ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2063/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2063/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03

aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Prahova, contestatoarea A.T.I. a chemat în

judecată pe intimații Primăria Sinaia și Prefectura Prahova, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției

din 27 februarie 2006 emisă de intimați, restituirea în natură a cotei de

1/3 din imobilul situat în Sinaia, compus din teren și construcții și acordarea

de măsuri în compensare pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în

natură.

La data de 18 aprilie

2006, K.B.A., C.P.C., C.M.A. și K.A.E. au formulat cerere de intervenție în

interes propriu și în interesul intimatei Primăria Sinaia.

Cererea de

intervenție a fost admisă în principiu, prin încheierea de la termenul de

judecată din data de 07 noiembrie 2006.

La termenul de

judecată din data de 18 aprilie 2006, instanța a dispus introducerea în cauză,

în calitate de intimat, a primarului orașului Sinaia.

La data de 27 iunie 2006,

contestatoarea și-a precizat contestația, arătând că nu solicită restituirea în

natură a apartamentelor deja înstrăinate chiriașilor și care au aparținut autorului

său, C.D., urmând să încaseze despăgubirile legale ce i se cuvin, iar la data

de 07 noiembrie 2006, și-a precizat din nou contestația în sensul că nu

înțelege să se judece în contradictoriu cu Prefectura Prahova și că solicită

restituirea în natură a apartamentului situat la et. 2 corp A, cu intrare din

str. X, având 2 camere, bucătărie, cămară, hol, baie, W.C., vestibul.

La data de 6

februarie 2007, contestatoarea a formulat o nouă precizare a contestației,

solicitând introducerea în cauză a A.N.R.P., a C.C.S.D. și restituirea în

natură a părții de imobil pentru care i s-au achitat despăgubiri în baza Legii nr.

112/1995, și anume a cotei de 1/3 din et. I, et. III, mansarda corpului A,

etajul corpului C, a cotei de 1/3 din spațiile comerciale, din imobilul situat

în Sinaia.

În ședința publică de

la termenul de judecată din data de 6 martie 2006, instanța a respins cererea

formulată de contestatoare privind introducerea în cauză a A.N.R.P. și a

C.C.S.D.

Prin sentința civilă nr.

666 din 24 aprilie 2007, Tribunalul Prahova a admis în parte contestația, a

anulat în parte Dispoziția din 27 februarie 2006 emisă de intimați și a dispus

restituirea în natură către contestatoare a cotei de 1/3 din imobilul situat în

Sinaia, compus din corpul A de construcție (etajul I, etajul III, mansarda),

din corpul C de construcție (etajul I), precum și din terenul aferent acestora,

cu condiția ca petenta să restituie suma încasată pentru această cotă de 1/3

din imobilul sus-menționat, sumă ce va fi actualizată și calculată potrivit

Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. A înlăturat plata în

favoarea contestatoarei a diferenței dintre valoarea încasată și valoarea

stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cotă de 1/3 din

imobilul sus-menționat, restituită în favoarea contestatoarei în calitate de

moștenitoare a defunctei Kalimtzakis Alina. A respins ca neîntemeiate capetele

contestației precizate privind restituirea în natură a cotei de 1/3 din

spațiile comerciale situate în Sinaia, și acordarea altor măsuri în

compensare. A respins ca neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de

intervenienți împotriva contestatoarei și în contradictoriu cu intimații și a

obligat, în solidar, pe intimați și intervenienți la plata către contestatoare,

a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, atâta timp cât statul a preluat de

la autoarea contestatoarei cota de 1/3 din corpul A de construcție și din

terenul aferent acestora, achitarea de către intimați și intervenienți a sultei

de 446.008.000 lei vechi în contul Primăriei Sinaia în baza hotărârilor

judecătorești pronunțate în cauză nu le conferă acestora un drept de

proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul în litigiu.

În condițiile în care

această cotă de 1/3 în litigiu era liberă din punct de vedere juridic, înseamnă

că Dispoziția din 27 februarie 2006 este nelegală numai în ceea ce privește

cota de 1/3 din imobilul în litigiu, respectiv corpurile A și C și a fost dată

cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Instanța, având în

vedere că petenta are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3

sus-menționate, a înlăturat plata în favoarea contestatoarei a diferenței

dintre valoarea încasată și valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai

cu privire la această cota de 1/3 din imobil, restituită în favoarea

contestatoarei, în calitate de moștenitoare a defunctei K.A.

De asemenea, instanța

a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere din contestația precizată privind

restituirea în natură a cotei de 1/3 din spațiile comerciale situate în Sinaia

și acordarea altor măsuri în compensare, deoarece această cotă de 1/3 din

spațiile comerciale i-a fost restituită în natură contestatoarei în baza Deciziei

nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, caz în care respectiva

cotă nu mai poate face obiectul unei restituiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța a apreciat

ca neîntemeiată cererea de intervenție, în condițiile în care contestatoarea

are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 din imobilul în litigiu,

respectiv din corpurile A și C.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel intervenienții și intimații, iar prin Decizia civilă nr.

199 din 05 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate

apelurile și i-a obligat pe apelanți, în solidar, la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 2.780 lei, către intimata-contestatoare A.T.I.

Prin Decizia civilă nr.

1296 din 24 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de pârâți și de intervenienți, a casat Decizia civilă nr.

199 din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de

recurs a reținut că, la termenul de judecată din data de 8 iulie 2011,

recurenții-intervenienți au formulat un motiv de ordine publică întemeiat pe art.

306 alin. (2) și 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la autoritatea de lucru

judecat în ceea ce privește hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea în

revendicare de drept comun și anume: sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000

pronunțată de Judecătoria Sinaia, Decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 a

Tribunalului Prahova și Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel

Ploiești.

Ulterior, la termenul

de judecată din 10 februarie 2012, aceeași recurenți au invocat excepția

inadmisibilității cererii de restituire în natură a cotei ideale din dreptul de

proprietate pe cote-părți, precum și excepția autorității de lucru judecat a

sentinței civile nr. 1210 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria

Sinaia în acțiunea de partaj, definitivă prin Decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009

a Tribunalului Prahova.

Înalta Curte a

apreciat că excepția inadmisibilității este neîntemeiată în raport de

dispozițiile legale incidente, și anume art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

text de lege care conține o derogare expresă de la dreptul comun ce trebuie

aplicată ca atare, în virtutea regulilor ce guvernează concursul de legi.

În ceea ce privește

excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în

partaj, instanța de recurs a reținut că hotărârile anterioare, fiind

casate, nu au produs niciun efect, iar actele de executare efectuate în temeiul

acestora, inclusiv plata sultei, partajul voluntar intervenit între

intervenienți precum și intabularea ulterioară a proprietății exclusive în

cartea funciară au fost desființate de drept. Concluzionând, instanța de recurs

a înlăturat susținerile tuturor recurenților cu privire la efectele hotărârilor

judecătorești pronunțate în partaj.

Referitor la

hotărârile pronunțate în procesul de revendicare, Înalta Curte a reținut că

raportul de expertiză judiciar N.M. nu a fost avut în vedere de niciuna dintre

instanțele de fond, în sensul de a se determina cu certitudine dacă dispoziția

de admitere a cererii în revendicare a vizat întreaga construcție ori doar

părți din aceasta pentru a se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, Primăria Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra

unor părți din imobil.

S-a apreciat că, dată

fiind insuficienta clarificare a situației de fapt, se impune ca, în

rejudecare, instanța de apel să se raporteze și la împrejurarea că o parte

dintre apartamente au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât

să fie excluse de la restituirea în natură către reclamantă, dacă se va stabili

că aceasta este îndreptățită la o asemenea măsură reparatorie în baza Legii nr.

10/2001.

Totodată, s-a reținut

că este pe deplin aplicabil principiul electa una via, în sensul că, odată

parcursă una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv pentru

restituirea în natură a imobilului, sunt epuizate posibilitățile acestuia de

recunoaștere a dreptului de proprietate și de redobândire a posesiei asupra

bunului. Evident, acest principiu este viabil doar în ipoteza în care obiectul

cererii în revendicare este același cu cel al notificării formulate în baza Legii

nr. 10/2001, indiferent dacă pretențiile titularului dreptului au fost admise

în totalitate sau parțial.

S-a apreciat, de

asemenea, că în cadrul rejudecării se impune a se cerceta dacă poziția

procesuală a reclamantei A.T.I. în procesul anterior, în legătură cu

suspendarea judecării acțiunii în revendicare, echivalează cu o alegere a uneia

dintre căile procesuale alternative de realizare a dreptului, astfel cum

pretind intervenienții, pentru a fi operant principiul electa una via.

S-a stabilit ca, în

rejudecare, să se determine și dacă obiectul cererii adresate instanței de

drept comun de reclamantă este identic, cel puțin în parte, cu cel al cererii

formulate în baza Legii nr. 10/2001, aspect omis analizei de către instanțele

de fond, urmând a se ține cont că, în baza legii speciale, aceasta tinde la

măsuri reparatorii în considerarea dreptului de proprietate ce a aparținut

autorului său, D.K., ce a purtat asupra unor părți determinate din imobil și a

cotei-părți de 1/3 din dreptul de proprietate ce a aparținut bunicii, A.K.

În fine, s-a

concluzionat că, pe baza acestor verificări, urmează să se clarifice

îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

în contextul excepției puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătorești

pronunțate în acțiunea în revendicare.

Rejudecând cauza,

prin Decizia civilă nr. 6 din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția

I civilă, a respins atât excepția puterii de lucru judecat, cât și

apelurile declarate de intervenienți și de pârâți.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Prin decizia de

casare, Înalta Curte a stabilit în sarcina instanței de rejudecare

obligația de a determina cu certitudine dacă admiterea cererii în

revendicare a vizat întreaga construcție, ori doar părți din aceasta, pentru a

se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria

Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil

(astfel cum a fost obligată prin hotărârea primei instanțe din prezenta cauză).

Examinând conținutul

dispozitivului hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare pe

dreptul comun, respectiv sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a

Judecătoriei Sinaia, prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților

(intervenienții din prezenta cauză) asupra imobilului din litigiu,

instanța de apel a constatat că acest dispozitiv nu conține o dispoziție

clară în privința întinderii dreptului asupra construcțiilor, fiind cert

identificată doar suprafața de 798 mp. teren, recunoașterea dreptului operând

generic asupra construcțiilor.

Analizând conținutul

raportului de expertiză N.M., la care s-a făcut trimitere în dispozitivul

sentinței, ce se coroborează cu motivarea acestei sentințe, rezultă că

reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de proprietate, corespunzător cotei

de 2/3, deținută de autorii lor, K.P. și K.B.

Astfel, în conținutul

acestui raport de expertiză se face referire la conținutul actului de partaj

voluntar, expunându-se partea primită în proprietate de fiecare moștenitor al

lui P.K., se identifică spațiile din imobil în raport de hotărârile Comisiei

pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, menționându-se că parterul corpului B și

corpul C nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, fiind spații comerciale.

În consecință,

instanța de apel a reținut că, date fiind considerentele hotărârii

judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, ce interesează instituția

puterii de lucru judecat în egală măsură cu dispozitivul hotărârii, având menirea

de a justifica și explica dispozițiile instanței, trebuie concluzionat că

Judecătoria Sinaia, prin sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 (rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curții de Apel

Ploiești) a dispus restituirea în natură către reclamanți numai a cotei de 2/3

din construcțiile imobilului în litigiu, așa cum, de altfel, aceștia au

solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Această situație

rezultă și din conduita lor ulterioară: după rămânerea definitivă a hotărârii

pronunțate în acțiunea în revendicare, aceștia au formulat o cerere de

ieșire din indiviziune prin care au solicitat partajarea imobilului cu

mențiunea că restul de 1/3 a rămas în proprietatea Primăriei orașului Sinaia

(această cotă de 1/3 fiind solicitată de reclamantă pe calea prezentului demers

judiciar), proces de ieșire din indiviziune în care reclamantei A.T.I. i s-a

recunoscut, prin încheierea de admitere în principiu din 08 decembrie 2006 a

Judecătoriei Sinaia, o cotă de 1/3 din bunurile rămase de pe urma defunctei A.K.,

împrejurare pe care intervenienții nu au contestat-o, aceștia nedeclarând apel,

respectiv recurs sub acest aspect.

În concluzie,

apelanților intervenienți, fiindu-le restituită numai cota de 2/3 din imobil,

cealaltă cotă de 1/3 rămasă de pe urma defunctei A.K. a rămas la dispoziția

Primăriei Sinaia, astfel că aceasta putea dispune de respectiva cotă la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a

constatat că principiul electa una via nu poate fi reținut în ceea ce o

privește pe reclamanta A.T.I.

Astfel, aceasta

împreună cu mama sa, C.F., prin cererea de intervenție formulată în cadrul

acțiunii în revendicare, au solicitat restituirea în natură numai a cotei de

1/3 din spațiile comerciale, excluse de la măsurile reparatorii (spațiile de la

parterul corpurilor B și C, conform raportului de expertiză N.M.), cerere

admisă prin Decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești.

Cererea de

intervenție din cadrul acțiunii în revendicare nu s-a referit și la spațiile de

locuit pentru care li s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 și a

căror restituire în natură contestatoarele au solicitat-o ulterior, în baza Legii

nr. 10/2001, prin notificarea formulată înainte de finalizarea procesului în revendicare.

Astfel, din

conținutul notificării din 04 aprilie 2001 rezultă că A.T.I. și mama sa, C.F.,

au solicitat restituirea în natură în cotă de 1/1 a spațiilor din imobil

moștenite de la tatăl, respectiv soțul, D.C., și în cotă de 1/3 de la A.K.,

respectiv corp A: etajul 1 - două apartamente, etajul 3 - două apartamente și o

garsonieră, mansarda, demisol I, demisol II, pivniță, etajul 1 corp C și

parterul corpului B și C, menționând în finalul notificării că ceilalți

moștenitori au proces de revendicare în justiție.

Ulterior, la data de

08 august 2001, acestea au formulat o completare la notificare, prin care au

învederat că, pentru partea din proprietate înstrăinată de primărie

chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995, care a aparținut lui D.K., nu solicită

restituirea în natură, ci despăgubiri, reprezentând diferența dintre valoarea

încasată, actualizată cu indicii inflației și valoarea corespunzătoare a

acestor apartamente. Această precizare a fost formulată de contestatoare și în

cadrul contestației de față, astfel încât apartamentele evidențiate în adresa din

23 noiembrie 2011 a Primăriei Sinaia sunt excluse de la restituirea în natură către

reclamantă, pentru acestea fiind acordate despăgubiri prin dispoziția din 27

februarie 2006 emisă de Primăria Sinaia.

În concluzie,

reclamanta A.T.I. a solicitat pe calea prezentului demers judiciar restituirea

în natură doar a cotei de 1/3 din averea bunicii, A.K., mai puțin cota de 1/3

pe care a dobândit-o (ulterior înregistrării notificării) pe dreptul comun, respectiv

spațiile comerciale - parterul corpurilor B și C, spații comerciale care,

așa cum în mod corect a reținut tribunalul, i-au fost restituite în

natură prin Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, caz

în care nu mai pot face obiectul unei restituiri în baza Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel a mai

reținut că, după formularea notificării, dar înainte de soluționarea

irevocabilă a acțiunii în revendicare, respectiv la ultimul termen de judecată

din data de 19 aprilie 2001 de la Curtea de Apel Ploiești (Dosar nr. 2798/2001,

în care s-a pronunțat Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001), recurentele

interveniente A.T.I. și C.F. au solicitat suspendarea cauzei în baza art. 47

din Legea nr. 10/2001, depunând la dosar notificarea formulată în baza acestei

legi, cerere respinsă de instanță cu motivarea că suspendarea trebuia

solicitată de toți participanții la proces, aspect față de care procuratorul

recurentelor și-a exprimat nemulțumirea, refuzând să pună concluzii pe fond.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, în termen legal, au declarat

și motivat recurs, atât intervenienții K.B.A., C.P.C. și C.M.A., cât

și pârâții Primăria Sinaia și Primarul orașului Sinaia.

1.Prin cererea de recurs,

intervenienții K.B.A., C.P.C. și C.M. au formulat următoarele critici,

încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 10 C. proc. civ.:

a. În temeiul art. 304

alin. (8) C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a

interpretat eronat dispozitivul sentinței civile nr. 912 din 29 septembrie 2000

a Judecătoriei Sinaia și raportul de expertiză efectuat de expert N.M.,

ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite în

privința excepției autorității de lucru judecat.

Recurenții au făcut

trimitere la probe administrate în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea

judecătorească menționată, redau obiectivele stabilite de instanță în

acel litigiu pentru expertiza ce avea să fie efectuată de expert N.M., reproduc

răspunsurile expertului la obiectivele fixate și arată că, prin sentința

civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000, Judecătoria Sinaia a restituit în natură

imobilul către intervenienți, inclusiv cota indiviză de 1/3 din spațiile

de locuit din proprietatea A.K..

Au susținut că

îndrumările date de Înalta Curte cu privire la incidența principiul electa una

via au fost greșit aplicate de instanța de apel, pornind de la

soluționarea greșită a excepției autorității de lucru judecat a

sentinței nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, cu privire la

întinderea dreptului asupra construcțiilor.

Recurenții din

prezenta cauză, în calitate de reclamanți au formulat, în solidar, la data

de 24 mai 1999, o acțiune în revendicare, pe calea dreptului comun, întemeiată

pe art. 480 C. civ. În acel dosar, A.T.I. și C.F., în data de 23 iunie 1999, au

formulat o cerere de intervenție în interes propriu, întemeiată pe art. 480 C.

civ., precum și notificarea din 04 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001,

iar la termenul de judecată din data de 19 aprilie 2001, în baza art. 47 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, au solicitat suspendarea procesului. Cererea a fost

respinsă, dată fiind opoziția reclamanților, astfel încât intervenientele au

continuat procesul în revendicare pe dreptul comun.

Dovada faptului că au

parcurs până la sfârșit revendicarea pe calea dreptului comun, întemeiată pe art.

480 C. civ., este rezultatul obținut, adică restituirea în natură a dreptului

cerut, prin Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești,

care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Față de această

situație de fapt, și pentru că dreptul de proprietate nu este susceptibil a fi

ocrotit prin două sau mai multe acțiuni distincte, principiul electa una via

este pe deplin aplicabil în prezenta cauză, în sensul că, odată parcursă calea

dreptului comun, este epuizată calea Legii nr. 10/2001, așa cum a

reținut și Înalta Curte prin decizia de casare.

b. În temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia recurată este

nelegală, întrucât instanța de apel nu a respectat dispozițiile

obligatorii ale Deciziei nr. 1296 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți.

Astfel, instanța

de apel nu a verificat dacă, la data notificării formulată în temeiul Legii nr.

10/2001, Primăria Sinaia mai deținea cota indiviză de 1/3 din spațiile de

locuit proprietatea A.K. și dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, Primăria Municipiului Sinaia putea dispune de 1/3 din dreptul asupra

unor părți din imobil.

Decizia recurată nu a

respectat nici dispoziția de a constata dacă obiectul cererii adresate de către

A.T.I. instanței de drept comun este identic, cel puțin în parte, cu cel al

notificării din 04 aprilie 2004, formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Intimata și

autoarea sa, prin acțiunea în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe art. 480

C. civ., au cerut restituirea în natură a cotei indivize de 1/3 din spațiile

comerciale situate la parter corp B și C.

Prin notificarea din 04

aprilie 2004, au cerut restituirea în natură a bunurilor pentru care încasaseră

despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 și restituirea în natură a cotei

indivize de 1/3 din spațiile comerciale situate la parter corp B și C.

Rezultă că în cele

două cereri distincte, obiectul este identic în parte, respectiv în ceea ce

privește cota de 1/3 din spațiile comerciale situate la parter corp B și

C, drept care le-a fost restituit în natură prin Decizia nr. 1221 din 26

aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești.

c. Recurenții au

susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii și cuprinde

motive străine de natura pricinii, critică pe care o încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În acest sens,

recurenții au arătat că instanța de apel a motivat decizia de

respingere a excepției autorității de lucru judecat cu argumente legate de

nulitatea partajului, folosind date eronate și un contract de administrare

lovit de nulitate, astfel încât motivele sunt străine de natura pricinii.

Recurenții au susținut

că intimata nu a solicitat un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul său nu a fost și nu este

afectat de nici o ingerință, întrucât o parte a bunului i-a fost restituit în

natură, iar pentru cealaltă parte fost despăgubită. În schimb, recurenții,

care au obținut restituirea în natură a unui imobil printr-o acțiune de drept

comun, în temeiul art. 480 C. civ. prin hotărâri judecătorești irevocabile,

sunt titularii unui bun.

Printr-o precizare

depusă ulterior, recurenții intervenienți au arătat că motivele de

recurs încadrate în cererea de recurs în prevederile art. 304 pct. 8 și 10

C. proc. civ. sunt, de fapt, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

2.Prin recursul

declarat, Primarul orașului Sinaia și Primăria orașului Sinaia au formulat

următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.:

a. În temeiul art. 304

pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a

interpretat greșit considerentele sentinței nr. 912 din  26 septembrie 2000

a Judecătoriei Sinaia și a stabilit greșit întinderea dreptului asupra

construcțiilor indicate în dispozitivul acestei sentințe, identificate

prin raportul de expertiză întocmit de N.M.

Recurenții

prezintă procedurile administrative și cele judiciare desfășurate cu

privire la imobilul în litigiu și arată că sentința nr. 912 din 26

septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia se bucură de autoritate de lucru judecat,

iar întinderea dreptului recunoscut asupra construcțiilor este lipsită de

echivoc, în condițiile în care, A.T.I. și C.F. au optat pentru acordarea de

despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare,

instanța de apel a soluționat greșit excepția autorității

de lucru judecat în raport cu sentința nr. 912 din 26 septembrie 2000 a

Judecătoriei Sinaia și cu raportul de expertiză construcții N.M., schimbând

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Hotărârile

judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, pe calea dreptului comun,

se bucură de opozabilitate față de contestatoarea A.T.I., ce a figurat ca parte

în proces și de autoritate de lucru judecat, hotărârile fiind puse în executare

atât de reclamanți, cât și de interveniente, la data de 01 iunie 2001.

Prin decizia

recurată, a fost analizat greșit principiul electa una via, întrucât

instanța și-a bazat argumentele pe soluționarea eronată a excepției

autorității de lucru judecat a sentinței nr. 912/26 septembrie 2000 a

Judecătoriei Sinaia.

Întrucât un drept nu

poate fi ocrotit prin mal multe acțiuni directe și distincte, iar A.T.I. și C.F.

au parcurs judecata pe dreptul comun, rezultă că este pe deplin aplicabil

principiul electa una via.

b. Recurenții au

arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii (art. 304 alin.

(9) C. proc. civ.).

Prin decizia

recurată, instanța de apel nu a stabilit dacă la data notificării - 04

aprilie 2001 - Primăria Sinaia mai deținea cota indiviză de 1/3 din spațiile de

locuit proprietatea A.K.

Totodată,

instanța de apel nu a stabilit dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I.

instanței de drept comun este identic, cel puțin în parte, cu cel al

notificării din n04 aprilie 2004, formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Prin cererea de

intervenție în interes propriu, formulată în cadrul acțiunii întemeiată pe

art. 480 C. civ., A.T.I. a solicitat restituirea în natură a cotei indiviză de

1/3 din spațiile comerciale situate la parter corp B și C, întrucât spațiile

comerciale nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin notificarea din 04

aprilie 2001, A.T.I. cere cota de 1/3 din spațiile comerciale de la parterul

corpurilor B și C.

Rezultă că obiectul

cererii în revendicare și obiectul notificării sunt identice în parte.

Acest obiect - cota

de 1/3 din spațiile comerciale de la parter corp B și C - i-a fost restituit în

natură prin Decizia nr. 1221/2001 a Curții de Apel Ploiești.

c. Recurenții au

susținut că hotărârea pronunțată cuprinde motive străine de natura

pricinii și încalcă dispozițiile deciziei de casare, critică pe care au

încadrat-o în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții au invocat

art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol, practica C.E.D.O., precum

și securitatea circuitului civil.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 4417 din 10 octombrie

2013 a respins recursurile, ca nefondate.

Pentru pronunțarea

acestei soluții, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

Criticile din

cererile de recurs au vizat două aspecte principale, cărora le subsumează mai

multe argumente și anume nerespectarea deciziei de casare pronunțată

de Înalta Curte în primul ciclu procesual și interpretarea greșită a

sentinței civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia,

ceea ce a atras, în opinia recurenților, o soluție nelegală în privința

excepției autorității de lucru judecat, în privința principiului

electa una via și în ceea ce privește stabilirea împrejurării dacă

Primăria Sinaia deținea, la data formulării notificării de către

contestatoare și autoarea ei, o cotă de 1/3 din spațiile de locuit

din proprietatea A.K. și, pe cale de consecință, dacă la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia mai putea dispune de

această cotă de 1/3.

a) În ceea ce

privește criticile vizând încălcarea de către instanța de apel, cu

ocazia rejudecării, a prevederilor art. 315 C. proc. civ., critici care, în

baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate în dispozițiile art.

304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, prin decizia

pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, instanța de

recurs a dispus ca instanța de rejudecare să lămurească următoarele

aspecte: dacă dispoziția de admitere a cererii în revendicare prin

sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia a

vizat întreaga construcție ori doar părți din aceasta, dacă la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Sinaia putea

dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil și

dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanței de drept comun

este identic, cel puțin în parte, cu cel al cererii formulate în temeiul Legii

nr. 10/2001, dat fiind principiul electa una via.

Potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, astfel cum

rezultă din cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a lămurit, prin

administrarea de probatorii și interpretarea acestora, aspectele indicate

în decizia de casare ca fiind importante pentru stabilirea pe deplin a

situației de fapt, astfel încât casarea hotărârii instanței de apel

nu poate fi dispusă în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315

C. proc. civ.

b) Recurenții au

criticat dezlegările instanței de apel în privința excepției

autorității de lucru judecat, a principiului electa una via, a stabilirii

împrejurării dacă Primăria Sinaia deținea, la data formulării notificării

de către contestatoare și autoarea ei, o cotă de 1/3 din spațiile de

locuit din proprietatea A.K. și, pe cale de consecință, a

împrejurării dacă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria

Sinaia mai putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părți din

imobil.

Toate aceste

dezlegări au ca premisă interpretarea greșită a sentinței civile nr. 912

din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia. Numai interpretând greșit

conținutul acestei hotărârii sub aspectul dezlegării pe care ea o cuprinde

în privința cererii în revendicare formulate de reclamanții din acel

litigiu - intervenienții din prezenta cauză - și admisă de

instanță, curtea de apel a putut să decidă că nu există putere de lucru

judecat, că nu a fost încălcat principiul electa una via și că Primăria

Sinaia deținea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o cotă de

1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil de care putea dispune în

favoarea contestatoarei.

Sub aceste aspecte,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1296

din 24 februarie 2012, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual,

Înalta Curte a reținut, referitor la hotărârile pronunțate în procesul de

revendicare, că raportul de expertiză judiciar N.M. nu a fost avut în vedere de

niciuna dintre instanțele de fond, în sensul de a se determina cu certitudine

dacă dispoziția de admitere a cererii în revendicare a vizat întreaga

construcție ori doar părți din aceasta pentru a se aprecia dacă, la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia putea dispune de cota

de 1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil.

În rejudecarea

litigiului, curtea de apel a examinat conținutul dispozitivului hotărârii

judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare pe dreptul comun, respectiv

sentința civilă nr. 912/26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, și a

constatat că acest dispozitiv nu conține o dispoziție clară în privința

întinderii dreptului asupra construcțiilor, fiind cert identificată doar

suprafața de 798 mp teren, recunoașterea dreptului operând generic asupra

construcțiilor.

De aceea,

instanța de apel, a analizat conținutul raportului de expertiză N.M.,

considerentele hotărârii judecătorești din acțiunea în revendicare, probele din

care a rezultat conduita ulterioară a părților și care au dovedit că,

după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în acțiunea în

revendicare, reclamanții din acel litigiu - intervenienții din

prezenta cauză - au formulat o cerere de ieșire din indiviziune prin care au

solicitat partajarea imobilului, menționând că restul de 1/3 a rămas în

proprietatea Primăriei orașului Sinaia (această cotă de 1/3 fiind solicitată de

reclamantă pe calea prezentului demers judiciar). În acest proces de ieșire din

indiviziune, reclamantei A.T.I. i s-a recunoscut, prin încheierea de admitere în

principiu din 08 decembrie 2006 a Judecătoriei Sinaia, o cotă de 1/3 din

bunurile rămase de pe urma defunctei A.K., împrejurare pe care intervenienții

nu au contestat-o, aceștia nedeclarând apel, respectiv recurs sub acest aspect.

Totodată,

instanța de apel a avut în vedere contractul încheiat de K.B.A., C.P.C.,

C.M.A. și K.A.E. cu Primăria Sinaia, la data de 15 iunie 2001, în care se

menționează că „cele două părți contractante, prima în calitate de

coproprietară în cotă indiviză de 2/3 a imobilului situat în Sinaia și cea de-a

doua în calitate de coproprietar în cotă indiviză de 1/3, au hotărât de comun

acord ca în temeiul dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 114/1996 să încheie

prezenta înțelegere privind gestionarea și administrarea fondului local pe care

îl dețin în indiviziune”.

Interpretând toate

aceste înscrisuri, instanța de apel a ajuns la concluzia că Judecătoria

Sinaia, prin sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 (rămasă irevocabilă

prin Decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești), a

dispus restituirea în natură către intervenienții din prezenta cauză numai a

cotei de 2/3 din construcțiile imobilului în litigiu. Cealaltă cotă de 1/3 din

proprietatea defunctei A.K. a rămas la dispoziția Primăriei Sinaia, astfel că

aceasta putea dispune de respectiva cotă la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

De asemenea,

instanța de apel, prin decizia recurată, interpretând probele

administrate, a concluzionat că reclamanta A.T.I. împreună cu mama sa C.F.,

prin cererea de intervenție formulată în cadrul acțiunii în revendicare și

admisă prin Decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești,

au solicitat restituirea în natură numai a cotei de 1/3 din spațiile

comerciale, excluse de la măsurile reparatorii (spațiile de la parterul

corpurilor B și C, conform raportului de expertiză N.M.). Cererea de

intervenție din cadrul acțiunii în revendicare nu s-a referit și la spațiile de

locuit pentru care li s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 și a

căror restituire în natură contestatoarele au solicitat-o ulterior, în baza Legii

nr. 10/2001, prin notificarea formulată înainte de finalizarea procesului în

revendicare. În acest sens, instanța de apel a interpretat conținutul

notificării din 04 aprilie 2001, completarea notificării din data de 08 august 2001

și precizarea formulată de contestatoare în cadrul contestației de față.

Susținând că

instanța de apel a interpretat greșit conținutul sentinței

civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia sub aspectul

dezlegării pe care aceasta o cuprinde în privința cererii principale în

revendicare și a cererii de intervenție, interpretare la care curtea

de apel a ajuns analizând cuprinsul acestei hotărâri și probele

administrate în susținerea considerentelor respectivei sentințe

judecătorești, recurenții (atât intervenienții cât și

pârâții) critică, de fapt, modul de interpretare a unor probe

administrate, pretinzând că instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la o

altă concluzie.

Situația de fapt

stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate,

nu mai putea fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în

condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru

motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

De altfel,

insuficienta clarificare a situației de fapt a fost motivul pentru care, în

finalizarea primului ciclu procesual, Înalta Curte a dispus rejudecarea cauzei

de către instanța de apel, iar curtea de apel, prin decizia recurată, a

respectat decizia de casare și a lămurit situația de fapt, prin

interpretarea probelor administrate.

În consecință,

în analiza criticilor care vizează dezlegările instanței de apel sub

aspectul excepției autorității de lucru judecat, al principiului

electa una via, al stabilirii împrejurării dacă Primăria Sinaia deținea,

la data formulării notificării de către contestatoare și autoarea ei, o

cotă de 1/3 din spațiile de locuit din proprietatea A.K., cotă de care

putea dispune în favoarea reclamantei, Înalta Curte a reținut că prin sentința

civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia (rămasă irevocabilă

prin Decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curții de Apel Ploiești) s-a

dispus restituirea în natură către intervenienții din prezenta cauză numai a

cotei de 2/3 din construcțiile imobilului în litigiu, cealaltă cotă de 1/3 din

proprietatea defunctei A.K. rămânând la dispoziția Primăriei Sinaia, că prin

cererea de intervenție formulată în cadrul acțiunii în revendicare, A.T.I.

împreună cu mama sa C.F. (reclamantele din prezenta cauză) au solicitat restituirea

în natură numai a cotei de 1/3 din spațiile comerciale și că pe calea

prezentului demers judiciar au solicitat restituirea în natură a cotei de 1/3

din proprietatea A.K., mai puțin cota de 1/3 pe care au dobândit-o pe dreptul

comun.

Pornind de la această

premisă, Înalta Curte a constatat că excepția autorității de lucru

judecat a fost corect soluționată de instanța de apel.

Așa cum rezultă din

cuprinsul art. 1201 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune o

triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză.

Între litigiul

finalizat prin Decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești

și cel de față nu există identitate de obiect. Pretenția dedusă

judecății în acel litigiu pe calea cererii principale a fost restituirea

cotei de 2/3 din construcțiile imobilului în litigiu, iar pe calea cererii de

intervenție, restituirea în natură a cotei de 1/3 din spațiile comerciale,

pe când, în prezenta cauză obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă

pretenția contestatoarei A.T.I. de restituire în natură a cotei de 1/3 din

proprietatea A.K., mai puțin cota de 1/3 pe care a dobândit-o pe dreptul comun,

în litigiu anterior.

În consecință,

nefiind îndeplinită condiția identității de obiect, nefiind întrunite

elementele autorității de lucru judecat, excepția puterii de lucru judecat

nu putea fi admisă în cauză.

Aceleași

considerente sunt valabile și în ceea ce privește aplicarea

principiului electa una via.

Câtă vreme prin

cererea de intervenție formulată în cadrul acțiunii în revendicare pe

calea dreptului comun, contestatoarea A.T.I. împreună cu mama sa, C.F. au

solicitat restituirea în natură numai a cotei de 1/3 din spațiile comerciale,

iar în procedura Legii nr. 10/2001 au solicitat restituirea în natură a cotei

de 1/3 din averea A.K., mai puțin cota de 1/3 pe care au dobândit-o pe dreptul

comun, nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea principiului electa

una via, obiectul pretențiilor formulate în cele două proceduri fiind

diferit.

Exercitând controlul

judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs

menționat în ambele cereri de recurs, Înalta Curte a pornit de la premisa

că dispozițiile acestui articol trebuie interpretate prin raportare la

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Verificând decizia recurată

sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte a constatat că

instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile

formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora, susținerile recurenților

întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reprezentând de fapt simple

referiri la o parte din argumentele folosite de instanță, fără a fi în

măsură să justifice pretinsa contradictorialitate a considerentelor ori

împrejurarea că acestea ar fi străine de natura pricinii.

Înalta Curte a constatat,

de asemenea, că în ambele cereri de recurs sunt indicate norme din

legislația europeană și principii rezultate din jurisprudența C.E.D.O..

Însă, recurenții nu au arătat care sunt argumentele pentru care

respectivele norme ar fi incidente în cauză și nici care sunt erorile

săvârșite de instanța de apel în aplicarea acestor norme și

principii. Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că nu a fost legal învestită cu

exercitarea controlului judiciar din această perspectivă.

Tot astfel, s-a

reținut că nu poate fi exercitat controlul judiciar în baza art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu s-a bazat pe interpretarea unui act

juridic care, greșită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, criticile formulate de

recurenți în temeiul acestui motiv de recurs fiind analizate prin

aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva deciziei

prin care s-a soluționat recursul, au formulat contestație în anulare K.B.A., C.P.C.,

C.M.A., ce a format obiectul Dosarului nr. 5825/1/2013, precum și Primăria

orașului Sinaia și primarul orașului Sinaia, ce a format obiectul Dosarului nr.

5834/1/2013, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

I. Contestatorii primarul

Orașului Sinaia și Primăria Orașului Sinaia au formulat următoarele motive:

Instanța de recurs a

omis să cerceteze motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aflat în pag. 4, 5 și 6, pct. 1 și 2 din recurs.

Astfel, instanța nu a

răspuns la motivul de la pag. 5, pct. 1, întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin.

(9) C. proc. civ., formulat în sensul "dacă la data notificării pe Legea nr.

10/2001, Primăria Sinaia mai deținea cota indiviză de 1/3 din spațiile de

locuit proprietatea A.K."

Susține că a arătat

că Primăria Orașului Sinaia nu este unitate deținătoare a cotei ideale de 1/3

din spațiile locative ce au aparținut A.K. și a terenului aferent acestei cote,

așa cum am fost obligați de hotărârea de fond, menținută în recurs, deoarece la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și la data notificării din  04

aprilie 2001 introdusă de intimata A.I., pierduse definitiv dreptul asupra

proprietății situate în Sinaia, jud. Prahova, ca efect al pronunțării Deciziei nr.

213 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Prahova, care a menținut sentința nr. 912

din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia.

Astfel, cota ideală

de 1/3, obiectul prezentei cauze, a intrat definitiv în patrimoniul

reclamanților, intervenienți în interes propriu din prezenta cauză.

Hotărârile

judecătorești definitive, mai sus citate, au devenit irevocabile prin Decizia nr.

1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești.

Intimata A.I. a avut

calitate de intervenientă în interes propriu în acțiunea în revendicare de

drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., iar hotărârea

irevocabilă i-a recunoscut dreptul la cota de 1/3 din spatiile comerciale

situate la parterul imobilului.

Aceasta a beneficiat

de măsurile reparatorii ale Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 34/1998 a

Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Instanța nu a răspuns

nici la motivul de recurs de la pag. 4 alin. (2), formulat în sensul că

hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, pe calea

dreptului comun, se bucură de opozabilitate față de contestatoarea A.I., ce a

figurat ca parte în proces, deci de autoritate de lucru judecat, hotărârile

fiind puse în executare atât de reclamanți cât și de interveniente, la data de

01 iunie 2001 de Executor Judecătoresc D.I.

Susțin contestatorii

că, motivele pe care instanța de recurs a omis să le cerceteze, au determinat

ca prin respingerea recursului, hotărârea să admită fără drept îndreptățirea

intimatei A.T.I. la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

II. Contestatorii K.B.A.,

C.P.C., C.M.A. au formulat următoarele motive:

Instanța de recurs a

omis să cerceteze motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7

și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, un motiv de

recurs, a fost nerespectarea de către instanța de apel, a deciziei de casare

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, instanța

de recurs apreciind că s-a răspuns îndrumărilor date prin decizia de casare,

asumându-și în totalitate considerentele instanței de apel.

Respingerea de către

instanța de apel a excepției de ordine publică a autorității de lucru judecat,

obliga instanța de recurs să cerceteze și să analizeze existența valabilă șl

legală a hotărârilor în revendicarea de drept comun, întemeiate pe disp.art. 480

și urm. C. civ.

În ce privește motivul

de la pagina 9 al cererii de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., s-a apreciat de către instanța de recurs că vizează situații de

fapt, deși în realitate motivele se refereau la constatarea existenței unui

drept real, dobândit prin hotărâri judecătorești irevocabile care au tranșat

raportul juridic dintre părți.

În contextul

motivului de recurs, mai sus numit, pe care instanța a omis a-l cerceta, contestatorii

arată că au susținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a

pronunțat Decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Prahova

definitivă și executorie, care a menținut hotărârea de fond, dată la care

Primăria Sinaia a pierdut definitiv dreptul asupra imobilului, astfel că nu mai

deținea calitatea de unitate deținătoare, nici la data notificării 04 aprilie 2001,

nici la data pronunțării hotărârii de fond (sentința civilă nr. 666 din 24

aprilie 2007 a Tribunalului Prahova).

Intimatei A.T.I.,

parte în procesul în revendicare de drept comun, întemeiat pe disp.art. 480 și

urm.C. civ., care a parcurs întreaga judecată până la finalizarea ei, i-a fost

recunoscut dreptul și a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar

hotărârea contestată i-a admis fără drept, îndreptățirea la măsurile

reparatorii ale Legii nr. 10/2001, ceea ce conduce la grave consecințe, atât

împotriva Statului român care este obligat la plata despăgubirilor în

compensare, a Primăriei orașului Sinaia care este obligată să restituie în

natură ceva ce nu are și împotriva contestatorilor, care astfel au fost

expropriați.

Contestatorii invocă

dispozițiile Deciziei nr. 1055 din 9 octombrie 2008 a Curții Constituționale.

În susținerea

contestației, au fost invocate și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a

Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O.,

considerând că nu au beneficiat de dreptul la un proces echitabil, în

condițiile în care, probele aflate la dosarul cauzei, au fost interpretate

greșit sau necercetate, astfel încât, respingerea recursului s-a făcut cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, pronunțându-se o decizie netemeinică

și nelegală.

Un alt argument care

justifică invocarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este

acela că, instanța de recurs nu a cercetat toate aspectele de legalitate,

întrucât a judecat cauza pe motivele de netemeinicie stabilite greșit de

instanța de apel, ceea ce nu echivalează cu cercetarea motivelor invocate și

precizate în recurs, astfel încât, cererea de recurs nu a mai avut nici o

eficiență.

Existența hotărârilor

judecătorești irevocabile, pronunțate în revendicarea de drept comun, aflate la

dosarul cauzei din anul 2006, au fost ignorate, ceea ce a condus la reevaluarea

situației de fapt și de drept tranșată, respectiv la încălcarea puterii de

lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Susțin contestatorii

că Protocolul 1 art. 1 la C.E.D.O. recunoaște validitatea titlului lor de proprietate,

obținut cu bună-credință printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în

temeiul căruia sunt proprietarii bunului de 12,7 ani, a cărui posesie o dețin

neîntrerupt tot de atâta timp, bun obținut într-un proces în care intima A.T.I.

a fost parte, a recunoscut și și-a însușit hotărârile, întrucât nu le-a atacat

cu apel, cu recurs și nici pe căile extraordinare de atac, valorificându-și

titlul.

Solicită admiterea

contestației, anularea hotărârii contestate și rejudecarea recursului.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 1 art. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de la

termenul din 26 iunie 2014, Înalta Curte a dispus conexarea Dosarului nr. 5834/1/2013

la Dosarul nr. 5825/1/2013.

Analizând contestațiile

în anulare conexe din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 318

teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate,

pentru următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie

precizat că cele două contestații cuprind motive identice, chiar dacă

formulările sunt diferite.

Întemeiate pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., criticile formulate

prin contestațiile în anulare vizează, în esență, nepronunțarea instanței de

recurs cu privire la motivele de recurs relative la nerespectarea deciziei de

casare pronunțată de Înalta Curte în primul ciclu procesual, în

privința excepției autorității de lucru judecat, a aplicării

principiului electa una via, precum și în ceea ce privește stabilirea

împrejurării dacă Primăria Sinaia deținea, la data formulării notificării

de către contestatoare și autoarea ei, o cotă de 1/3 din spațiile de

locuit din proprietatea A.K. și, pe cale de consecință, dacă la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia mai putea dispune de

această cotă de 1/3.

Cu referire la

critica vizând nepronunțarea instanței cu privire la motivul de recurs relativ

la nerespectarea deciziei de casare, s-a reținut că instanța de apel a lămuri