ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1296/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1296/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 666 din 24 aprilie

2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis în parte contestația formulată

și precizată, inclusiv la 06 februarie 2007, de către contestatoarea A.T.I., în

contradictoriu cu intimații Primăria Sinaia și Prefectura Prahova și a anulat

în parte Dispoziția nr. 87 din 27 februarie 2006 emisă de intimați.

În consecință, s-a

dispus restituirea în natură către contestatoare a cotei de 1/3 din imobilul

situat în Sinaia, compus din: corpul A de construcție și anume etajul I, etajul

III, mansardă; corpul C de construcție și anume etajul I, precum și din terenul

aferent acestora, cu condiția ca petenta să restituie suma încasată pentru

această cotă de 1/3 din imobilul sus-menționat, sumă ce va fi actualizată și

calculată potrivit Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

A fost înlăturată

plata în favoarea contestatoarei a diferenței dintre valoarea încasată și

valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cotă

de 1/3 din imobilul sus-menționat, restituită în favoarea contestatoarei în calitate

de moștenitoare a defunctei K.A.

Au fost respins ca

neîntemeiate capetele contestației precizate privind restituirea în natură a

cotei de 1/3 din spațiile comerciale situate în Sinaia, acordarea altor măsuri

în compensare.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de intervenienți împotriva

contestatoarei și în contradictoriu cu intimații cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că atât timp cât statul a preluat de la

autoarea contestatoarei cota de 1/3 din corpul A de construcție și din terenul

aferent acestora la 16 octombrie 1959, achitarea de către intimați și

intervenienți a sultei de 446.008.000 ROL în contul Primăriei Sinaia în baza

hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, nu le conferă acestora un drept

de proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul în litigiu.

În condițiile în care

această cotă de 1/3 în litigiu era liberă din punct de vedere juridic, înseamnă

că dispoziția nr. 87/2006 este nelegală numai în ceea ce privește cota de 1/3

din imobilul în litigiu, respectiv corpurile A și C și a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că

petenta are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 sus-menționate,

tribunalul a înlăturat plata, în favoarea contestatoarei, a diferenței dintre

valoarea încasată și valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001, numai cu

privire la cota de 1/3 din imobilul sus-menționat, restituită în favoarea

contestatoarei în calitate de moștenitoare a defunctei K.A.

De asemenea, instanța

a apreciat ca neîntemeiate capetele contestației precizate privind restituirea

în natură a cotei de 1/3 din spațiile comerciale situate în Sinaia, acordarea

altor măsuri în compensare, deoarece această cotă de 1/3 din spațiile comerciale

i-a fost restituită în natură contestatoarei în baza Deciziei nr. 1221/2001,

caz în care această cotă nu mai poate face obiectul unei restituiri în baza

Legii nr. 10/2001 .

Instanța a apreciat

ca neîntemeiată cererea de intervenție, în condițiile în care contestatoarea

are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 din imobilul în litigiu,

respectiv din corpurile A și C, așa cum au fost descrise în cauză.

Prin decizia civilă

nr. 199 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

intervenienții K.B.A., C.P.C., C.M.A., K.A.E. - decedată pe parcursul

procesului - în dreptul căreia s-a subrogat K.B.A. - deja parte în cauză, și de

intimații în contestație Primăria Sinaia și Primarul Orașului Sinaia, împotriva

sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a confirmat considerentele primei instanțe în sensul

că se poate dispune restituirea în natură către persoana îndreptățită conform

legii, atât timp cât statul a preluat de la autorii contestatoarei cota din

imobil ce a aparținut acestora și pentru care li s-a recunoscut contestatoarei

și mamei sale dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, având în

vedere faptul că în prezent această cotă din imobil este liberă, nefăcând

obiectul vreunei înstrăinări, precum și principiului prevalenței restituirii în

natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, conform dispozițiilor

art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din lege.

Au fost înlăturate

susținerile apelanților în sensul că prin încasarea despăgubirilor în

condițiile Legii nr. 112/1995 contestatoarea și mama sa ar fi renunțat la cota

lor din imobil în favoarea statului, față de art. 20 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

S-a considerat că nu

sunt fondate nici susținerile apelanților - intervenienți în sensul că imobilul

nu era liber, întrucât a făcut obiectul partajului voluntar care s-a soluționat

între aceștia.

Însă, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă s-a constatat că actul de partaj voluntar nr. 1353

din 04 decembrie 2003 este lovit de nulitate absolută, fiind desființat de

drept atâta timp cât hotărârile judecătorești ce au stat la baza acestuia au

fost casate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1628 din 03

martie 2005. Ca atare, s-a reținut irevocabil că niciodată persoanele fizice nu

au avut un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului pentru a dispune de

acesta prin împărțire și, în consecință, în considerarea dispozițiilor art. 790

și urm. C. civ., s-a stabilit nulitatea absolută a actului de partaj voluntar

invocat de apelanți în sprijinul cererii lor.

Au fost înlăturate și

susținerile referitoare la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 10/2001 întrucât în cauză, fiind vorba despre două

obligații reciproce în bani, respectiv obligația contestatoarei la restituirea

către Primăria orașului Sinaia a despăgubirilor reactualizate pentru partea din

imobil restituită în natură, și obligația autorității administrative de a

achita contestatoarei diferența dintre valoarea încasată actualizată cu

indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a părții din imobil care a

fost vândută, se va proceda la metoda compensării acestora în condițiile dispozițiilor

speciale ale Legii nr. 247/2005.

Instanța de apel a

apreciat că și apelul intimaților este nefondat, criticile invocate de aceștia

vizând aceleași aspecte care au fost analizate în apelul declarat de

intervenienți.

În plus, Curtea a

reținut că, în mod corect, instanța fondului, cenzurând apărările formulate de

pârâți, a constatat că atâta vreme cât toate hotărârile judecătorești

pronunțate anterior cu privire la imobilul în cauză au fost casate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, devin nule de drept toate actele ce s-au încheiat

în baza lor.

Ca atare, atât plata

făcută autorității administrative de către intervenienți, cât și actul de

partaj voluntar încheiat între aceștia, sunt lovite de nulitate absolută,

astfel încât nu se poate admite susținerea apelanților că instanța fondului ar

fi încălcat prin hotărârea pronunțată dreptul de proprietate al

intervenienților.

Pentru aceleași

considerente prezentate în analizarea apelului intervenienților, a fost

respinsă și critica vizând încălcarea de prima instanță a dispozițiilor Legii

nr. 247/2005.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâții Primăria orașului Sinaia,

Primarul orașului Sinaia și intervenienții K.B.A., C.P.C., C.M.A., criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

Deși pârâții,

respectiv intervenienții, au formulat cereri de recurs distincte, toate

motivele de recurs coincid, după cum urmează:

Recurenții au

susținut că există o contrarietate vădită între dispozitiv și considerentele

deciziei recurate, deoarece instanța de apel, deși recunoaște plata de către

recurenții – intervenienți a sumei de 446.008.000 lei, în data de 09 aprilie

2003, actualizată cu indicele de inflație, cu titlu de sultă în favoarea

orașului Sinaia, condiționează restituirea în natură către contestatoare a

cotei de 1/3 din imobil de restituirea sumei încasate pentru această cotă de

1/3 prin Legea nr. 112/1995, către orașul Sinaia, și nu către intervenienți,

obligându-i pe aceștia la un alt proces cu orașul Sinaia, deși din dosar reiese

că această plată a fost făcută în baza hotărârilor judecătorești irevocabile

din acțiunea în revendicare și partaj.

De asemenea, ambele

instanțe de fond au făcut o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001, a Legii nr.

247/2005 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, întrucât nu au

observat faptul că reclamanta a beneficiat, în raport de dreptul său, de

despăgubiri prin echivalent pe care și le-a însușit și nu le-a mai restituit,

precum și de acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., astfel încât nu-i mai era permisă utilizarea procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

Autoritatea publică,

în speță orașul Sinaia, prin Primar, și-a îndeplinit obligația prevăzută de

O.U.G. nr. 184/2002, Titlul II, art. I alin. (2), de a comunica reclamantei

valoarea sumei actualizate ce trebuia restituită în vederea soluționării

notificării, în consecință, reclamanta este aceea care nu și-a îndeplinit

obligația de restituire a despăgubirilor încasate pe Legea nr. 112/1995.

Recurenții au mai

arătat că nu a fost aplicat în mod corespunzător art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, din care rezultă că se poate solicita restituirea în natură doar

dacă imobilul nu a fost înstrăinat. Or, imobilul a intrat deja în patrimoniul

recurenților intervenienți, în baza deciziilor nr. 1221 din 26 aprilie 2001

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în revendicare, precum și nr. 124 din 31

ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova în partaj, plătind pentru

aceasta parte din cotă o sulta stabilită de instanță.

Chiar dacă art. 20

din Legea nr. 10/2001 nu se referă explicit la înstrăinare, operează principiul

securității raporturilor civile, astfel încât reclamanta are doar dreptul la o

diferență de despăgubiri.

Hotărârea recurată

contribuie la insecuritatea circuitului juridic civil, în condițiile în care,

din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că reclamanta a încasat în anul 1999

despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, iar încasarea lor a creat raporturi

juridice noi, în sensul că recurenții intervenienți s-au aflat în indiviziune

cu orașul Sinaia și Consiliul local Sinaia, pentru o cotă - parte de 1/3 din

dreptul de proprietate asupra imobilului.

Contestatoarea a

ratificat această situație prin cererea de intervenție în interes propriu

făcută în cadrul acțiunii în revendicare, situație juridică statuată de

hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în cadrul

procesului în revendicare, Decizia civilă nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții

de Apel Ploiești.

Prin respectivele

hotărâri judecătorești, conform cererilor părților, dându-se eficiență

principiului disponibilității, s-a dispus restituirea în natură a imobilului

naționalizat abuziv către reclamanții din acea cauză – intervenienții de față,

iar contestatoarei din prezenta cauză i s-a restituit în natură o cotă – parte

de 1/3 din spațiile comerciale. Aceste hotărâri irevocabile sunt opozabile

contestatoarei, ce a figurat ca parte în proces, beneficiind de putere de lucru

judecat.

Ca urmare a hotărârilor

pronunțate în acțiunea în revendicare, toate părțile au înțeles să promoveze

acțiunea de ieșire din indiviziune în martie 2002, în cadrul căreia

contestatoarea a cerut atribuirea în natură a cotei de 1/3 din spațiile

comerciale, ceea ce atestă că și-a reafirmat poziția de acceptare a plății prin

despăgubirile încasate pentru cota de 1/3 din imobil prin efectul Legii nr.

112/1995.

De altfel,

contestatoarea și-a înstrăinat bunurile atribuite prin aceste hotărâri, aflate

în circuitul civil, făcând, astfel, dovada că și le-a însușit, dar după

înstrăinarea acestora, s-a adresat Procurorului General și a cerut casarea

hotărârilor din partaj. Dar, nici prin memoriul adresat Procurorului General și

nici pe parcursul judecății recursului în anulare, contestatoarea nu a invocat

vreun drept derivând din notificarea pe Legea nr. 10/2001 și nu a menționat

existența acestei notificări, ci a avut în vedere dreptul său asupra unei bun

indiviz reprezentat de o cameră, din trei camere, aflate la în lotul A.K., conform

actului de partaj voluntar încheiat de autorii noștri în anul 1947.

Urmare a admiterii

recursului în anulare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârile

din partaj au fost casate, cu trimitere spre rejudecare la Judecătoria Sinaia,

cauza aflându-se în al doilea ciclu procesual, după 14 ani de litigii și 9 ani

de la deschiderea acțiunii de partaj, pronunțându-se deja sentința nr.

1210/2008 a Judecătoriei Sinaia și decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009,

definitivă, a Tribunalului Prahova, aflate la dosarul cauzei.

Recurenții au mai

arătat că, în cursul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun –

judecată finalizată prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel

Ploiești, irevocabilă -, contestatoarea A.T., ce a formulat cerere de

intervenție în interes propriu, a solicitat, în ședința de judecată din 19

aprilie 2001, suspendarea judecății în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001,

învederând că a formulat notificare.

Întrucât

intervenienta din acea cauză a refuzat suspendarea cererii sale de intervenție

și disjungerea acesteia, solicitând suspendarea întregii cauze, adică și

suspendarea cererii în revendicare formulate de reclamanți, cerere la care

aceștia s-au opus, instanța a respins cererea de suspendare, iar intervenienta

nu a renunțat la acțiunea sa întemeiată pe art. 480 C. civ., continuând

judecata.

Dreptul de

proprietate nu este susceptibil a fi ocrotit prin două sau mai multe acțiuni

directe și distincte, iar în virtutea principiului disponibilității,

intervenienta din acel proces a optat pentru continuarea judecății, ceea ce

nu-i mai permite utilizarea procedurii speciale, operând principiul electa una

via, în caz contrar, încălcându-se principiul securității actelor juridice și a

circuitului civil consacrat de art. 6 din CEDO, constatare în acord și cu

exigențele art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană.

Contestatoarea, prin

prezenta acțiune, vizează un „bun” ce nu există în patrimoniul său, ci în

patrimoniul intervenienților, în baza hotărârilor judecătorești definitive și

irevocabile din acțiunile în revendicare și partaj, fiind intabulat ca atare în

cartea funciară încă din anul 2003.

Recurenții au

insistat asupra faptului că hotărârea judecătorească irevocabilă prin care

intervenientei, respectiv contestatoarei de astăzi, i-a fost restituită în

natură cota de 1/3 din spațiile comerciale, se bucură de opozabilitate față de

contestatoare, ce a figurat ca parte în proces și de putere de lucru judecat.

La termenul de

judecată din 8 iulie 2011, în cursul judecării recursurilor de față, recurenții

– intervenienți au formulat un motiv de ordine publică, întemeiat pe

dispozițiile art. 306 alin. 2 și 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în

autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea

în revendicare de drept comun inițiată de intervenienți la data de 24 mai 1999,

respectiv: sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunțată de

Judecătoria Sinaia în dosarul nr. 949/2000; decizia nr. 213 din 14 februarie

2001 a Tribunalului Prahova și decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de

Apel Ploiești.

Recurenții au

susținut că este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză

prevăzută de art. 1200 alin. (4), art. 1201 și art. 1202 alin. (1) C. civ.,

deoarece: în ambele procese au participat aceleași părți, neavând relevanță că

au avut o calitate procesuală diferită; împrejurarea că, în ambele procese,

A.T.I. a formulat pretenții legate de cota de 1/3 din spațiile locative ce au

aparținut A.K. - fie în echivalent bănesc, prin aplicarea Legii nr. 112/1995,

fie în natură, atestă identitatea de obiect și de cauză, iar prin hotărârile

judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare s-a tranșat irevocabil

problema cotei de 1/3.

Efectele hotărârilor

judecătorești rezidă în faptul că orașul Sinaia și Consiliul Local Sinaia nu

mai dețin în posesie cota de 1/3 din partea de imobil pretinsă de către A.T.I.

din data de 1 iunie 2001 (conform procesului – verbal întocmit de către Biroul

Executorului Judecătoresc D.I. din Sinaia), iar în proprietate din data de 9

aprilie 2003.

Recurenții au

susținut că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma

excepției procesuale non bis in idem, ci și sub forma prezumției de lucru

judecat, respectiv al efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca

ceea ce a stabilit irevocabil o instanță să nu fie contrazis într-un proces

ulterior, fapt important și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile;

recurenții au citat practică judiciară în acest sens.

La termenul de judecată

din 10 februarie 2012, recurenții – intervenienți au invocat și excepția

inadmisibilității cererii de restituire în natură a unei cote ideale din

dreptul de proprietate pe cote – părți, precum și excepția autorității de lucru

judecat a sentinței civile nr. 1210 din 28 octombrie 2008 pronunțate de

Judecătoria Sinaia în acțiunea de partaj, definitivă prin decizia nr. 788 din

18 decembrie 2009 a Tribunalului Prahova, secția civilă.

Recurenții au arătat

că acțiunea de partaj, începută pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate în

acțiunea în revendicare, deja menționate, se află în recurs, în cel de-al

doilea ciclu procesual, iar judecata recursului este suspendată până la

soluționarea cauzei de față, fără ca această împrejurare să afecteze caracterul

definitiv și executoriu al hotărârii primei instanțe din partaj.

La același termen de

judecată, Înalta Curte a apreciat că este admisibilă invocarea excepției

autorității de lucru judecat, chiar dacă nu a fost formulată ca atare prin

motivele de recurs depuse în termenul legal, în aplicarea dispozițiilor art.

306 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba de un motiv de ordine publică, urmând

ca temeinicia acestuia să fie cercetată deodată cu celelalte motive de recurs.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

Motivele de ordine

publică invocate de către recurenți în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. urmează a fi evaluate cu prioritate față de motivele inițiale de recurs,

formulate în condițiile art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.,

deoarece vizează excepții procesuale cu caracter absolut, reglementate de norme

imperative.

Recurenții-reclamanți

au invocat, în primul rând, excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor

judecătorești pronunțate într-un proces ulterior purtat între aceleași părți,

având ca obiect revendicarea imobilului din Sinaia.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Sinaia, a fost

admisă cererea în revendicare formulată de către reclamanții K.B.A., C.P.C.,

C.M.A. și C.A.E. (intervenienții din prezenta cauză) și, în consecință, s-a

dispus obligarea pârâtei Primăria orașului Sinaia să lase reclamanților, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul menționat, compus din teren

în suprafață de 798 mp și construcțiile de pe teren, identificate prin raportul

de expertiză construcții N.M.; a fost respinsă cererea de intervenție formulată

de către A.T.I. (reclamanta din prezenta cauză) și C.F. (mama reclamantei, în

prezent decedată), ca rămasă fără obiect.

Prin decizia nr. 213

din 14 februarie 2001 pronunțată de Tribunalul Prahova, au fost respinse ca

nefondate apelurile formulate împotriva acestei sentințe de către Primăria

orașului Sinaia și de către intervenientele A.T.I. și C.F.

Prin decizia nr. 1221

din 26 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în

dosarul nr. 2798/2001, a fost admis recursul declarat de către intervenientele

A.T.I. și C.F. cu consecința casării în parte a deciziei și a sentinței; pe

fond, a fost admisă cererea de intervenție, dispunându-se obligarea Primăria

Sinaia să lase intervenientelor, în deplină proprietate și posesie, cota de 1/3

din imobilul în litigiu exclus de la măsurile reparatorii (spațiile de la

parterul corpurilor de clădire B și C, identificate prin raportul de expertiză

N.M.).

Litigiul anterior la

care recurenții au făcut referire a avut ca obiect revendicarea imobilului din

Sinaia, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., în timp ce litigiul de față

este generat de contestația formulată de către reclamanta A.T.I. împotriva

dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, urmărindu-se recunoașterea

dreptului de proprietate și dobândirea posesiei, ca stare de fapt, asupra unor

părți din același imobil.

Pentru a subzista

puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile, trebuie

întrunită tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ.,

respectiv părți, obiect și cauză, cerință care interesează efectele negative

ale puterii lucrului judecat. Cu toate acestea, pentru evitarea pronunțării

unor hotărâri contradictorii, nu se poate ignora faptul că, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă au fost dezlegate aspecte de fapt și de drept ce

interesează un proces ulterior.

În virtutea efectelor

pozitive ale puterii lucrului judecat, constatările instanței de judecată nu

pot fi contrazise într-o judecată ulterioară cu privire la chestiuni litigioase

ce au făcut obiectul dezbaterilor și al verificării jurisdicționale și tranșate

irevocabil.

În acest caz, nu este

necesară întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză, fiind

suficient ca în procesul ulterior să fie adusă în discuție o chestiune

litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, care

reprezintă premisa incontestabilă a analizei în procesul subsecvent, în cadrul

căruia hotărârea poate fi valorizată drept mijloace de probă.

În aceste condiții,

pentru a opera puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare este suficient

ca între pretențiile concrete ale cererilor succesive să fie o strânsă

legătură, tinzându-se la dezlegarea aceluiași raport juridic, între aceleași

părți.

Recurenții-intervenienți

pretind că această exigență este îndeplinită, deoarece în primul proces se

tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, asupra imobilului, prin

valorificarea dreptului real de proprietate, în condițiile dreptului comun

reprezentat de prevederile Codului civil, iar în prezentul litigiu, se

urmărește acordarea măsurii reparatorii a restituirii în natură, prin

valorificarea dreptului de creanță recunoscut de Legea nr. 10/2001, pe calea

contestației prevăzute de legea specială. În privința părților, s-a susținut că

există identitate de părți, neafectată de postura procesuală diferită în care

acestea s-au aflat în cele două procese).

Se observă că

intervenienții, în dezvoltarea motivului de ordine publică, au făcut referire

la efectele hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare din

dubla perspectivă arătată anterior, astfel încât susținerile pe acest aspect

urmează a fi cercetate în contextul excepției puterii lucrului judecat,

avându-se în vedere și motivele inițiale de recurs, depuse în termenul legal,

precum și motivarea recursului pârâților, în care se regăsesc referiri la

aceleași hotărâri judecătorești irevocabile.

Pârâta Primăria

Municipiului Sinaia este cea care a făcut referire la aceste hotărâri

judecătorești și prin motivele de apel. Este adevărat, aceste referiri au fost

făcute de o manieră echivocă, insistându-se asupra procesului de partaj

ulterior, pe baza hotărârilor judecătorești din revendicare, motive de apel la

care instanța de apel a răspuns.

Avându-se în vedere

că, în recurs, a fost invocată însăși excepția puterii lucrului judecat,

urmează ca susținerile părților referitoare la efectele hotărârilor

judecătorești anterioare să fie evaluate în acest context.

În prealabil acestei

analize, vor fi examinate celelalte excepții procesuale invocate drept motive

de ordine publică.

După cum s-a arătat,

prin cererea formulată pentru termenul de judecată din 10 februarie 2012,

recurenții – intervenienți au invocat și excepția inadmisibilității cererii

reclamantei A.T.I. de restituire în natură a unei cote – părți din dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, pretenție rezultată din precizarea

contestației formulate în fața primei instanțe, la data de 6 februarie 2007.

Excepția astfel

invocată reprezintă o excepție de fond, cu caracter absolut, tinzând la

respingerea cererii, ca atare, are caracterul unui motiv de ordine publică,

posibil a fi invocat în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., chiar dacă

nu se regăsește în motivele de recurs depuse în termenul legal.

Excepția nu este,

însă, întemeiată, în raport de dispozițiile legale incidente, respectiv cele

reprezentate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „În

cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite

coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată

sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.”

În dreptul comun, nu

este permisă revendicarea unei cote – părți dintr-un bun aflat în coproprietate

sau în devălmășie, dat fiind că titularii dreptului de proprietate nu dețin

părți din bun în materialitatea sa, iar redobândirea posesiei, ca finalitate a

acțiunii în revendicare, nu poate privi decât bunul în integralitate.

Or, norma din Legea

nr. 10/2001, citată anterior, conține o derogare expresă de la dreptul comun și

trebuie aplicată ca atare, în virtutea regulilor ce guvernează concursul de

legi.

În consecință,

excepția inadmisibilității urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în

procesul de partaj purtat anterior între aceleași părți, sunt de reținut

considerente similare cu cele deja expuse în legătură cu puterea de lucru

judecat a hotărârilor din revendicare, în sensul că hotărârile anterior

pronunțate pot fi valorificate în acest proces, în măsura în care au fost

tranșate aspecte de fapt și de drept relevante.

În raport de motivele

de recurs, formulate de către toți recurenții în termenul legal, cu precizările

făcute de către intervenienți în cadrul motivului de ordine publică pe acest

aspect, se va constata, în primul rând, că, în mod corect, ambele instanțe de

fond din prezenta cauză au înlăturat apărările referitoare la decizia nr. 124

din 31 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova, prin care a fost schimbată în

parte sentința civilă nr. 1029 din 11 octombrie 2002 a Judecătoriei Sinaia,

hotărâri pronunțate într-un proces de partaj în care au participat toate

părțile din cauză, ca urmare a procesului având ca obiect revendicarea

imobilului, la care s-a făcut deja referire prin prezentele considerente.

Hotărârile

judecătorești menționate, precum și decizia nr. 1139 din 10 iunie 2003 a Curții

de Apel Ploiești, prin care a fost menținută decizia nr. 124/2003, au fost

casate prin decizia nr. 1628 din 3 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție într-un recurs în anulare, cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare la prima instanță.

Ca atare, hotărârile

casate nu au produs niciun efect, iar actele de executare efectuate în temeiul

acestora – inclusiv plata sultei, partajul voluntar intervenit între

intervenienții din prezenta cauză, precum și intabularea ulterioară a

proprietății exclusive în cartea funciară – au fost desființate de drept, în

conformitate cu dispozițiile art. 3303 C. proc. civ. (abrogate prin O.U.G. nr.

58/2003), cu referire la art. 311 C. proc. civ.

Este adevărat că, în

urma rejudecării cererilor de partaj, s-au pronunțat sentința civilă nr.

1210/2008 a Judecătoriei Sinaia și decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009 a

Tribunalului Prahova, cauza aflându-se în prezent în recurs, pe rolul Curții de

Apel Ploiești, judecata în dosarul nr. 1253/105/2009 fiind suspendată până la

finalizarea, printr-o hotărâre irevocabilă, a cauzei de față.

Referirile

recurenților la hotărârile judecătorești pronunțate în procesul de partaj

trebuie înțelese ca vizând și hotărârile anterior menționate, care sunt

pronunțate într-un alt ciclu procesual, dar în același litigiu, astfel cum

rezultă, de altfel, din precizările formulate la termenul din 10 februarie 2012

(în susținerea motivului de ordine publică al autorității de lucru judecat).

Dacă soluția ce ar

urma să se pronunțe în partaj ar influența judecarea cauzei de față, s-ar fi

adus în discuție oportunitatea suspendării judecății în prezentul recurs, în

temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea

irevocabilă a cererilor de partaj. Hotărârile judecătorești definitive au doar

o putere relativă de lucru judecat, ce nu poate fi valorificată într-un proces distinct

în alt mod decât acela de a susține necesitatea suspendării cursului judecății

până la obținerea unei hotărâri irevocabile.

Or, nu s-a formulat o

solicitare cu acest obiect și, chiar dacă s-ar fi formulat, o asemenea cerere

nu ar fi putut fi primită, întrucât, în fapt, soarta partajului depinde de

modul de soluționare a prezentei cauze, și nu invers, în condițiile în care,

pentru sistarea stării de coproprietate, este necesar a se stabili cu

certitudine persoanele cărora le aparține calitatea de titular al dreptului

asupra bunului deținut în coproprietate.

Această constatare

este confirmată de faptul că, în dosarul de partaj, s-a dispus suspendarea

judecării recursului, așteptându-se soluționarea irevocabilă a cauzei de față.

Ca atare, urmează a

fi înlăturate susținerile tuturor recurenților cu privire la efectele

hotărârilor judecătorești pronunțate în partaj.

În ceea ce privește

hotărârile judecătorești din procesul ce a avut drept obiect revendicare, s-a

arătat deja că decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești a

menținut sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia

în ceea ce privește dispoziția adoptată asupra cererii în revendicare formulate

de K.B.A., C.P.C., C.M.A., din moment ce a casat sentința, precum și decizia

nr. 213 din 14 februarie 2001, doar pentru a admite cererea de intervenție

formulată de A.T.I. și mama acesteia, C.F.

Raportându-se la

aceste hotărâri judecătorești, recurenții-intervenienți au arătat că, în mod

greșit, prima instanță din prezenta cauză a dispus restituirea în natură către

reclamanta A.T.I. a unei cote de 1/3 din anumite părți ale imobilului, în

condițiile în care Primăria municipiului Sinaia nu mai era unitate deținătoare

a acelei cote, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât

respectivele părți din imobil figurau deja în patrimoniul intervenienților, în

baza acelor hotărâri judecătorești.

Se observă că în

dispozitivul sentinței civile nr. 912/2000 a Judecătoriei Sinaia, irevocabilă

în ceea ce privește cererea principală în revendicare, este cert identificată

doar suprafața terenului de 798 mp, în privința construcțiilor ce au făcut, de

asemenea, obiectul dispoziției de admitere a cererii în revendicare, făcându-se

trimitere la raportul de expertiză construcții întocmit de expertul judiciar

N.M.

Acest raport a fost

depus și în dosarul primei instanțe din prezenta cauză (file 211 – 213), însă

nu a fost cercetat de către niciuna dintre instanțele de fond, în sensul de a

se determina cu certitudine dacă dispoziția de admitere a cererii în

revendicare a vizat întreaga construcție ori doar părți din acestea, pentru a

se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria

Municipiului Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părți

din imobil (astfel cum a fost obligată prin hotărârea primei instanțe din

prezenta cauză).

Acest aspect

interesează, în primul rând, situația de fapt, presupunând evaluarea

probatoriului administrat în cauză, urmează a se constata că nu au fost determinate

cu certitudine toate elementele faptice relevante pentru determinarea

îndreptățirii reclamantei A.T.I. la restituirea în natură, fie și doar a unei

cote – părți din imobil.

Aceste elemente nu

pot fi stabilite pentru prima dată în proces în această fază procesuală,

întrucât instanța de recurs se pronunță exclusiv asupra chestiunilor de drept,

în condițiile unei situații de fapt pe deplin lămurite și nici nu ar putea fi

ignorate, deoarece părțile ar fi private de un grad de jurisdicție devolutiv al

dreptului, în care ar fi trebuit determinată situația de fapt.

Sunt incidente, în

această situație, prevederile art. 314 C. proc. civ., neputând fi cercetat

modul de aplicare a legii de către instanța de apel, dată fiind insuficienta

clarificare a situației de fapt, urmând ca, în cadrul rejudecării, instanța de

apel să se raporteze și la împrejurarea că o parte din apartamentele din

imobilul în litigiu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 (evidențiate

în adresa nr. 24743 din 23 noiembrie 2011 a Primăriei Municipiului Sinaia –

file 81 – 87 dosar recurs), astfel încât acestea să fie excluse de la

restituirea în natură către reclamantă, în cazul în care se va stabili

îndreptățirea acesteia la o asemenea măsură reparatorie în baza Legii nr.

10/2001.

Prin susținerile

referitoare la împrejurarea că, în cadrul acțiunii în revendicare din procesul

anterior, reclamanta, în aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001,

ar fi optat pentru continuarea judecății în revendicare, chiar după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenții au invocat, încă prin

motivele inițiale de recurs, incidența principiului electa una via, în favoarea

dreptului comun, ceea ce aduce în discuție îndreptățirea reclamantei la orice

fel de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale.

Problema raportului

dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală,

precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a

Drepturilor Omului, au fost tranșate prin Decizia nr. 33 pronunțată în

interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, în cuprinsul

Deciziei nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora

dintre instanțe potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare

procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a

imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.”. S-a considerat că o asemenea apreciere ignoră

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală - specialia generalibus derogant.

S-a arătat, totodată,

că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot

exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una

via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

Aprecierile din

cuprinsul acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, însă și cererile în revendicare formulate anterior, în măsura în

care persoana îndreptățită a inițiat și epuizat procedura Legii nr. 10/2001,

fără a obține, în totalitate sau în parte, restituirea în natură.

Mutatis mutandis,

raționamentul juridic din decizia dată în interesul legii este aplicabil și în

ipoteza în care persoana îndreptățită a formulat cerere în revendicare anterior

Legii nr. 10/2001, iar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar

înainte de finalizarea procesului, a ales să continue judecata pe dreptul

comun, obținând o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Și în această

situație, este pe deplin aplicabil principiul electa una via, în sensul că,

odată parcursă una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv

pentru restituirea în natură a imobilului, sunt epuizate posibilitățile

acestuia de recunoaștere a dreptului de proprietate și de redobândire a

posesiei asupra bunului.

Această constatare se

impune chiar dacă recunoașterea dreptului a avut loc doar în parte, deoarece,

în caz contrar, s-ar ajunge la reevaluarea situației de fapt și de drept deja

tranșate, așadar, la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii

judecătorești irevocabile, ceea ce nu poate fi acceptat.

În mod evident, acest

principiu este viabil doar în ipoteza în care obiectul cererii în revendicare

este același cu cel al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001,

indiferent dacă pretențiile titularului dreptului au fost admise în totalitate

sau doar în parte.

Urmează ca, în cadrul

rejudecării, să se cerceteze dacă poziția procesuală a reclamantei din prezenta

cauză, A.T.I., în procesul anterior, în legătură cu suspendarea judecării

acțiunii în revendicare, echivalează cu o alegere a uneia dintre căile

procesuale alternative de realizare a dreptului, astfel cum pretind

intervenienții, pentru a fi operant principiul electa una via.

De asemenea, se va determina

dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanței de drept comun este

identic, cel puțin în parte, cu cel al cererii formulate în baza Legii nr.

10/2001, aspect ce nu a făcut obiectul analizei instanțelor de fond. Se va ține

cont că, în baza legii speciale, reclamanta tinde la măsuri reparatorii în

considerarea dreptului de proprietate ce a aparținut tatălui său, D.C., ce a

purtat asupra unor părți determinate din imobil și a cotei – părți de 1/3 din

dreptul de proprietate ce a aparținut bunicii, A.K.

Pe baza acestor

verificări, se va clarifica îndreptățirea reclamantei la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, în contextul excepției puterii lucrului judecat

a hotărârilor judecătorești din acțiunea în revendicare.

Întrucât situația de

fapt nu a fost lămurită pe deplin, în sensul celor arătate prin prezentele

considerente, nefiind posibil controlul de legalitate al deciziei recurate,

urmează ca, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să se dispună admiterea ambelor

recursuri, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Primăria orașului Sinaia, Primarul orașului Sinaia și de

intervenienții K.B.A., C.P.C., C.M.A. împotriva deciziei nr. 199 din 5

octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.