

nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova a fost respinsă, ca

neîntemeiată, contestația și a fost admisă cererea de intervenție în interesul

pârâtei Primăria orașului Sinaia.

Prin Decizia nr. 940

pronunțată la 29 martie 2004 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis

apelul declarat de reclamanți. A schimbat în tot Sentința civilă nr. 1278 din

19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii contestației,

anulării Dispoziției nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primăria Sinaia și a

obligat-o pe pârâta Primăria Sinaia să restituie reclamanților, în natură,

terenul în suprafață de 414 mp. A fost respinsă cererea de intervenție

accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienții M.V. și T.D.R.

Împotriva deciziei

sus-menționate au declarat recurs pârâta și intervenienții, cererile de recurs

fiind admise prin Decizia civilă nr. 9713 din 24 noiembrie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă, și de Proprietate Intelectuală, casată

decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 195/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul

reclamanților, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația, a anulat

dispoziția atacată și, în consecință, a obligat Primăria Sinaia să restituie

reclamanților în natură imobilul - teren în suprafață de 414 mp, identificat în

raportul de expertiză. A fost respinsă cererea de intervenție accesorie în

interesul Primăriei Sinaia.

Decizia nr. 195/A din

28 iunie 2011 a fost atacată cu recurs de către Primăria Sinaia și

intervenienții M.V., T.D.R..

formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a

realizat o greșită aplicare a dispozițiilor legale, deoarece soluția sa se

întemeiază exclusiv pe o singură probă, cea cu expertiză, fără să analizeze,

deși era sesizată în acest sens, dacă actul pe care-și întemeiază pretenția

reclamanții poate produce sau nu efecte juridice.

Or, așa cum s-a statuat

în mod constant în doctrină și jurisprudență, instanța va respinge, ca

neîntemeiată, pretenția fundamentată pe un act juridic neproducător de efecte,

deoarece nu întrunește condițiile de validitate prevăzute de lege.

În aceste condiții,

nu mai prezintă nicio relevanță proba cu expertiză tehnică imobiliară, cât timp

solicitarea se întemeiază pe un act neproducător de efecte juridice.

- Instanța de apel a

reținut în mod eronat că prin decizia de casare s-ar fi statuat că familia I.

ar fi cumpărat de la I.S. terenul în suprafață de 1480 mp. În realitate,

instanța de casare nu a stabilit cu certitudine acest aspect, ci doar a reluat

o susținere a reclamanților, rămânând ca la rejudecare să se stabilească

semnificația actului de degrevare, implicit a certificatului care apare înscris

în actul de vânzare-cumpărare din anul 1950.

- Instanța a conchis

că operațiunea de degrevare în sine este irelevantă în ce privește determinarea

suprafeței de teren vândute în anul 1950, nefăcând decât să ateste că imobilul

nu mai era grevat de ipotecă, reluând practic ceea ce era înscris în chiar

actul respectiv, fără a verifica și apărarea celorlalte părți, potrivit căreia

aceste acte n-au existat niciodată.

- Au existat

înscrieri în fals care au fost ignorate, cererile rămânând nesoluționate, iar

procedura falsului nu s-a desfășurat potrivit formelor legale prevăzute de

dispozițiile procedurale.

- Contestația,

întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este făcută de o persoană care nu are calitate

de persoană îndreptățită la restituire față de prevederile art. 3 și 4 ale

acestui act normativ, conform cărora "numai proprietarul deposedat de stat

și moștenitorii săi pot cere restituirea imobilului".

În speță,

contestatorii nu au aceste calități, ei sunt doar subdobânditori cu titlu

particular ai fostului proprietar, în baza unei vânzări care oricum era nulă

absolut, deoarece la 1 mai 1950 proprietar era Statul Român.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

susținut că decizia este nelegală, sub următoarele aspecte:

- A fost greșit

soluționată cererea de înscriere în fals cu privire la certificatul de grefă

referitor la actul de vânzare-cumpărare din anul 1950, falsul privind inclusiv

acest din urmă înscris.

Practic, procedura

falsului a rămas nefinalizată, nefiind urmate formele prevăzute de art. 180 -

184 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

- Instanța de apel a

ignorat susținerile părților referitoare la faptul că actul de

vânzare-cumpărare datat 1 mai 1950 nu poate produce efecte juridice,

invocându-se nulitatea acestuia pe cale de excepție.

În considerentele

deciziei atacate, instanța nu analizează dacă pretinsul titlu al contestatoarei

poate produce sau nu efecte juridice, trecând doar superficial relevanța

actului de degrevare.

- Instanța a aplicat

greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, atunci când a apreciat asupra calității

de persoană îndreptățită, întemeindu-și hotărârea exclusiv pe proba cu

expertiză, fără a analiza eficacitatea sau ineficacitatea titlului, ignorând practic

să verifice calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, are o asemenea calitate proprietarul

imobilului de la data preluării abuzive, iar terenul în litigiu a fost

naționalizat pe numele lui I.S., autorul intervenienților.

În același timp,

actul de care s-au prevalat reclamanții este unul nevalid, a cărui nulitate a

fost invocată pe cale incidentală, având în vedere că nu a respectat cerința

autentificării și transcrierii, obligatorii conform Decretului-lege nr.

115/1938, precum și dispozițiilor Legii nr. 358/1944, Decretului nr. 221/1950.

Instanța a reținut

eronat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr.

5118/1993 a Judecătoriei Câmpina prin care s-a soluționat o acțiune a

reclamantei, în contradictoriu cu SC P.S. SA, în condițiile în care niciuna

dintre părțile adverse din prezentul dosar nu au fost părți și în litigiul

anterior.

- Lipsa de temei a

pretențiilor reclamanților este dată și de faptul că nu se poate extinde, pe

calea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, suprafața de teren dintr-un titlu de

care se prevalează un contestator.

Or, titlul de care se

folosește intimata are ca obiect suprafața certă, strict determinată, de 1480

mp.

De altfel, trebuie

observată precizia suprafeței indicate în așa-zisul act de vânzare, respectiv

1480 mp, iar nu aproximativ 1500 mp, ceea ce ar fi mai putut crea o prezumție

simplă a vreunei erori de măsurătoare.

Cât timp reclamanta

are un titlu validat, cu putere de lucru judecat, chiar în contradictoriu cu o

persoană fără calitate procesuală, pe o suprafață certă de 1480 mp, aceasta nu

poate pretinde pe calea Legii nr. 10/2001 o extindere a suprafeței, pentru care

i-a fost recunoscut dreptul.

În aceste condiții,

în mod corect a apreciat prima instanță că acțiunea reclamanților este

neîntemeiată, aceștia neputând dovedi existența unui drept de proprietate și cu

privire la suprafața de 420 mp, ei făcând doar dovada, neopozabilă

recurenților, unui titlu cu o suprafață certă de 1480 mp, asupra căreia au și

fost puși în posesie în anul 1997.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 821

din 20 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursurile declarate de pârâta Primăria orașului Sinaia prin primar și

de intervenienții M.V. și T.D.R. împotriva Deciziei nr. 195/A din 28 iunie 2011

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

A modificat decizia

atacată, în sensul în sensul că a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva Sentinței nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova,

secția civilă.

A respins cererea

formulată de pârâta Primăria orașului Sinaia prim primar de acordare a cheltuielilor

de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

- În cadrul

contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanții n-au reușit să facă

dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 414 mp (situat în

Sinaia), iar aprecierea, în sens contrar, a instanței de apel este nelegală,

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, pentru a

ajunge la această soluție, instanța s-a fundamentat, exclusiv, pe concluziile

raportului de expertiză, nesocotind, însă, împrejurarea că un mijloc de probă

nu poate avea valoarea unui titlu translativ de proprietate și că Legea nr.

10/2001 nu poate oferi cadrul obținerii unui drept suplimentar celui

valorificat deja pe calea justiției, ci doar cadrul normativ al asigurării

reparației proprietarilor sau moștenitorilor proprietarilor deposedați abuziv

(în speță, proprietar deposedat abuziv, prin efectul naționalizării, de

imobilul situat în str. O.G., fiind conform mențiunilor din anexa Decretului

nr. 92/1950, S.I., autorul recurenților-intervenienți).

Or, prevalându-se de

același contract de vânzare-cumpărare, consemnat în chitanța sub semnătură

privată încheiată la 1 mai 1950, reclamanții din prezenta cauză și-au disputat

dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 1480 mp menționată în act, în

contradictoriu cu SC P. SA, care a fost obligată la predarea imobilului,

conform Sentinței civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina

(în executarea căreia a fost întocmit proces-verbal de punere în posesie în

anul 1997).

În aceste condiții,

așa cum corect susțin recurenții-intervenienți, statuându-se cu autoritate de

lucru judecat, că dreptul de proprietate transmis prin respectivul contract

vizează suprafața de teren de 1480 mp, reclamanții nu pot pretinde ulterior, în

valorificarea efectelor aceluiași act, că întinderea dreptului ar fi alta,

decât cu încălcarea celor statuate jurisdicțional anterior.

Beneficiari ai unei

hotărâri judecătorești irevocabile, care a tranșat asupra dreptului lor pretins

pe baza vânzării-cumpărării încheiate la 1 mai 1950 cu numitul S.I.,

reclamanții nu pot pretinde că întinderea dreptului ar fi alta, pentru că lor

li se opune dubla relativitate a efectelor hotărârii judecătorești (în sensul

obligativității și autorității de lucru judecat).

Aceasta înseamnă că

reclamanții nu pot, sub pretextul neadministrării tuturor mijloacelor de probă

cu ocazia primei judecăți, să deschidă un nou proces, în care, tinzând la

valorificarea aceluiași titlu de proprietate, să susțină că dreptul lor

subiectiv ar avea un alt conținut.

Ceea ce ar fi putut

deschide calea unei noi judecăți, fără să existe obstacolul autorității de

lucru judecat, ar fi fost o altă cauză juridică (un alt izvor al dreptului

subiectiv), de natură să înlăture și față de reclamanți elementele autorității

de lucru judecat.

În speță însă,

reclamanții se prevalează doar de un mijloc de probă, respectiv, un raport de

expertiză, susținând că nu s-a procedat la măsurarea terenului, nici cu ocazia

vânzării-cumpărării și nici cu ocazia primei judecăți, ceea ce i-ar îndreptăți

la promovarea unei noi acțiuni.

A mai reținut

instanța de recurs în motivarea Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 că,

instanța de apel, în mod greșit, primind punctul de vedere al reclamanților,

înlătură față de aceștia efectele Sentinței civile nr. 5118 din 29 octombrie

1993 a Judecătoriei Câmpina, reținând că "suprafața solicitată prin

cererea de față excede suprafața ce a făcut obiectul cauzei anterioare, chiar

dacă izvorul dreptului de proprietate invocat în ambele cauze este același

contract de vânzare-cumpărare din 1950".

O asemenea apreciere

a instanței este total eronată, nesocotind modalitatea în care se produc

efectele autorității de lucru judecat față de părți, respectiv, cu caracter

obligatoriu, fără posibilitatea de a face dovada contrară celor statuate

jurisdicțional anterior (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2)

C. civ.).

Aceasta întrucât,

prezentă în proces, partea a dispus de garanțiile procesuale, mijloacele de

probă și sistemul căilor de atac pentru a demonstra justețea dreptului,

nefiindu-i permis ca, ulterior finalizării judecății, să ceară redeschiderea

acesteia, sub motiv că administrarea unei probe cu expertiză ar duce la

concluzia unei alte întinderi a dreptului.

Apreciind că pe baza

raportului de expertiză se poate ajunge la concluzia unei alte întinderi a

dreptului de proprietate al reclamanților - și că, astfel, ar fi dovedită

calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, în sensul art. 3 și 4 din

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a nesocotit însuși fundamentul autorității

de lucru judecat, care presupune, în ideea securității și a stabilității

juridice, ca un litigiu odată tranșat jurisdicțional să nu mai poată fi adus în

dezbaterea judiciară.

Faptul că prin

decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare și, alături de

alte îndrumări, efectuarea unei expertize topometrice, nu înseamnă că instanța

supremă a dat vreo dezlegare cu privire la semnificația și efectele acestui mijloc

de probă, în așa fel încât, sub pretextul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,

să-l considere doveditor al dreptului de proprietate.

Rezultă, potrivit

celor expuse, că recunoscând calitatea de persoană îndreptățită reclamantei și

admițând contestația acesteia, instanța de apel a procedat cu încălcarea

autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare prin care, în valorificarea

aceluiași titlu de proprietate, reclamanților li s-a recunoscut deja dreptul de

proprietate pentru terenul în suprafață de 1480 mp.

Fundamentându-și

soluția, nu pe un alt titlu de proprietare (ci pe un mijloc de probă-raportul

de expertiză), instanța a permis reclamanților, prin soluția dată, să conteste,

practic, rezultatul primei judecăți, pe motiv că aceștia nu au administrat cu

acea ocazie toate probele, ceea ce este inadmisibil din punctul de vedere al

instituției autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect,

aprecierile pe care le face instanța de apel în legătură cu obiectul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 mai 1950 sunt, pe de o parte,

eronate, neputându-se susține că, atâta vreme cât suprafața de teren asupra

vânzării căreia părțile au convenit este precis determinată și indicată - de

1480 mp - ea ar trebui aflată din efectuarea măsurătorilor loturilor, pentru a

se ajunge la o suprafață mai mare cu peste 400 mp (mai mult, constatând lipsa

de semnificație juridică, în ce privește întinderea dreptului, a actului de

degrevare din anul 1941 - singurul în care apărea menționată o suprafață de

1900 mp, concluzia instanței este cu atât mai puțin lipsită de argumente

juridice).

Pe de altă parte,

sunt aprecieri care nu mai erau permise, câtă vreme actul juridic respectiv

fusese deja dedus judecății, stabilindu-se că, ceea ce a făcut obiect al

vânzării a fost terenul în suprafață de 1480 mp, sens în care a și fost admisă

acțiunea în revendicare anterioară a reclamanților.

În consecință,

decizia din apel a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii a reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a)

și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-a

demonstrat existența dreptului de proprietate pretins în patrimoniul autorilor

săi, la momentul preluării abuzive de către stat.

Ca atare, instanța de

recurs a apreciat incident motivul de nelegalitate invocat, respectiv art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel că a admis recursul pârâtei și al

intervenienților, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul

respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1278

din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova.

Celelalte motive de

recurs au fost găsite neîntemeiate, în condițiile în care aspectele legate de

incidentul procedural al înscrierii în fals, de faptul că procedura falsului nu

ar fi fost finalizată, nu se subsumează motivului prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., nefiind de natură să afecteze, în sine, valabilitatea actului

jurisdicțional (în condițiile în care, potrivit art. 183 C. proc. civ.,

instanța are facultatea suspendării judecății pricinii, iar potrivit art. 322

pct. 4 C. proc. civ. există remediul revizuirii, în situația în care, ulterior

judecății, se constată că hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat

fals).

Tot astfel, celelalte

aspecte vizând nulitatea invocată, pe cale incidentală, a contractului de

vânzare-cumpărare din anul 1950 - pe diferite motive, legate de forma actului,

de calitatea de non-proprietar a înstrăinătorului - rămân subsidiare analizei

față de ceea ce s-a impus spre verificare în mod prioritar, raportat la

obiectul învestirii instanței.

Atâta vreme cât

contractul fusese valorificat jurisdicțional anterior, rămânea de stabilit, așa

cum s-a arătat deja în considerentele expuse, dacă acesta mai putea fi

reevaluat, pentru a se trage alte consecințe juridice decât cele reținute de

prima instanță.

De asemenea, nu s-a

reținut incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.,

întrucât, pe de o parte, deși eronată, decizia prezintă considerentele pe care

se sprijină soluția, iar, pe de altă parte, recurenții nu au dezvoltat

argumente în sensul existenței actului juridic cu clauze clare, neîndoielnice,

al căror înțeles să fi fost denaturat de instanță.

În privința cererii

formulate de recurenta-pârâtă, de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta

urmează să fie respinsă, în condițiile în care nu s-au depus la dosar, actele

justificative ale unei asemenea pretenții.

Împotriva Deciziei

nr. 821 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, a formulat, la 23 septembrie 2013, contestație în anulare W.M.M.,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 (1) teza primă C. proc. civ.

Astfel,

contestatoarea arată că "hotărârea instanței de recurs este rezultatul

unei greșeli materiale, instanța de recurs confundând elemente importante,

determinante pentru pronunțarea hotărârii", și precizează instanța a dat o

interpretare eronată contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 mai 1950,

care, în opinia acesteia", trebuia interpretat sub aspectul obiectului determinat

sau determinabil prin raportare la lungimea laturilor indicate și, nu la

suprafața la 1480 mp.

În dezvoltarea

susținerilor sale, contestatoarea face referire la declarația lui S.F., unica

fiică a lui I.S., (pct. 7 din contractul de vânzare-cumpărare) și arată că

instanța supremă a greșit analizând, în mod separat, înscrisurile doveditoare

ale dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 1894 mp,

deoarece toate înscrisurile trebuie privite unitar, într-o strânsă legătură.

Tot astfel,

contestatoarea a evidențiat că certificatul din 31 iulie 1941 are o importanță

deosebită, nu numai pentru că face dovada că imobilul-teren și construcție ce

face obiectul vânzării se înstrăinează liber de orice sarcini, ci și, pentru că

sunt indicate vecinătățile și lungimea laturilor terenului degrevat, care are o

suprafață totală de 1900 mp.

Cu referire la

analiza și interpretarea înscrisurilor doveditoare ale dreptului de

proprietate, contestatoarea a susținut că "instanța de recurs a săvârșit

erori evidente, prin omiterea și confundarea unor elemente importante din

dosar" și, că aceasta a dat o intepretare greșită aspectului legat de

recunoașterea de către instanța de apel a calității sale de persoană

îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 414 mp,

considerând că se încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr.

5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina, prin care i s-a recunoscut

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1480 mp.

Ca atare, contestatoarea

a menționat totodată, că instanța de recurs consideră, în mod vădit eronat, că

prin admiterea cererii formulate de aceasta, instanța de apel ar înlătura

efectele sentinței civile ale Judecătoriei Câmpina, mai sus menționată.

Solicită admiterea

contestației și anularea Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul admiterii contestației, anulării

Dispoziției nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primăria orașului Sinaia prin

primar și restituirii în natură a terenului situat în Sinaia, județul Prahova.

Contestația în

anulare este inadmisibilă și urmează a fi respinsă pentru considerentele ce

succed:

Fiind reglementată ca

o cale extraordinară de atac de retractare, caracterizată prin caracterul limitativ

al motivelor ce pot fi invocate prin intermediul său, contestația în anulare

este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute la art. 317 C. proc. civ.

(necompetență sau vicii de procedură), precum și la art. 318 (atunci când

hotărârile instanțelor de recurs sunt rezultatul unor greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis a cerceta

vreunul din motivele de modificare sau de casare).

În speță, motivul

indicat de contestatoare este încadrat de aceasta, în conținutul art. 318 (1)

teza primă C. proc. civ., ce reglementează ipoteza în care "hotărârile

instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale".

Așa fiind, în sensul

textului procedural mai sus evocat "greșeală materială" înseamnă o

eroare de ordin procedural, de o asemenea gravitate, încât a avut drept

consecință pronunțarea unei soluții greșite. Concret, trebuie să fie vorba

despre acea greșeală pe care o comite instanța, în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli

de judecată, respectiv, de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale.

În cazul concret

dedus judecății, pe calea contestației în anulare au fost invocate chestiuni

legate de analiza unor înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate, cu

privire la o suprafață de 420 mp, în realitate, nefiind vorba despre o

"greșeală materială" care să evidențieze aspecte formale ale

judecății.

În motivarea sa din

cadrul contestației în anulare, W.M.M. a criticat modul în care instanța de

recurs a interpretat aceste înscrisuri din perspectiva analizei calității de

persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la

o suprafață de încă 420 mp, în condițiile în care, printr-o hotărâre

irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, respectiv Sentința civilă nr.

5118 din 29 octombrie 2003 a Judecătoriei Câmpina s-a constatat dreptul de

proprietate al reclamanților pentru 1480 mp teren situat în Sinaia și

construcțiile edificate pe acesta.

Ca atare,

contestatoarea nu a invocat o greșeală materială, adică o eroare evidentă

asupra unor chestiuni formale ale recursului, (recursurilor), ci a provocat

instanța la analizarea și remedierea unor chestiuni de fond ale judecății

procesului, ce nu pot fi deslușite prin intermediul căii extraordinare de atac

a contestației în anulare.

Prevederea cuprinsă

în conținutul art. 318 (1) teza primă C. proc. civ. nu este incidentă în cauză,

întrucât reanalizarea probelor nu se poate face prin intermediul unei căi

extraordinare de atac de retractare, iar înțelesul eronat al unui contract de

vânzare-cumpărare, din perspectiva reanalizării unor probe, nu îmbracă forma

unei "greșeli materiale" privită în înțelesul formal al acestei

noțiuni, astfel cum aceasta este reglementată prin dispozițiile art. 318 (1)

teza I din același cod.

Așa fiind,

contestația în anulare este inadmisibilă și va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea W.M.M.

împotriva Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă pronunțată în Dosarul nr. 11608/2/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL