ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4417/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4417/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 3

aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Prahova, contestatoarea A.T.I. a chemat în

judecată pe intimații Primăria Sinaia și Prefectura Prahova, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea

dispoziției din 27 februarie 2006 emisă de intimați, restituirea în natură

a cotei de ⅓ din imobilul situat în Sinaia, compus din teren și

construcții și acordarea de măsuri în compensare pentru partea de imobil ce nu

poate fi restituită în natură.

La data de 18 aprilie

2006, K.B.A., C.P.C., C.M.A. și K.A.E. au formulat cerere de intervenție în

interes propriu și în interesul intimatei Primăria Sinaia și au solicitat respingerea

contestației. În cuprinsul cererii de intervenție au arătat că nu se poate

dispune restituirea către contestatoare a cotei de ⅓ din imobilul în litigiu,

în condițiile în care, în baza Legii nr. 112/1995 contestatoarea a încasat despăgubiri

pentru această cotă, precum și o sultă de 446.008.000 ROL la data de 9 aprilie 2003,

iar în urma plății sultei, intervenienții au încheiat un act de partaj

voluntar pe care l-au intabulat cartea funciară. Cererea de intervenție a fost

admisă în principiu, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 7

noiembrie 2006.

La termenul de judecată

din data de 18 aprilie 2006, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate

de intimat, a Primarului orașului Sinaia.

La data de 27 iunie 2006,

contestatoarea și-a precizat contestația, arătând că nu solicită restituirea în

natură a apartamentelor deja înstrăinate chiriașilor și care au aparținut autorului

său, C.D., urmând să încaseze despăgubirile legale ce i se cuvin, iar la data de

7 noiembrie 2006, și-a precizat din nou contestația în sensul că nu înțelege să

se judece în contradictoriu cu Prefectura Prahova și că solicită restituirea în

natură a apartamentului situat la et. 2 corp A, cu intrare din str. O.G. având 2

camere, bucătărie, cămară, hol, baie, WC, vestibul.

La data de 6

februarie 2007, contestatoarea a formulat o nouă precizare a contestației, solicitând

introducerea în cauză a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și restituirea în natură a

părții de imobil pentru care i s-au achitat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995,

și anume a cotei de ⅓ din et. 1, et. 3, mansarda corpului A, etajul corpului

C, a cotei de ⅓ din spațiile comerciale, din imobilul situat în Sinaia,

str. O.G.

În ședința publică de

la termenul de judecată din data de 6 martie 2006, instanța a respins cererea formulată

de contestatoare privind introducerea în cauză a Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin sentința civilă

nr. 666 din 24 aprilie 2007, Tribunalul Prahova a admis în parte contestația, a

anulat în parte dispoziția din 27 februarie 2006 emisă de intimați și a dispus restituirea

în natură către contestatoare a cotei de ⅓ din imobilul situat în Sinaia,

str. O.G. compus din corpul A de construcție (etajul 1, etajul 3, mansarda), din

corpul C de construcție (etajul 1), precum și din terenul aferent acestora, cu condiția

ca petenta să restituie suma încasată pentru această cotă de ⅓ din imobilul

sus-menționat, sumă ce va fi actualizată și calculată potrivit Legii nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005.

A înlăturat plata în favoarea

contestatoarei a diferenței dintre valoarea încasată și valoarea stabilită conform

Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cotă de ⅓ din imobilul sus-menționat,

restituită în favoarea contestatoarei în calitate de moștenitoare a defunctei K.A.

A respins ca neîntemeiate

capetele contestației precizate privind restituirea în natură a cotei de ⅓

din spațiile comerciale situate în Sinaia, str. O.G. și acordarea altor măsuri

în compensare.

A respins ca neîntemeiată,

cererea de intervenție formulată de intervenienți împotriva contestatoarei și în

contradictoriu cu intimații și a obligat, în solidar, pe intimați și intervenienți

la plata către contestatoare, a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că, atâta timp cât statul a preluat de la

autoarea contestatoarei cota de ⅓ din corpul A de construcție și din terenul

aferent acestora, achitarea de către intimați și intervenienți a sultei de 446.008.000

ROL în contul Primăriei Sinaia în baza hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză

nu le conferă acestora un drept de proprietate asupra cotei de ⅓ din imobilul

în litigiu.

În condițiile în care

această cotă de ⅓ în litigiu era liberă din punct de vedere juridic, înseamnă

că dispoziția din 27 februarie 2006 este nelegală numai în ceea ce privește cota

de ⅓ din imobilul în litigiu, respectiv corpurile A și C și a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Instanța, având în vedere

că petenta are dreptul la restituirea în natură a cotei de ⅓ sus-menționate,

a înlăturat plata în favoarea contestatoarei a diferenței dintre valoarea încasată

și valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cota

de ⅓ din imobil, restituită în favoarea contestatoarei, în calitate de moștenitoare

a defunctei K.A.

De asemenea, instanța

a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere din contestația precizată privind

restituirea în natură a cotei de ⅓ din spațiile comerciale situate în Sinaia,

str. O.G. și acordarea altor măsuri în compensare, deoarece această cotă de

⅓ din spațiile comerciale i-a fost restituită în natură contestatoarei în

baza deciziei nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, caz în care

respectiva cotă nu mai poate face obiectul unei restituiri în temeiul Legii nr.

10/2001.

Instanța a apreciat ca

neîntemeiată cererea de intervenție, în condițiile în care contestatoarea are dreptul

la restituirea în natură a cotei de ⅓ din imobilul în litigiu, respectiv din

corpurile A și C.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel intervenienții și intimații, iar prin decizia civilă nr. 199

din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate apelurile și

i-a obligat pe apelanți, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum

de 2.780 RON, către intimata-contestatoare A.T.I.

Prin decizia civilă

nr. 1296 din 24 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate de pârâți și de intervenienți, a casat decizia civilă nr. 199 din 5

octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță.

Instanța de recurs

a reținut că, la termenul de judecată din data de 8 iulie 2011, recurenții-intervenienți

au formulat un motiv de ordine publică întemeiat pe art. 306 alin. (2) și art. 304

pct. 9 C. proc. civ., referitor la autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește

hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare de drept comun și

anume: sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunțată de Judecătoria

Sinaia, decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Prahova și decizia

nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești.

Ulterior, la termenul

de judecată din data de 10 februarie 2012, aceeași recurenți au invocat excepția

inadmisibilității cererii de restituire în natură a cotei ideale din dreptul de

proprietate pe cote-părți, precum și excepția autorității de lucru judecat a sentinței

civile nr. 1210 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sinaia în acțiunea

de partaj, definitivă prin decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului

Prahova.

Înalta Curte a apreciat

că excepția inadmisibilității este neîntemeiată în raport de dispozițiile legale

incidente, și anume art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text de lege care conține

o derogare expresă de la dreptul comun ce trebuie aplicată ca atare, în virtutea

regulilor ce guvernează concursul de legi.

În ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în partaj, instanța

de recurs a reținut că hotărârile anterioare, fiind casate, nu au produs niciun

efect, iar actele de executare efectuate în temeiul acestora, inclusiv plata sultei,

partajul voluntar intervenit între intervenienți precum și intabularea ulterioară

a proprietății exclusive în cartea funciară au fost desființate de drept. Concluzionând,

instanța de recurs a înlăturat susținerile tuturor recurenților cu privire la efectele

hotărârilor judecătorești pronunțate în partaj.

Referitor la hotărârile

pronunțate în procesul de revendicare, Înalta Curte a reținut că raportul de expertiză

judiciar N.M. nu a fost avut în vedere de niciuna dintre instanțele de fond, în

sensul de a se determina cu certitudine dacă dispoziția de admitere a cererii în

revendicare a vizat întreaga construcție ori doar părți din aceasta pentru a se

aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia

putea dispune de cota de ⅓ din dreptul asupra unor părți din imobil.

S-a apreciat că, dată

fiind insuficienta clarificare a situației de fapt, se impune ca, în rejudecare,

instanța de apel să se raporteze și la împrejurarea că o parte dintre apartamente

au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât să fie excluse de la

restituirea în natură către reclamantă, dacă se va stabili că aceasta este îndreptățită

la o asemenea măsură reparatorie în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, s-a reținut

că este pe deplin aplicabil principiul electa una via, în sensul că, odată parcursă

una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv pentru restituirea

în natură a imobilului, sunt epuizate posibilitățile acestuia de recunoaștere a

dreptului de proprietate și de redobândire a posesiei asupra bunului. Evident, acest

principiu este viabil doar în ipoteza în care obiectul cererii în revendicare este

același cu cel al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, indiferent dacă

pretențiile titularului dreptului au fost admise în totalitate sau parțial.

S-a apreciat, de asemenea,

ca în cadrul rejudecării se impune a se cerceta dacă poziția procesuală a reclamantei

A.T.I. în procesul anterior, în legătură cu suspendarea judecării acțiunii în revendicare,

echivalează cu o alegere a uneia dintre căile procesuale alternative de realizare

a dreptului, astfel cum pretind intervenienții, pentru a fi operant principiul electa

una via.

S-a stabilit ca, în rejudecare,

să se determine și dacă obiectul cererii adresate instanței de drept comun

de reclamantă este identic, cel puțin în parte, cu cel al cererii formulate în baza

Legii nr. 10/2001, aspect omis analizei de către instanțele de fond, urmând a se

ține cont că, în baza legii speciale, aceasta tinde la măsuri reparatorii în considerarea

dreptului de proprietate ce a aparținut autorului său, C.D., ce a purtat asupra

unor părți determinate din imobil și a cotei-părți de ⅓ din dreptul de proprietate

ce a aparținut bunicii, K.A.

În fine, s-a concluzionat

că, pe baza acestor verificări, urmează să se clarifice îndreptățirea reclamantei

la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în contextul excepției puterii

lucrului judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare.

Rejudecând cauza, prin

decizia civilă nr. 6 din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă,

a respins atât excepția puterii de lucru judecat, cât și apelurile declarate

de intervenienți și de pârâți.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Excepția puterii de lucru

judecat a hotărârii judecătorești din acțiunea în revendicare, invocată de intervenienți

este neîntemeiată.

Prin decizia de casare,

Înalta Curte a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de

a determina cu certitudine dacă admiterea cererii în revendicare a vizat întreaga

construcție, ori doar părți din aceasta, pentru a se aprecia dacă, la momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia putea dispune de cota de ⅓

din dreptul asupra unor părți din imobil (astfel cum a fost obligată prin hotărârea

primei instanțe din prezenta cauză).

Imobilul în litigiu, situat

în Sinaia, str. O.G., a aparținut soților K.A. și K.P.

La decesul lui K.P., soția

acestuia K.A. și fiii au împărțit imobilul, conform actului de partaj voluntar autentificat

din 23 mai 1947.

Reclamanta A.T.I. și mama

acesteia, F.C., sunt fiica, respectiv soția lui C.D., iar apelanții intervenienți

sunt moștenitorii lui K.P. și B.K.

Conform acestui act de

partaj voluntar, K.A. a primit în proprietate corpul A al imobilului (respectiv

din etajul 1 un apartament și o cameră, la etajul 2 trei camere, la etajul 3 nouă

camere și mansarda corpului A), corpul C și parterul corpului B (dependințele).

Examinând conținutul dispozitivului

hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare pe dreptul comun,

respectiv sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia,

prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților (intervenienții

din prezenta cauză) asupra imobilului din litigiu, instanța de apel a constatat

că acest dispozitiv nu conține o dispoziție clară în privința întinderii dreptului

asupra construcțiilor, fiind cert identificată doar suprafața de 798 mp teren, recunoașterea

dreptului operând generic asupra construcțiilor.

Analizând conținutul raportului

de expertiză N.M., la care s-a făcut trimitere în dispozitivul sentinței, ce se

coroborează cu motivarea acestei sentințe, rezultă că reclamanților (apelanții

intervenienți din prezenta cauză) le-a fost recunoscut dreptul de proprietate, corespunzător

cotei de

2

/

3

, deținută de autorii lor, K.P. și B.K.

Astfel, în conținutul

acestui raport de expertiză se face referire la conținutul actului de partaj voluntar,

expunându-se partea primită în proprietate de fiecare moștenitor al lui K.P., se

identifică spațiile din imobil în raport de hotărârile comisiei pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995, menționându-se că parterul corpului B și corpul C nu au făcut

obiectul Legii nr. 112/1995, fiind spații comerciale.

Totodată, în considerentele

hotărârii judecătorești din acțiunea în revendicare, se menționează ca argument

pentru respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii pentru nerespectarea

regulii unanimității că acțiunea în revendicare nu trebuie privită ca un act de

dispoziție, ci ca act de conservare și administrare, prin care se readuce în patrimoniul

comun un bun ce urmează apoi a fi partajat, conform legii, între toate persoanele

care justifică dreptul indiviz asupra lui.

De asemenea, în finalul

considerentelor se menționează că cele două interveniente (reclamanta din prezenta

cauză, A.T.I. și mama acesteia, F.C.) au calitate procesuală activă alături de ceilalți

patru coreclamanți, fiind îndreptățite la restituirea părții din imobil atribuit

lui K.A., parte pentru care atât reclamanții, cât și intervenientele se află în

indiviziune.

În consecință, instanța

de apel a reținut că, date fiind considerentele hotărârii judecătorești pronunțate

în acțiunea în revendicare, ce interesează instituția puterii de lucru judecat în

egală măsură cu dispozitivul hotărârii, având menirea de a justifica și explica

dispozițiile instanței, trebuie concluzionat că Judecătoria Sinaia, prin sentința

civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1221

din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești) a dispus restituirea în natură

către reclamanți (apelanții-intervenienți din prezenta cauză) numai a cotei de

2

/

3

din construcțiile imobilului în litigiu, așa cum, de altfel, aceștia au solicitat

prin cererea de chemare în judecată.

Această situație rezultă

și din conduita lor ulterioară: după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate

în acțiunea în revendicare, aceștia au formulat o cerere de ieșire din indiviziune

prin care au solicitat partajarea imobilului cu mențiunea că restul de ⅓ a

rămas în proprietatea Primăriei orașului Sinaia (această cotă de ⅓ fiind solicitată

de reclamantă pe calea prezentului demers judiciar), proces de ieșire din indiviziune

în care reclamantei A.T.I. i s-a recunoscut, prin încheierea de admitere în principiu

din 8 decembrie 2006 a Judecătoriei Sinaia, o cotă de ⅓ din bunurile rămase

de pe urma defunctei K.A., împrejurare pe care intervenienții nu au contestat-o,

aceștia nedeclarând apel, respectiv recurs sub acest aspect.

Totodată, în contractul

depus în fața instanței de apel, încheiat cu Primăria Sinaia la data de 15

iunie 2001 de către K.B.A., C.P.C., C.M.A. și K.A.E., se menționează că „cele

două părți contractante, prima în calitate de coproprietară în cotă indiviză de

2

/

3

a imobilului situat în Sinaia, str. O.G. și cea de-a doua

în calitate de coproprietar în cotă indiviză de

1

/

3

, au hotărât

de comun acord ca în temeiul dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 114/1996 să încheie

prezenta înțelegere privind gestionarea și administrarea fondului local pe care

îl dețin în indiviziune”.

În concluzie, apelanților

intervenienți, fiindu-le restituită numai cota de

2

/

3

din

imobil, cealaltă cotă de ⅓ rămasă de pe urma defunctei K.A. a rămas la dispoziția

Primăriei Sinaia, astfel că aceasta putea dispune de respectiva cotă la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a constatat

că principiul electa una via nu poate fi reținut în ceea ce o privește pe reclamanta

A.T.I.

Astfel, aceasta împreună

cu mama sa, F.C., prin cererea de intervenție formulată în cadrul acțiunii în revendicare,

au solicitat restituirea în natură numai a cotei de ⅓ din spațiile comerciale,

excluse de la măsurile reparatorii (spațiile de la parterul corpurilor B și

C, conform raportului de expertiză N.M.), cerere admisă prin decizia nr. 1221

din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești.

Cererea de intervenție

din cadrul acțiunii în revendicare nu s-a referit și la spațiile de locuit pentru

care li s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, și a căror restituire

în natură contestatoarele au solicitat-o ulterior, în baza Legii nr. 10/2001, prin

notificarea formulată înainte de finalizarea procesului în revendicare.

Astfel, din conținutul

notificării din 4 aprilie 2001 rezultă că A.T.I. și mama sa, F.C., au solicitat

restituirea în natură în cotă de

1

/

1

a spațiilor din imobil

moștenite de la tatăl, respectiv soțul, C.D., și în cotă de ⅓ de la K.A.,

respectiv corp A: etajul 1 două apartamente, etajul 3 două apartamente și o garsonieră,

mansarda, demisol 1, demisol 2, pivniță, etajul 1 corp C și parterul corpului B

și C, menționând în finalul notificării că ceilalți moștenitori au proces de revendicare

în justiție.

Ulterior, la data de 8

august 2001, acestea au formulat o completare la notificare, prin care au învederat

că, pentru partea din proprietate înstrăinată de primărie chiriașilor, în baza Legii

nr. 112/1995, care a aparținut lui C.D., nu solicită restituirea în natură, ci despăgubiri,

reprezentând diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicii inflației

și valoarea corespunzătoare a acestor apartamente. Această precizare a fost formulată

de contestatoare și în cadrul contestației de față, astfel încât apartamentele evidențiate

în adresa din 23 noiembrie 2011 a Primăriei Sinaia sunt excluse de la restituirea

în natură către reclamantă, pentru acestea fiind acordate despăgubiri prin dispoziția

din 27 februarie 2006 emisă de Primăria Sinaia.

În concluzie, reclamanta

A.T.I. a solicitat pe calea prezentului demers judiciar restituirea în natură doar

a cotei de ⅓ din averea bunicii, K.A., mai puțin cota de ⅓ pe care a

dobândit-o (ulterior înregistrării notificării) pe dreptul comun, respectiv spațiile

comerciale, parterul corpurilor B și C, spații comerciale care, așa cum

în mod corect a reținut tribunalul, i-au fost restituite în natură prin decizia

nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, caz în care nu mai pot face

obiectul unei restituiri în baza Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a mai reținut

că, după formularea notificării, dar înainte de soluționarea irevocabilă a acțiunii

în revendicare, respectiv la ultimul termen de judecată din data de 19 aprilie 2001

de la Curtea de Apel Ploiești (Dosar 2798/2001 în care s-a pronunțat decizia

nr. 1221 din 26 aprilie 2001), recurentele interveniente A.T.I. și F.C. au solicitat

suspendarea cauzei în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, depunând la dosar notificarea

formulată în baza acestei legi, cerere respinsă de instanță cu motivarea că suspendarea

trebuia solicitată de toți participanții la proces, aspect față de care procuratorul

recurentelor și-a exprimat nemulțumirea, refuzând să pună concluzii pe fond.

În concluzie, nu se poate

reține, că reclamanta și mama sa au optat pentru continuarea judecății în revendicare,

operând principiul electa una via, întrucât au învederat instanței de drept comun

că au formulat notificare, solicitând suspendarea cauzei, cerere pe care instanța

însă a respins-o, aspect față de care acestea nu au mai pus concluzii pe fondul

cauzei.

Împotriva deciziei pronunțate

de Curtea de Apel Ploiești, în termen legal, au declarat și motivat recurs,

atât intervenienții K.B.A., C.P.C. și C.M.A., cât și pârâții Primăria

Sinaia și Primarul orașului Sinaia.

intervenienții K.B.A., C.P.C. și C.M.A. formulează următoarele critici pe care

le încadrează în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 10 C. proc. civ.:

a. În temeiul art. 304

alin. (8) C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a interpretat

eronat dispozitivul sentinței civile nr. 912 din 29 septembrie 2000 a Judecătoriei

Sinaia și raportul de expertiză efectuat de expert N.M., ceea ce a determinat

pronunțarea unei soluții greșite în privința excepției

autorității de lucru judecat.

Recurenții fac trimitere

la probe administrate în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească

menționată, redau obiectivele stabilite de instanță în acel litigiu pentru

expertiza ce avea să fie efectuată de expert N.M., reproduc răspunsurile expertului

la obiectivele fixate și arată că, prin sentința civilă nr. 912 din 26

septembrie 2000, Judecătoria Sinaia a restituit în natură imobilul către intervenienți,

inclusiv cota indiviză de ⅓ din spațiile de locuit din proprietatea K.A.

Recurenții mai arată

că îndrumările date de Înalta Curte cu privire la incidența principiul electa una

via au fost greșit aplicate de instanța de apel, pornind de la soluționarea

greșită a excepției autorității de lucru judecat a sentinței nr. 912 din

26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, cu privire la întinderea dreptului asupra

construcțiilor.

Recurenții din prezenta

cauză, în calitate de reclamanți au formulat, în solidar, la data de 24

mai 1999, o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, întemeiată pe

art. 480 C. civ. În acel dosar, A.T.I. și F.C., în data de 23 iunie 1999, au formulat

o cerere de intervenție în interes propriu, întemeiată pe art. 480 C. civ., precum

și notificarea din 4 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar la termenul

de judecată din data de 19 aprilie 2001, în baza art. 47 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, au solicitat suspendarea procesului. Cererea a fost respinsă, dată

fiind opoziția reclamanților, astfel încât intervenientele au continuat procesul

în revendicare pe dreptul comun.

Dovada faptului că au

parcurs până la sfârșit revendicarea pe calea dreptului comun, întemeiată pe

art. 480 C. civ., este rezultatul obținut, adică restituirea în natură a dreptului

cerut, prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, care

se bucură de autoritate de lucru judecat.

Față de această situație

de fapt, și pentru că dreptul de proprietate nu este susceptibil a fi ocrotit prin

două sau mai multe acțiuni distincte, principiul electa una via este pe deplin aplicabil

în prezenta cauză, în sensul că, odată parcursă calea dreptului comun, este epuizata

calea Legii nr. 10/2001, așa cum a reținut și Înalta Curte prin decizia

de casare.

b. În temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenții arată că decizia recurată este nelegală, întrucât

instanța de apel nu a respectat dispozițiile obligatorii ale deciziei nr.

1296 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți.

Astfel, instanța

de apel nu a verificat dacă, la data notificării formulată în temeiul Legii nr.

10/2001, Primăria Sinaia mai deținea cota indiviză de ⅓ din spațiile de locuit

proprietatea K.A. și dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

Primăria Municipiului Sinaia putea dispune de ⅓ din dreptul asupra unor părți

din imobil.

Decizia recurată nu a

respectat nici dispoziția de a constata dacă obiectul cererii adresate de către

A.T.I. instanței de drept comun este identic, cel puțin în parte, cu cel al notificării

din 4 aprilie 2004, formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Intimata și autoarea

sa, prin acțiunea în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe art. 480 C. civ.,

au cerut restituirea în natură a cotei indivize de ⅓ din spațiile comerciale

situate la parter corp B și C.

Prin notificarea din 4

aprilie 2004, au cerut restituirea în natură a bunurilor pentru care încasaseră

despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 și restituirea în natură a cotei indivize

de ⅓ din spațiile comerciale situate la parter corp B și C.

Rezultă că în cele două

cereri distincte, obiectul este identic în parte,respectiv în ceea ce privește

cota de ⅓ din spațiile comerciale situate la parter corp B și C, drept care

le-a fost restituit în natură prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții

de Apel Ploiești.

c. Recurenții arată

că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii și cuprinde motive străine

de natura pricinii, critică pe care o încadrează în dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În acest sens, recurenții

arată că instanța de apel motivează decizia de respingere a excepției autorității

de lucru judecat cu argumente legate de nulitatea partajului, folosind date eronate

și un contract de administrare lovit de nulitate, astfel încât motivele sunt străine

de natura pricinii.

Recurenții susțin

că intimata nu solicită un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul său nu a fost și nu este afectat

de nici o ingerință, întrucât o parte a bunului i-a fost restituit în natură, iar

pentru cealaltă parte fost despăgubită. În schimb, recurenții, care au obținut

restituirea în natură a unui imobil printr-o acțiune de drept comun, în temeiul

art. 480 C. civ. prin hotărâri judecătorești irevocabile, sunt titularii unui bun.

Printr-o precizare depusă

ulterior, recurenții intervenienți arată că motivele de recurs încadrate

în cererea de recurs în prevederile art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ. sunt,

de fapt, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Primarul orașului Sinaia și Primăria orașului Sinaia formulează următoarele

critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.:

a. În temeiul art. 304

pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a interpretat greșit

considerentele sentinței nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia și

a stabilit greșit întinderea dreptului asupra construcțiilor indicate în dispozitivul

acestei sentințe, identificate prin raportul de expertiză întocmit de N.M.

Recurenții prezintă

procedurile administrative și cele judiciare desfășurate cu privire la

imobilul în litigiu și arată că sentința nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei

Sinaia se bucură de autoritate de lucru judecat, iar întinderea dreptului recunoscut

asupra construcțiilor este lipsită de echivoc, în condițiile în care, A.T.I. și

F.C. au optat pentru acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, susțin

recurenții, instanța de apel a soluționat greșit excepția

autorității de lucru judecat în raport cu sentința nr. 912 din 26 septembrie 2000

a Judecătoriei Sinaia și cu raportul de expertiză construcții N.M., schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Hotărârile judecătorești

pronunțate în acțiunea în revendicare, pe calea dreptului comun, se bucură de opozabilitate

față de contestatoarea A.T.I., ce a figurat ca parte în proces și de autoritate

de lucru judecat, hotărârile fiind puse în executare atât de reclamanți, cât și

de interveniente, la data de 1 iunie 2001.

Prin decizia recurată,

a fost analizat greșit principiul electa una via, întrucât instanța și-a bazat

argumentele pe soluționarea eronată a excepției autorității de lucru judecat

a sentinței nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia.

Întrucât un drept nu poate

fi ocrotit prin mal multe acțiuni directe și distincte, iar A.T.I. și F.C. au parcurs

judecata pe dreptul comun, rezultă că este pe deplin aplicabil principiul electa

una via.

b. Recurenții arată

că hotărârea pronunțata a fost dată cu încălcarea legii [art. 304 alin. (9) C. proc.

civ.].

Prin decizia recurată,

instanța de apel nu a stabilit dacă la data notificării, 4 aprilie 2001, Primăria

Sinaia mai deținea cota indiviză de ⅓ din spațiile de locuit proprietatea

K.A.

Totodată, instanța

de apel nu a stabilit dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanței de

drept comun este identic, cel puțin în parte, cu cel al notificării din 4

aprilie 2004, formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Prin cererea de intervenție

în interes propriu, formulată în cadrul acțiunii întemeiată pe art. 480 C.

civ., A.T.I. a solicitat restituirea în natură a cotei indiviză de ⅓ din spațiile

comerciale situate la parter corp B și C, întrucât spațiile comerciale nu au făcut

obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin notificarea nr.

190 din 4 aprilie 2001, A.T.I. cere cota de ⅓ din spațiile comerciale de la

parterul corpurilor B și C.

Rezultă că obiectul cererii

în revendicare și obiectul notificării sunt identice în parte.

Acest obiect, cota de

⅓ din spațiile comerciale de la parter corp B și C, i-a fost restituit în

natură prin decizia nr. 1221/2001 a Curții de Apel Ploiești.

c. Recurenții susțin

că hotărârea pronunțată cuprinde motive străine de natura pricinii și încalcă

dispozițiile deciziei de casare, critică pe care o încadrează în prevederile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Decizia recurată folosește

drept argument partajul lovit de nulitate, date greșite și un contract de administrare

nul, pentru a motiva respingerea greșită a excepției autorității de lucru judecat,

astfel încât, motivele sunt străine de natura pricinii și încălcă decizia de

casare pronunțată de Înalta Curte.

Recurenții invocă

art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 1 din primul Protocol, practica C.E.D.O., precum și securitatea

circuitului civil.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs ale intimaților și

ale intervenienților, critici pe care urmează a le reîncadra în prevederile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a le restructura și a le grupa pentru

a le răspunde prin argumente comune, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând, aspectele

criticate prin cererile de recurs declarate în cauză, cea a intervenienților

și cea a intimaților, sunt identice, chiar dacă formulările care le cuprind

sunt, uneori, diferite.

În al doilea rând, recurenții

critică decizia instanței de apel sub două aspecte principale, cărora le subsumează

mai multe argumente și anume: a) nerespectarea deciziei de casare pronunțată

de Înalta Curte în primul ciclu procesual și b) interpretarea greșită

a sentinței civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, ceea

ce a atras, în opinia recurenților, o soluție nelegală în privința

excepției autorității de lucru judecat, în privința principiului

electa una via și în ceea ce privește stabilirea împrejurării dacă Primăria

Sinaia deținea, la data formulării notificării de către contestatoare și

autoarea ei, o cotă de ⅓ din spațiile de locuit din proprietatea K.A.

și, pe cale de consecință, dacă la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, Primăria Sinaia mai putea dispune de această cotă de ⅓.

a) În ceea ce privește

criticile vizând încălcarea de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării,

a prevederilor art. 315 C. proc. civ., critici care, în baza art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., vor fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că, prin decizia pronunțată în finalizarea primului ciclu

procesual, instanța de recurs a dispus ca instanța de rejudecare să lămurească

următoarele aspecte: dacă dispoziția de admitere a cererii în revendicare prin

sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia a vizat

întreaga construcție ori doar părți din aceasta, dacă la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Sinaia putea dispune de cota

de ⅓ din dreptul asupra unor părți din imobil și dacă obiectul cererii

adresate de către A.T.I. instanței de drept comun este identic, cel puțin

în parte, cu cel al cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dat fiind principiul

electa una via.

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, astfel cum rezultă

din cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a lămurit, prin administrarea de

probatorii și interpretarea acestora, aspectele indicate în decizia de casare

ca fiind importante pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt, astfel

încât casarea hotărârii instanței de apel nu poate fi dispusă în temeiul

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 C. proc. civ.

De altfel, din cuprinsul

cererilor de recurs formulate în cauză, rezultă că recurenții critică mai degrabă

dezlegările date de instanța de apel aspectelor indicate în decizia de casare,

decât nepronunțarea asupra acestor aspecte.

b) Recurenții critică

dezlegările instanței de apel în privința excepției autorității

de lucru judecat, a principiului electa una via, a stabilirii împrejurării dacă

Primăria Sinaia deținea, la data formulării notificării de către contestatoare

și autoarea ei, o cotă de ⅓ din spațiile de locuit din proprietatea

K.A. și, pe cale de consecință, a împrejurării dacă, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia mai putea dispune de cota de ⅓

din dreptul asupra unor părți din imobil.

Toate aceste dezlegări

au ca premisă interpretarea greșită, în opinia recurenților, a sentinței

civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia. Numai interpretând

greșit conținutul acestei hotărârii sub aspectul dezlegării pe care ea

o cuprinde în privința cererii în revendicare formulate de reclamanții

din acel litigiu, intervenienții din prezenta cauză, și admisă de instanță,

curtea de apel a putut să decidă că nu există putere de lucru judecat, că nu a fost

încălcat principiul electa una via și că Primăria Sinaia deținea, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o cotă de ⅓ din dreptul asupra unor

părți din imobil de care putea dispune în favoarea contestatoarei.

Sub aceste aspecte, Înalta

Curte reține următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 912 din 26 septembrie 2000, Judecătoria Sinaia a admis acțiunea în revendicare

formulată de reclamanții K.B.A., C.P.C., K.A.E. și C.M.A., a respins cererea

de intervenție formulată de intervenientele F.C. și A.T.I. și a obligat

pârâta Primăria orașului Sinaia să lase reclamanților în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în orașul Sinaia, str. O.G.,

compus din teren în suprafață de 798 mp, identificat prin raportul de expertiză

topometrică N.D. și construcțiile de pe teren, identificate prin raportul

de expertiză construcții N.M.

Prin decizia nr. 213

din 14 februarie 2001, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiate, apelurile

declarate de pârâta Primăria orașului Sinaia și de interveniente împotriva

sentinței civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, iar

prin decizia civilă nr. 1221 din 26 aprilie 2001, Curtea de Apel Ploiești a

respins, ca nefondat, recursul declarat de Primăria orașului Sinaia, a admis

recursul declarat de interveniente, a casat în parte sentința civilă nr.

912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia și decizia nr. 213 din 14

februarie 2001 a Tribunalului Prahova, a admis cererea de intervenție și

a obligat Primăria Sinaia să lase intervenientelor în deplină proprietate și

posesie cota de ⅓ din imobilul în litigiu exclus de la măsurile reparatorii

(spațiile de la parterul corpurilor de clădire B și C identificate prin

raportul de expertiză N.M., efectuat la judecata în fond, la pct. 5), menținând

restul dispozițiilor deciziei și sentinței.

Prin decizia nr. 1296

din 24 februarie 2012, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual al

prezentului litigiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte a reținut,

referitor la hotărârile pronunțate în procesul de revendicare, că raportul de expertiză

judiciar N.M. nu a fost avut în vedere de niciuna dintre instanțele de fond, în

sensul de a se determina cu certitudine dacă dispoziția de admitere a cererii în

revendicare a vizat întreaga construcție ori doar părți din aceasta pentru a se

aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia

putea dispune de cota de ⅓ din dreptul asupra unor părți din imobil.

În rejudecarea litigiului,

curtea de apel a examinat conținutul dispozitivului hotărârii judecătorești pronunțate

în acțiunea în revendicare pe dreptul comun, respectiv sentința civilă nr. 912

din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, și a constatat că acest dispozitiv

nu conține o dispoziție clară în privința întinderii dreptului asupra construcțiilor,

fiind cert identificată doar suprafața de 798 mp teren, recunoașterea dreptului

operând generic asupra construcțiilor.

De aceea, instanța

de apel, a analizat conținutul raportului de expertiză N.M., considerentele hotărârii

judecătorești din acțiunea în revendicare, probele din care a rezultat conduita

ulterioară a părților și care au dovedit că, după rămânerea definitivă

a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare, reclamanții din acel

litigiu, intervenienții din prezenta cauză, au formulat o cerere de ieșire

din indiviziune prin care au solicitat partajarea imobilului, menționând că restul

de ⅓ a rămas în proprietatea Primăriei orașului Sinaia (această cotă de ⅓

fiind solicitată de reclamantă pe calea prezentului demers judiciar). În acest proces

de ieșire din indiviziune, reclamantei A.T.I. i s-a recunoscut, prin încheierea

de admitere în principiu din 8 decembrie 2006 a Judecătoriei Sinaia, o cotă de ⅓

din bunurile rămase de pe urma defunctei K.A., împrejurare pe care intervenienții

nu au contestat-o, aceștia nedeclarând apel, respectiv recurs sub acest aspect.

Totodată, instanța

de apel a avut în vedere contractul încheiat de K.B.A., C.P.C., C.M.A. și K.A.E.

cu Primăria Sinaia, la data de 15 iunie 2001, în care se menționează că „cele două

părți contractante, prima în calitate de coproprietară în cotă indiviză de

2

/

3

a imobilului situat în Sinaia, str. O.G. și cea de-a doua în calitate de coproprietar

în cotă indiviză de ⅓, au hotărât de comun acord ca în temeiul dispozițiilor

art. 34 din Legea nr. 114/1996 să încheie prezenta înțelegere privind gestionarea

și administrarea fondului local pe care îl dețin în indiviziune”.

Interpretând toate aceste

înscrisuri, instanța de apel a ajuns la concluzia că Judecătoria Sinaia, prin

sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 (rămasă irevocabilă prin decizia

nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești), a dispus restituirea

în natură către intervenienții din prezenta cauză numai a cotei de

2

/

3

din construcțiile imobilului în litigiu. Cealaltă cotă de ⅓ din proprietatea

defunctei K.A. a rămas la dispoziția Primăriei Sinaia, astfel că aceasta putea dispune

de respectiva cotă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, instanța

de apel, prin decizia recurată, interpretând probele administrate, a concluzionat

că reclamanta A.T.I. împreună cu mama sa F.C., prin cererea de intervenție formulată

în cadrul acțiunii în revendicare și admisă prin decizia nr. 1221 din 14

februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești, au solicitat restituirea în natură numai

a cotei de ⅓ din spațiile comerciale, excluse de la măsurile reparatorii (spațiile

de la parterul corpurilor B și C, conform raportului de expertiză N.M.). Cererea

de intervenție din cadrul acțiunii în revendicare nu s-a referit și la spațiile

de locuit pentru care li s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, și

a căror restituire în natură contestatoarele au solicitat-o ulterior, în baza Legii

nr. 10/2001, prin notificarea formulată înainte de finalizarea procesului în revendicare.

În acest sens, instanța de apel a interpretat conținutul notificării din 4

aprilie 2001, completarea notificării din data de 8 august 2001 și precizarea

formulată de contestatoare în cadrul contestației de față.

Susținând că instanța

de apel a interpretat greșit conținutul sentinței civile nr. 912

din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia sub aspectul dezlegării pe care aceasta

o cuprinde în privința cererii principale în revendicare și a cererii

de intervenție, interpretare la care curtea de apel a ajuns analizând cuprinsul

acestei hotărâri și probele administrate în susținerea considerentelor

respectivei sentințe judecătorești, recurenții (atât intervenienții

cât și pârâții) critică, de fapt, modul de interpretare a unor probe administrate,

pretinzând că instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la o altă concluzie.

Or, situația de fapt stabilită

în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate

fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C.

proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea

hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. c.

care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a

interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin

art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile

care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în

care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate,

nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

De altfel, insuficienta

clarificare a situației de fapt a fost motivul pentru care, în finalizarea primului

ciclu procesual, Înalta Curte a dispus rejudecarea cauzei de către instanța

de apel, iar curtea de apel, prin decizia recurată, a respectat decizia de casare

și a lămurit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate.

În consecință, în

analiza criticilor care vizează dezlegările instanței de apel sub aspectul

excepției autorității de lucru judecat, al principiului electa una via,

al stabilirii împrejurării dacă Primăria Sinaia deținea, la data formulării

notificării de către contestatoare și autoarea ei, o cotă de ⅓ din spațiile

de locuit din proprietatea K.A., cotă de care putea dispune în favoarea reclamantei,

Înalta Curte va avea ca premisă faptul că prin sentința civilă nr. 912 din 26

septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1221

din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești) s-a dispus restituirea în natură

către intervenienții din prezenta cauză numai a cotei de

2

/

3

din construcțiile imobilului în litigiu, cealaltă cotă de ⅓ din proprietatea

defunctei K.A. rămânând la dispoziția Primăriei Sinaia, că prin cererea de intervenție

formulată în cadrul acțiunii în revendicare, A.T.I. împreună cu mama sa F.C. (reclamantele

din prezenta cauză) au solicitat restituirea în natură numai a cotei de ⅓

din spațiile comerciale și că pe calea prezentului demers judiciar au solicitat

restituirea în natură a cotei de ⅓ din proprietatea K.A., mai puțin cota de

⅓ pe care au dobândit-o pe dreptul comun.

Pornind de la această

premisă, Înalta Curte constată că excepția autorității de lucru judecat

a fost corect soluționată de instanța de apel.

Autoritatea de lucru judecat

este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă în art. 1201 C.civ.

și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută de art. 166 C. proc. civ.

Potrivit art. 1201 C.civ

este „lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată

pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în

aceeași calitate”.

Așa cum rezultă din cuprinsul

art. 1201 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune o triplă identitate:

de părți, de obiect și de cauză.

Între litigiul finalizat

prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești și cel

de față nu există identitate de obiect. Pretenția dedusă judecății

în acel litigiu pe calea cererii principale a fost restituirea cotei de

2

/

3

din construcțiile imobilului în litigiu, iar pe calea cererii de intervenție,

restituirea în natură a cotei de ⅓ din spațiile comerciale, pe când, în prezenta

cauză obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă pretenția contestatoarei

A.T.I. de restituire în natură a cotei de ⅓ din proprietatea K.A., mai puțin

cota de ⅓ pe care a dobândit-o pe dreptul comun, în litigiu anterior.

În consecință, nefiind

îndeplinită condiția identității de obiect, nefiind întrunite elementele autorității

de lucru judecat, excepția puterii de lucru judecat nu putea fi admisă în cauză.

Aceleași considerente

sunt valabile și în ceea ce privește aplicarea principiului electa una

via.

Câtă vreme prin cererea

de intervenție formulată în cadrul acțiunii în revendicare pe calea dreptului

comun, contestatoarea A.T.I. împreună cu mama sa, F.C. au solicitat restituirea

în natură numai a cotei de ⅓ din spațiile comerciale, iar în procedura Legii

nr. 10/2001 au solicitat restituirea în natură a cotei de ⅓ din averea K.A.,

mai puțin cota de ⅓ pe care au dobândit-o pe dreptul comun, nu sunt îndeplinite

condițiile pentru aplicarea principiului electa una via, obiectul pretențiilor

formulate în cele două proceduri fiind diferit.

Exercitând controlul judiciar

din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs menționat în

ambele cereri de recurs, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile acestui

articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele

pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții

legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui

capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea

acestor capete de cerere.

Verificând decizia recurată

sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța

de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate

prin motivele de apel și a răspuns acestora. Susținerile recurenților

întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reprezintă de fapt simple referiri la

o parte din argumentele folosite de instanță, fără a fi în măsură să justifice

pretinsa contradictorialitate a considerentelor ori împrejurarea că acestea ar fi

străine de natura pricinii.

Prin urmare, întrucât

decizia recurată cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare

al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, admiterea recursului în temeiul

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.

Înalta Curte constată,

de asemenea, că în ambele cereri de recurs sunt indicate norme din legislația

europeană și principii rezultate din jurisprudența C.E.D.O. Însă, recurenții

nu arată care sunt argumentele pentru care respectivele norme ar fi incidente în

cauză și nici care sunt erorile săvârșite de instanța de apel în

aplicarea acestor norme și principii. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că

nu este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar din această perspectivă.

Tot astfel, controlul

judiciar nu poate fi exercitat în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea

recurată nu s-a bazat pe interpretarea unui act juridic care, greșită fiind, a determinat

schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile formulate de recurenți în temeiul acestui motiv de recurs au fost

analizate de Înalta Curte, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondate, recursurile declarate, iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ., va obliga recurenții pârâți și recurenții intervenienți la plata sumei de

3.720 RON către intimata contestatoare A.T.I., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții Primăria Sinaia și Primarul orașului Sinaia și

de intervenienții K.B.A., C.P.C. și C.M.A. împotriva deciziei civile nr. 6 din 29

ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă pe recurenții pârâți

Primăria Sinaia și Primarul orașului Sinaia și pe recurenții intervenienți K.B.A.,

C.P.C. și C.M.A. la plata sumei de 3.720 RON către intimata contestatoare A.T.I.,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.