ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5343/2013

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: La 31 martie 2003 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova contestația formulată de I.M. și W.M.M. împotriva Dispoziției nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primarul orașului Sinaia, solicitându-se anularea acesteia și restituirea în natură a terenului în suprafață de 420 mp, situat în orașul Sinaia, județul Prahova. În cauză, au formulat cerere de intervenție în interes propriu M.V. și T.D.R., care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și admiterea cererii de intervenție, în sensul de a se dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu către intervenienți, arătându-se că s-au adresat pârâtei, în termen legal, cu o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului în litigiu, ai căror proprietari sunt, ca succesori ai autorului lor, I.S.

Cererea de intervenție a fost admisă în principiu la termenul din 16 iunie 2003, ulterior, intervenienții precizându-și cererea, ca fiind una de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei. Prin Sentința civilă nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația și a fost admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei Primăria orașului Sinaia. Prin Decizia nr. 940 pronunțată la 29 martie 2004 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți. A schimbat în tot Sentința civilă nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, în sensul admiterii contestației, anulării Dispoziției nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primăria Sinaia și a obligat-o pe pârâta Primăria Sinaia să restituie reclamanților, în natură, terenul în suprafață de 414 mp.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienții M.V. și T.D.R. Împotriva deciziei sus-menționate au declarat recurs pârâta și intervenienții, cererile de recurs fiind admise prin Decizia civilă nr. 9713 din 24 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de Proprietate Intelectuală, casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 195/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și, în consecință, a obligat Primăria Sinaia să restituie reclamanților în natură imobilul - teren în suprafață de 414 mp, identificat în raportul de expertiză.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul Primăriei Sinaia. Decizia nr. 195/A din 28 iunie 2011 a fost atacată cu recurs de către Primăria Sinaia și intervenienții M.V., T.D.R.. 1. Primăria Sinaia a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor legale, deoarece soluția sa se întemeiază exclusiv pe o singură probă, cea cu expertiză, fără să analizeze, deși era sesizată în acest sens, dacă actul pe care-și întemeiază pretenția reclamanții poate produce sau nu efecte juridice. Or, așa cum s-a statuat în mod constant în doctrină și jurisprudență, instanța va respinge, ca neîntemeiată, pretenția fundamentată pe un act juridic neproducător de efecte, deoarece nu întrunește condițiile de validitate prevăzute de lege.

În aceste condiții, nu mai prezintă nicio relevanță proba cu expertiză tehnică imobiliară, cât timp solicitarea se întemeiază pe un act neproducător de efecte juridice. - Instanța de apel a reținut în mod eronat că prin decizia de casare s-ar fi statuat că familia I. ar fi cumpărat de la I.S. terenul în suprafață de 1480 mp.

În realitate, instanța de casare nu a stabilit cu certitudine acest aspect, ci doar a reluat o susținere a reclamanților, rămânând ca la rejudecare să se stabilească semnificația actului de degrevare, implicit a certificatului care apare înscris în actul de vânzare-cumpărare din anul 1950. - Instanța a conchis că operațiunea de degrevare în sine este irelevantă în ce privește determinarea suprafeței de teren vândute în anul 1950, nefăcând decât să ateste că imobilul nu mai era grevat de ipotecă, reluând practic ceea ce era înscris în chiar actul respectiv, fără a verifica și apărarea celorlalte părți, potrivit căreia aceste acte n-au existat niciodată. - Au existat înscrieri în fals care au fost ignorate, cererile rămânând nesoluționate, iar procedura falsului nu s-a desfășurat potrivit formelor legale prevăzute de dispozițiile procedurale.

- Contestația, întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este făcută de o persoană care nu are calitate de persoană îndreptățită la restituire față de prevederile art. 3 și 4 ale acestui act normativ, conform cărora "numai proprietarul deposedat de stat și moștenitorii săi pot cere restituirea imobilului". În speță, contestatorii nu au aceste calități, ei sunt doar subdobânditori cu titlu particular ai fostului proprietar, în baza unei vânzări care oricum era nulă absolut, deoarece la 1 mai 1950 proprietar era Statul Român. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. 2. Intervenienții au susținut că decizia este nelegală, sub următoarele aspecte: - A fost greșit soluționată cererea de înscriere în fals cu privire la certificatul de grefă referitor la actul de vânzare-cumpărare din anul 1950, falsul privind inclusiv acest din urmă înscris.

Practic, procedura falsului a rămas nefinalizată, nefiind urmate formele prevăzute de art. 180 - 184 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). - Instanța de apel a ignorat susținerile părților referitoare la faptul că actul de vânzare-cumpărare datat 1 mai 1950 nu poate produce efecte juridice, invocându-se nulitatea acestuia pe cale de excepție. În considerentele deciziei atacate, instanța nu analizează dacă pretinsul titlu al contestatoarei poate produce sau nu efecte juridice, trecând doar superficial relevanța actului de degrevare. - Instanța a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, atunci când a apreciat asupra calității de persoană îndreptățită, întemeindu-și hotărârea exclusiv pe proba cu expertiză, fără a analiza eficacitatea sau ineficacitatea titlului, ignorând practic să verifice calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, are o asemenea calitate proprietarul imobilului de la data preluării abuzive, iar terenul în litigiu a fost naționalizat pe numele lui I.S., autorul intervenienților. În același timp, actul de care s-au prevalat reclamanții este unul nevalid, a cărui nulitate a fost invocată pe cale incidentală, având în vedere că nu a respectat cerința autentificării și transcrierii, obligatorii conform Decretului-lege nr. 115/1938, precum și dispozițiilor Legii nr. 358/1944, Decretului nr. 221/1950. Instanța a reținut eronat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 5118/1993 a Judecătoriei Câmpina prin care s-a soluționat o acțiune a reclamantei, în contradictoriu cu SC P.S.

SA, în condițiile în care niciuna dintre părțile adverse din prezentul dosar nu au fost părți și în litigiul anterior. - Lipsa de temei a pretențiilor reclamanților este dată și de faptul că nu se poate extinde, pe calea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, suprafața de teren dintr-un titlu de care se prevalează un contestator. Or, titlul de care se folosește intimata are ca obiect suprafața certă, strict determinată, de 1480 mp. De altfel, trebuie observată precizia suprafeței indicate în așa-zisul act de vânzare, respectiv 1480 mp, iar nu aproximativ 1500 mp, ceea ce ar fi mai putut crea o prezumție simplă a vreunei erori de măsurătoare. Cât timp reclamanta are un titlu validat, cu putere de lucru judecat, chiar în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală, pe o suprafață certă de 1480 mp, aceasta nu poate pretinde pe calea Legii nr. 10/2001 o extindere a suprafeței, pentru care i-a fost recunoscut dreptul.

În aceste condiții, în mod corect a apreciat prima instanță că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, aceștia neputând dovedi existența unui drept de proprietate și cu privire la suprafața de 420 mp, ei făcând doar dovada, neopozabilă recurenților, unui titlu cu o suprafață certă de 1480 mp, asupra căreia au și fost puși în posesie în anul 1997. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 821 din 20 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâta Primăria orașului Sinaia prin primar și de intervenienții M.V. și T.D.R. împotriva Deciziei nr. 195/A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

A modificat decizia atacată, în sensul în sensul că a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, secția civilă. A respins cererea formulată de pârâta Primăria orașului Sinaia prim primar de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: - În cadrul contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanții n-au reușit să facă dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 414 mp (situat în Sinaia), iar aprecierea, în sens contrar, a instanței de apel este nelegală, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, pentru a ajunge la această soluție, instanța s-a fundamentat, exclusiv, pe concluziile raportului de expertiză, nesocotind, însă, împrejurarea că un mijloc de probă nu poate avea valoarea unui titlu translativ de proprietate și că Legea nr. 10/2001 nu poate oferi cadrul obținerii unui drept suplimentar celui valorificat deja pe calea justiției, ci doar cadrul normativ al asigurării reparației proprietarilor sau moștenitorilor proprietarilor deposedați abuziv (în speță, proprietar deposedat abuziv, prin efectul naționalizării, de imobilul situat în str. O.G., fiind conform mențiunilor din anexa Decretului nr. 92/1950, S.I., autorul recurenților-intervenienți).

Or, prevalându-se de același contract de vânzare-cumpărare, consemnat în chitanța sub semnătură privată încheiată la 1 mai 1950, reclamanții din prezenta cauză și-au disputat dreptul de proprietate cu privire la suprafața de 1480 mp menționată în act, în contradictoriu cu SC P. SA, care a fost obligată la predarea imobilului, conform Sentinței civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina (în executarea căreia a fost întocmit proces-verbal de punere în posesie în anul 1997). În aceste condiții, așa cum corect susțin recurenții-intervenienți, statuându-se cu autoritate de lucru judecat, că dreptul de proprietate transmis prin respectivul contract vizează suprafața de teren de 1480 mp, reclamanții nu pot pretinde ulterior, în valorificarea efectelor aceluiași act, că întinderea dreptului ar fi alta, decât cu încălcarea celor statuate jurisdicțional anterior.

Beneficiari ai unei hotărâri judecătorești irevocabile, care a tranșat asupra dreptului lor pretins pe baza vânzării-cumpărării încheiate la 1 mai 1950 cu numitul S.I., reclamanții nu pot pretinde că întinderea dreptului ar fi alta, pentru că lor li se opune dubla relativitate a efectelor hotărârii judecătorești (în sensul obligativității și autorității de lucru judecat). Aceasta înseamnă că reclamanții nu pot, sub pretextul neadministrării tuturor mijloacelor de probă cu ocazia primei judecăți, să deschidă un nou proces, în care, tinzând la valorificarea aceluiași titlu de proprietate, să susțină că dreptul lor subiectiv ar avea un alt conținut. Ceea ce ar fi putut deschide calea unei noi judecăți, fără să existe obstacolul autorității de lucru judecat, ar fi fost o altă cauză juridică (un alt izvor al dreptului subiectiv), de natură să înlăture și față de reclamanți elementele autorității de lucru judecat.

În speță însă, reclamanții se prevalează doar de un mijloc de probă, respectiv, un raport de expertiză, susținând că nu s-a procedat la măsurarea terenului, nici cu ocazia vânzării-cumpărării și nici cu ocazia primei judecăți, ceea ce i-ar îndreptăți la promovarea unei noi acțiuni.

A mai reținut instanța de recurs în motivarea Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 că, instanța de apel, în mod greșit, primind punctul de vedere al reclamanților, înlătură față de aceștia efectele Sentinței civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina, reținând că "suprafața solicitată prin cererea de față excede suprafața ce a făcut obiectul cauzei anterioare, chiar dacă izvorul dreptului de proprietate invocat în ambele cauze este același contract de vânzare-cumpărare din 1950". O asemenea apreciere a instanței este total eronată, nesocotind modalitatea în care se produc efectele autorității de lucru judecat față de părți, respectiv, cu caracter obligatoriu, fără posibilitatea de a face dovada contrară celor statuate jurisdicțional anterior (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Aceasta întrucât, prezentă în proces, partea a dispus de garanțiile procesuale, mijloacele de probă și sistemul căilor de atac pentru a demonstra justețea dreptului, nefiindu-i permis ca, ulterior finalizării judecății, să ceară redeschiderea acesteia, sub motiv că administrarea unei probe cu expertiză ar duce la concluzia unei alte întinderi a dreptului. Apreciind că pe baza raportului de expertiză se poate ajunge la concluzia unei alte întinderi a dreptului de proprietate al reclamanților - și că, astfel, ar fi dovedită calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a nesocotit însuși fundamentul autorității de lucru judecat, care presupune, în ideea securității și a stabilității juridice, ca un litigiu odată tranșat jurisdicțional să nu mai poată fi adus în dezbaterea judiciară.

Faptul că prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare și, alături de alte îndrumări, efectuarea unei expertize topometrice, nu înseamnă că instanța supremă a dat vreo dezlegare cu privire la semnificația și efectele acestui mijloc de probă, în așa fel încât, sub pretextul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., să-l considere doveditor al dreptului de proprietate. Rezultă, potrivit celor expuse, că recunoscând calitatea de persoană îndreptățită reclamantei și admițând contestația acesteia, instanța de apel a procedat cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare prin care, în valorificarea aceluiași titlu de proprietate, reclamanților li s-a recunoscut deja dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 1480 mp.

Fundamentându-și soluția, nu pe un alt titlu de proprietare (ci pe un mijloc de probă-raportul de expertiză), instanța a permis reclamanților, prin soluția dată, să conteste, practic, rezultatul primei judecăți, pe motiv că aceștia nu au administrat cu acea ocazie toate probele, ceea ce este inadmisibil din punctul de vedere al instituției autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect, aprecierile pe care le face instanța de apel în legătură cu obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 mai 1950 sunt, pe de o parte, eronate, neputându-se susține că, atâta vreme cât suprafața de teren asupra vânzării căreia părțile au convenit este precis determinată și indicată - de 1480 mp - ea ar trebui aflată din efectuarea măsurătorilor loturilor, pentru a se ajunge la o suprafață mai mare cu peste 400 mp (mai mult, constatând lipsa de semnificație juridică, în ce privește întinderea dreptului, a actului de degrevare din anul 1941 - singurul în care apărea menționată o suprafață de 1900 mp, concluzia instanței este cu atât mai puțin lipsită de argumente juridice).

Pe de altă parte, sunt aprecieri care nu mai erau permise, câtă vreme actul juridic respectiv fusese deja dedus judecății, stabilindu-se că, ceea ce a făcut obiect al vânzării a fost terenul în suprafață de 1480 mp, sens în care a și fost admisă acțiunea în revendicare anterioară a reclamanților. În consecință, decizia din apel a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-a demonstrat existența dreptului de proprietate pretins în patrimoniul autorilor săi, la momentul preluării abuzive de către stat. Ca atare, instanța de recurs a apreciat incident motivul de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că a admis recursul pârâtei și al intervenienților, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1278 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova. Celelalte motive de recurs au fost găsite neîntemeiate, în condițiile în care aspectele legate de incidentul procedural al înscrierii în fals, de faptul că procedura falsului nu ar fi fost finalizată, nu se subsumează motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind de natură să afecteze, în sine, valabilitatea actului jurisdicțional (în condițiile în care, potrivit art. 183 C. proc. civ., instanța are facultatea suspendării judecății pricinii, iar potrivit art. 322 pct. 4 C. proc.

civ. există remediul revizuirii, în situația în care, ulterior judecății, se constată că hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals). Tot astfel, celelalte aspecte vizând nulitatea invocată, pe cale incidentală, a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1950 - pe diferite motive, legate de forma actului, de calitatea de non-proprietar a înstrăinătorului - rămân subsidiare analizei față de ceea ce s-a impus spre verificare în mod prioritar, raportat la obiectul învestirii instanței. Atâta vreme cât contractul fusese valorificat jurisdicțional anterior, rămânea de stabilit, așa cum s-a arătat deja în considerentele expuse, dacă acesta mai putea fi reevaluat, pentru a se trage alte consecințe juridice decât cele reținute de prima instanță.

De asemenea, nu s-a reținut incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, deși eronată, decizia prezintă considerentele pe care se sprijină soluția, iar, pe de altă parte, recurenții nu au dezvoltat argumente în sensul existenței actului juridic cu clauze clare, neîndoielnice, al căror înțeles să fi fost denaturat de instanță. În privința cererii formulate de recurenta-pârâtă, de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează să fie respinsă, în condițiile în care nu s-au depus la dosar, actele justificative ale unei asemenea pretenții. Împotriva Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat, la 23 septembrie 2013, contestație în anulare W.M.M., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 (1) teza primă C. proc.

civ. Astfel, contestatoarea arată că "hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, instanța de recurs confundând elemente importante, determinante pentru pronunțarea hotărârii", și precizează instanța a dat o interpretare eronată contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 mai 1950, care, în opinia acesteia", trebuia interpretat sub aspectul obiectului determinat sau determinabil prin raportare la lungimea laturilor indicate și, nu la suprafața la 1480 mp. În dezvoltarea susținerilor sale, contestatoarea face referire la declarația lui S.F., unica fiică a lui I.S., (pct. 7 din contractul de vânzare-cumpărare) și arată că instanța supremă a greșit analizând, în mod separat, înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 1894 mp, deoarece toate înscrisurile trebuie privite unitar, într-o strânsă legătură.

Tot astfel, contestatoarea a evidențiat că certificatul din 31 iulie 1941 are o importanță deosebită, nu numai pentru că face dovada că imobilul-teren și construcție ce face obiectul vânzării se înstrăinează liber de orice sarcini, ci și, pentru că sunt indicate vecinătățile și lungimea laturilor terenului degrevat, care are o suprafață totală de 1900 mp.

Cu referire la analiza și interpretarea înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, contestatoarea a susținut că "instanța de recurs a săvârșit erori evidente, prin omiterea și confundarea unor elemente importante din dosar" și, că aceasta a dat o intepretare greșită aspectului legat de recunoașterea de către instanța de apel a calității sale de persoană îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 414 mp, considerând că se încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 5118 din 29 octombrie 1993 a Judecătoriei Câmpina, prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1480 mp. Ca atare, contestatoarea a menționat totodată, că instanța de recurs consideră, în mod vădit eronat, că prin admiterea cererii formulate de aceasta, instanța de apel ar înlătura efectele sentinței civile ale Judecătoriei Câmpina, mai sus menționată.

Solicită admiterea contestației și anularea Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul admiterii contestației, anulării Dispoziției nr. 50 din 4 martie 2003 emisă de Primăria orașului Sinaia prin primar și restituirii în natură a terenului situat în Sinaia, județul Prahova. Contestația în anulare este inadmisibilă și urmează a fi respinsă pentru considerentele ce succed: Fiind reglementată ca o cale extraordinară de atac de retractare, caracterizată prin caracterul limitativ al motivelor ce pot fi invocate prin intermediul său, contestația în anulare este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute la art. 317 C. proc. civ. (necompetență sau vicii de procedură), precum și la art. 318 (atunci când hotărârile instanțelor de recurs sunt rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare).

În speță, motivul indicat de contestatoare este încadrat de aceasta, în conținutul art. 318 (1) teza primă C. proc. civ., ce reglementează ipoteza în care "hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale". Așa fiind, în sensul textului procedural mai sus evocat "greșeală materială" înseamnă o eroare de ordin procedural, de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Concret, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

În cazul concret dedus judecății, pe calea contestației în anulare au fost invocate chestiuni legate de analiza unor înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate, cu privire la o suprafață de 420 mp, în realitate, nefiind vorba despre o "greșeală materială" care să evidențieze aspecte formale ale judecății. În motivarea sa din cadrul contestației în anulare, W.M.M. a criticat modul în care instanța de recurs a interpretat aceste înscrisuri din perspectiva analizei calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la o suprafață de încă 420 mp, în condițiile în care, printr-o hotărâre irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, respectiv Sentința civilă nr. 5118 din 29 octombrie 2003 a Judecătoriei Câmpina s-a constatat dreptul de proprietate al reclamanților pentru 1480 mp teren situat în Sinaia și construcțiile edificate pe acesta.

Ca atare, contestatoarea nu a invocat o greșeală materială, adică o eroare evidentă asupra unor chestiuni formale ale recursului, (recursurilor), ci a provocat instanța la analizarea și remedierea unor chestiuni de fond ale judecății procesului, ce nu pot fi deslușite prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în anulare. Prevederea cuprinsă în conținutul art. 318 (1) teza primă C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, întrucât reanalizarea probelor nu se poate face prin intermediul unei căi extraordinare de atac de retractare, iar înțelesul eronat al unui contract de vânzare-cumpărare, din perspectiva reanalizării unor probe, nu îmbracă forma unei "greșeli materiale" privită în înțelesul formal al acestei noțiuni, astfel cum aceasta este reglementată prin dispozițiile art. 318 (1) teza I din același cod.

Așa fiind, contestația în anulare este inadmisibilă și va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea W.M.M. împotriva Deciziei nr. 821 din 20 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă pronunțată în Dosarul nr. 11608/2/2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL