ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1296/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 666 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis în parte contestația formulată și precizată, inclusiv la 06 februarie 2007, de către contestatoarea A.T.I., în contradictoriu cu intimații Primăria Sinaia și Prefectura Prahova și a anulat în parte Dispoziția nr. 87 din 27 februarie 2006 emisă de intimați. În consecință, s-a dispus restituirea în natură către contestatoare a cotei de 1/3 din imobilul situat în Sinaia, compus din: corpul A de construcție și anume etajul I, etajul III, mansardă; corpul C de construcție și anume etajul I, precum și din terenul aferent acestora, cu condiția ca petenta să restituie suma încasată pentru această cotă de 1/3 din imobilul sus-menționat, sumă ce va fi actualizată și calculată potrivit Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

A fost înlăturată plata în favoarea contestatoarei a diferenței dintre valoarea încasată și valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cotă de 1/3 din imobilul sus-menționat, restituită în favoarea contestatoarei în calitate de moștenitoare a defunctei K.A. Au fost respins ca neîntemeiate capetele contestației precizate privind restituirea în natură a cotei de 1/3 din spațiile comerciale situate în Sinaia, acordarea altor măsuri în compensare. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de intervenienți împotriva contestatoarei și în contradictoriu cu intimații cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că atât timp cât statul a preluat de la autoarea contestatoarei cota de 1/3 din corpul A de construcție și din terenul aferent acestora la 16 octombrie 1959, achitarea de către intimați și intervenienți a sultei de 446.008.000 ROL în contul Primăriei Sinaia în baza hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, nu le conferă acestora un drept de proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul în litigiu. În condițiile în care această cotă de 1/3 în litigiu era liberă din punct de vedere juridic, înseamnă că dispoziția nr. 87/2006 este nelegală numai în ceea ce privește cota de 1/3 din imobilul în litigiu, respectiv corpurile A și C și a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că petenta are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 sus-menționate, tribunalul a înlăturat plata, în favoarea contestatoarei, a diferenței dintre valoarea încasată și valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001, numai cu privire la cota de 1/3 din imobilul sus-menționat, restituită în favoarea contestatoarei în calitate de moștenitoare a defunctei K.A.

De asemenea, instanța a apreciat ca neîntemeiate capetele contestației precizate privind restituirea în natură a cotei de 1/3 din spațiile comerciale situate în Sinaia, acordarea altor măsuri în compensare, deoarece această cotă de 1/3 din spațiile comerciale i-a fost restituită în natură contestatoarei în baza Deciziei nr. 1221/2001, caz în care această cotă nu mai poate face obiectul unei restituiri în baza Legii nr. 10/2001 . Instanța a apreciat ca neîntemeiată cererea de intervenție, în condițiile în care contestatoarea are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, respectiv din corpurile A și C, așa cum au fost descrise în cauză. Prin decizia civilă nr. 199 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de intervenienții K.B.A., C.P.C., C.M.A., K.A.E.

- decedată pe parcursul procesului - în dreptul căreia s-a subrogat K.B.A. - deja parte în cauză, și de intimații în contestație Primăria Sinaia și Primarul Orașului Sinaia, împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat considerentele primei instanțe în sensul că se poate dispune restituirea în natură către persoana îndreptățită conform legii, atât timp cât statul a preluat de la autorii contestatoarei cota din imobil ce a aparținut acestora și pentru care li s-a recunoscut contestatoarei și mamei sale dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, având în vedere faptul că în prezent această cotă din imobil este liberă, nefăcând obiectul vreunei înstrăinări, precum și principiului prevalenței restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, conform dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din lege.

Au fost înlăturate susținerile apelanților în sensul că prin încasarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 112/1995 contestatoarea și mama sa ar fi renunțat la cota lor din imobil în favoarea statului, față de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. S-a considerat că nu sunt fondate nici susținerile apelanților - intervenienți în sensul că imobilul nu era liber, întrucât a făcut obiectul partajului voluntar care s-a soluționat între aceștia.

Însă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că actul de partaj voluntar nr. 1353 din 04 decembrie 2003 este lovit de nulitate absolută, fiind desființat de drept atâta timp cât hotărârile judecătorești ce au stat la baza acestuia au fost casate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1628 din 03 martie 2005. Ca atare, s-a reținut irevocabil că niciodată persoanele fizice nu au avut un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului pentru a dispune de acesta prin împărțire și, în consecință, în considerarea dispozițiilor art. 790 și urm. C. civ., s-a stabilit nulitatea absolută a actului de partaj voluntar invocat de apelanți în sprijinul cererii lor.

Au fost înlăturate și susținerile referitoare la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 întrucât în cauză, fiind vorba despre două obligații reciproce în bani, respectiv obligația contestatoarei la restituirea către Primăria orașului Sinaia a despăgubirilor reactualizate pentru partea din imobil restituită în natură, și obligația autorității administrative de a achita contestatoarei diferența dintre valoarea încasată actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a părții din imobil care a fost vândută, se va proceda la metoda compensării acestora în condițiile dispozițiilor speciale ale Legii nr. 247/2005. Instanța de apel a apreciat că și apelul intimaților este nefondat, criticile invocate de aceștia vizând aceleași aspecte care au fost analizate în apelul declarat de intervenienți.

În plus, Curtea a reținut că, în mod corect, instanța fondului, cenzurând apărările formulate de pârâți, a constatat că atâta vreme cât toate hotărârile judecătorești pronunțate anterior cu privire la imobilul în cauză au fost casate de Înalta Curte de Casație și Justiție, devin nule de drept toate actele ce s-au încheiat în baza lor. Ca atare, atât plata făcută autorității administrative de către intervenienți, cât și actul de partaj voluntar încheiat între aceștia, sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât nu se poate admite susținerea apelanților că instanța fondului ar fi încălcat prin hotărârea pronunțată dreptul de proprietate al intervenienților. Pentru aceleași considerente prezentate în analizarea apelului intervenienților, a fost respinsă și critica vizând încălcarea de prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâții Primăria orașului Sinaia, Primarul orașului Sinaia și intervenienții K.B.A., C.P.C., C.M.A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Deși pârâții, respectiv intervenienții, au formulat cereri de recurs distincte, toate motivele de recurs coincid, după cum urmează: Recurenții au susținut că există o contrarietate vădită între dispozitiv și considerentele deciziei recurate, deoarece instanța de apel, deși recunoaște plata de către recurenții – intervenienți a sumei de 446.008.000 lei, în data de 09 aprilie 2003, actualizată cu indicele de inflație, cu titlu de sultă în favoarea orașului Sinaia, condiționează restituirea în natură către contestatoare a cotei de 1/3 din imobil de restituirea sumei încasate pentru această cotă de 1/3 prin Legea nr. 112/1995, către orașul Sinaia, și nu către intervenienți, obligându-i pe aceștia la un alt proces cu orașul Sinaia, deși din dosar reiese că această plată a fost făcută în baza hotărârilor judecătorești irevocabile din acțiunea în revendicare și partaj.

De asemenea, ambele instanțe de fond au făcut o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 247/2005 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, întrucât nu au observat faptul că reclamanta a beneficiat, în raport de dreptul său, de despăgubiri prin echivalent pe care și le-a însușit și nu le-a mai restituit, precum și de acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât nu-i mai era permisă utilizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Autoritatea publică, în speță orașul Sinaia, prin Primar, și-a îndeplinit obligația prevăzută de O.U.G. nr. 184/2002, Titlul II, art. I alin. (2), de a comunica reclamantei valoarea sumei actualizate ce trebuia restituită în vederea soluționării notificării, în consecință, reclamanta este aceea care nu și-a îndeplinit obligația de restituire a despăgubirilor încasate pe Legea nr. 112/1995.

Recurenții au mai arătat că nu a fost aplicat în mod corespunzător art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că se poate solicita restituirea în natură doar dacă imobilul nu a fost înstrăinat. Or, imobilul a intrat deja în patrimoniul recurenților intervenienți, în baza deciziilor nr. 1221 din 26 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în revendicare, precum și nr. 124 din 31 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova în partaj, plătind pentru aceasta parte din cotă o sulta stabilită de instanță. Chiar dacă art. 20 din Legea nr. 10/2001 nu se referă explicit la înstrăinare, operează principiul securității raporturilor civile, astfel încât reclamanta are doar dreptul la o diferență de despăgubiri.

Hotărârea recurată contribuie la insecuritatea circuitului juridic civil, în condițiile în care, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că reclamanta a încasat în anul 1999 despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, iar încasarea lor a creat raporturi juridice noi, în sensul că recurenții intervenienți s-au aflat în indiviziune cu orașul Sinaia și Consiliul local Sinaia, pentru o cotă - parte de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului. Contestatoarea a ratificat această situație prin cererea de intervenție în interes propriu făcută în cadrul acțiunii în revendicare, situație juridică statuată de hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în cadrul procesului în revendicare, Decizia civilă nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești.

Prin respectivele hotărâri judecătorești, conform cererilor părților, dându-se eficiență principiului disponibilității, s-a dispus restituirea în natură a imobilului naționalizat abuziv către reclamanții din acea cauză – intervenienții de față, iar contestatoarei din prezenta cauză i s-a restituit în natură o cotă – parte de 1/3 din spațiile comerciale. Aceste hotărâri irevocabile sunt opozabile contestatoarei, ce a figurat ca parte în proces, beneficiind de putere de lucru judecat. Ca urmare a hotărârilor pronunțate în acțiunea în revendicare, toate părțile au înțeles să promoveze acțiunea de ieșire din indiviziune în martie 2002, în cadrul căreia contestatoarea a cerut atribuirea în natură a cotei de 1/3 din spațiile comerciale, ceea ce atestă că și-a reafirmat poziția de acceptare a plății prin despăgubirile încasate pentru cota de 1/3 din imobil prin efectul Legii nr. 112/1995.

De altfel, contestatoarea și-a înstrăinat bunurile atribuite prin aceste hotărâri, aflate în circuitul civil, făcând, astfel, dovada că și le-a însușit, dar după înstrăinarea acestora, s-a adresat Procurorului General și a cerut casarea hotărârilor din partaj.

Dar, nici prin memoriul adresat Procurorului General și nici pe parcursul judecății recursului în anulare, contestatoarea nu a invocat vreun drept derivând din notificarea pe Legea nr. 10/2001 și nu a menționat existența acestei notificări, ci a avut în vedere dreptul său asupra unei bun indiviz reprezentat de o cameră, din trei camere, aflate la în lotul A.K., conform actului de partaj voluntar încheiat de autorii noștri în anul 1947. Urmare a admiterii recursului în anulare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârile din partaj au fost casate, cu trimitere spre rejudecare la Judecătoria Sinaia, cauza aflându-se în al doilea ciclu procesual, după 14 ani de litigii și 9 ani de la deschiderea acțiunii de partaj, pronunțându-se deja sentința nr. 1210/2008 a Judecătoriei Sinaia și decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009, definitivă, a Tribunalului Prahova, aflate la dosarul cauzei.

Recurenții au mai arătat că, în cursul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun – judecată finalizată prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă -, contestatoarea A.T., ce a formulat cerere de intervenție în interes propriu, a solicitat, în ședința de judecată din 19 aprilie 2001, suspendarea judecății în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, învederând că a formulat notificare. Întrucât intervenienta din acea cauză a refuzat suspendarea cererii sale de intervenție și disjungerea acesteia, solicitând suspendarea întregii cauze, adică și suspendarea cererii în revendicare formulate de reclamanți, cerere la care aceștia s-au opus, instanța a respins cererea de suspendare, iar intervenienta nu a renunțat la acțiunea sa întemeiată pe art. 480 C. civ., continuând judecata.

Dreptul de proprietate nu este susceptibil a fi ocrotit prin două sau mai multe acțiuni directe și distincte, iar în virtutea principiului disponibilității, intervenienta din acel proces a optat pentru continuarea judecății, ceea ce nu-i mai permite utilizarea procedurii speciale, operând principiul electa una via, în caz contrar, încălcându-se principiul securității actelor juridice și a circuitului civil consacrat de art. 6 din CEDO, constatare în acord și cu exigențele art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană.

Contestatoarea, prin prezenta acțiune, vizează un „bun” ce nu există în patrimoniul său, ci în patrimoniul intervenienților, în baza hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile din acțiunile în revendicare și partaj, fiind intabulat ca atare în cartea funciară încă din anul 2003. Recurenții au insistat asupra faptului că hotărârea judecătorească irevocabilă prin care intervenientei, respectiv contestatoarei de astăzi, i-a fost restituită în natură cota de 1/3 din spațiile comerciale, se bucură de opozabilitate față de contestatoare, ce a figurat ca parte în proces și de putere de lucru judecat. La termenul de judecată din 8 iulie 2011, în cursul judecării recursurilor de față, recurenții – intervenienți au formulat un motiv de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art. 306 alin. 2 și 304 pct. 9 C. proc.

civ., constând în autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare de drept comun inițiată de intervenienți la data de 24 mai 1999, respectiv: sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Sinaia în dosarul nr. 949/2000; decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Prahova și decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești. Recurenții au susținut că este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză prevăzută de art. 1200 alin. (4), art. 1201 și art. 1202 alin. (1) C. civ., deoarece: în ambele procese au participat aceleași părți, neavând relevanță că au avut o calitate procesuală diferită; împrejurarea că, în ambele procese, A.T.I.

a formulat pretenții legate de cota de 1/3 din spațiile locative ce au aparținut A.K. - fie în echivalent bănesc, prin aplicarea Legii nr. 112/1995, fie în natură, atestă identitatea de obiect și de cauză, iar prin hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare s-a tranșat irevocabil problema cotei de 1/3. Efectele hotărârilor judecătorești rezidă în faptul că orașul Sinaia și Consiliul Local Sinaia nu mai dețin în posesie cota de 1/3 din partea de imobil pretinsă de către A.T.I. din data de 1 iunie 2001 (conform procesului – verbal întocmit de către Biroul Executorului Judecătoresc D.I.

din Sinaia), iar în proprietate din data de 9 aprilie 2003. Recurenții au susținut că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale non bis in idem, ci și sub forma prezumției de lucru judecat, respectiv al efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit irevocabil o instanță să nu fie contrazis într-un proces ulterior, fapt important și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile; recurenții au citat practică judiciară în acest sens. La termenul de judecată din 10 februarie 2012, recurenții – intervenienți au invocat și excepția inadmisibilității cererii de restituire în natură a unei cote ideale din dreptul de proprietate pe cote – părți, precum și excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1210 din 28 octombrie 2008 pronunțate de Judecătoria Sinaia în acțiunea de partaj, definitivă prin decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Prahova, secția civilă.

Recurenții au arătat că acțiunea de partaj, începută pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, deja menționate, se află în recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual, iar judecata recursului este suspendată până la soluționarea cauzei de față, fără ca această împrejurare să afecteze caracterul definitiv și executoriu al hotărârii primei instanțe din partaj. La același termen de judecată, Înalta Curte a apreciat că este admisibilă invocarea excepției autorității de lucru judecat, chiar dacă nu a fost formulată ca atare prin motivele de recurs depuse în termenul legal, în aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba de un motiv de ordine publică, urmând ca temeinicia acestuia să fie cercetată deodată cu celelalte motive de recurs.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Motivele de ordine publică invocate de către recurenți în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. urmează a fi evaluate cu prioritate față de motivele inițiale de recurs, formulate în condițiile art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ., deoarece vizează excepții procesuale cu caracter absolut, reglementate de norme imperative. Recurenții-reclamanți au invocat, în primul rând, excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate într-un proces ulterior purtat între aceleași părți, având ca obiect revendicarea imobilului din Sinaia.

Astfel, prin sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Sinaia, a fost admisă cererea în revendicare formulată de către reclamanții K.B.A., C.P.C., C.M.A. și C.A.E. (intervenienții din prezenta cauză) și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei Primăria orașului Sinaia să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul menționat, compus din teren în suprafață de 798 mp și construcțiile de pe teren, identificate prin raportul de expertiză construcții N.M.; a fost respinsă cererea de intervenție formulată de către A.T.I. (reclamanta din prezenta cauză) și C.F. (mama reclamantei, în prezent decedată), ca rămasă fără obiect. Prin decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 pronunțată de Tribunalul Prahova, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate împotriva acestei sentințe de către Primăria orașului Sinaia și de către intervenientele A.T.I.

și C.F. Prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în dosarul nr. 2798/2001, a fost admis recursul declarat de către intervenientele A.T.I. și C.F. cu consecința casării în parte a deciziei și a sentinței; pe fond, a fost admisă cererea de intervenție, dispunându-se obligarea Primăria Sinaia să lase intervenientelor, în deplină proprietate și posesie, cota de 1/3 din imobilul în litigiu exclus de la măsurile reparatorii (spațiile de la parterul corpurilor de clădire B și C, identificate prin raportul de expertiză N.M.). Litigiul anterior la care recurenții au făcut referire a avut ca obiect revendicarea imobilului din Sinaia, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., în timp ce litigiul de față este generat de contestația formulată de către reclamanta A.T.I.

împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, urmărindu-se recunoașterea dreptului de proprietate și dobândirea posesiei, ca stare de fapt, asupra unor părți din același imobil. Pentru a subzista puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile, trebuie întrunită tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv părți, obiect și cauză, cerință care interesează efectele negative ale puterii lucrului judecat. Cu toate acestea, pentru evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii, nu se poate ignora faptul că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă au fost dezlegate aspecte de fapt și de drept ce interesează un proces ulterior. În virtutea efectelor pozitive ale puterii lucrului judecat, constatările instanței de judecată nu pot fi contrazise într-o judecată ulterioară cu privire la chestiuni litigioase ce au făcut obiectul dezbaterilor și al verificării jurisdicționale și tranșate irevocabil.

În acest caz, nu este necesară întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în procesul ulterior să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, care reprezintă premisa incontestabilă a analizei în procesul subsecvent, în cadrul căruia hotărârea poate fi valorizată drept mijloace de probă. În aceste condiții, pentru a opera puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare este suficient ca între pretențiile concrete ale cererilor succesive să fie o strânsă legătură, tinzându-se la dezlegarea aceluiași raport juridic, între aceleași părți.

Recurenții-intervenienți pretind că această exigență este îndeplinită, deoarece în primul proces se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, asupra imobilului, prin valorificarea dreptului real de proprietate, în condițiile dreptului comun reprezentat de prevederile Codului civil, iar în prezentul litigiu, se urmărește acordarea măsurii reparatorii a restituirii în natură, prin valorificarea dreptului de creanță recunoscut de Legea nr. 10/2001, pe calea contestației prevăzute de legea specială. În privința părților, s-a susținut că există identitate de părți, neafectată de postura procesuală diferită în care acestea s-au aflat în cele două procese).

Se observă că intervenienții, în dezvoltarea motivului de ordine publică, au făcut referire la efectele hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare din dubla perspectivă arătată anterior, astfel încât susținerile pe acest aspect urmează a fi cercetate în contextul excepției puterii lucrului judecat, avându-se în vedere și motivele inițiale de recurs, depuse în termenul legal, precum și motivarea recursului pârâților, în care se regăsesc referiri la aceleași hotărâri judecătorești irevocabile. Pârâta Primăria Municipiului Sinaia este cea care a făcut referire la aceste hotărâri judecătorești și prin motivele de apel. Este adevărat, aceste referiri au fost făcute de o manieră echivocă, insistându-se asupra procesului de partaj ulterior, pe baza hotărârilor judecătorești din revendicare, motive de apel la care instanța de apel a răspuns.

Avându-se în vedere că, în recurs, a fost invocată însăși excepția puterii lucrului judecat, urmează ca susținerile părților referitoare la efectele hotărârilor judecătorești anterioare să fie evaluate în acest context. În prealabil acestei analize, vor fi examinate celelalte excepții procesuale invocate drept motive de ordine publică. După cum s-a arătat, prin cererea formulată pentru termenul de judecată din 10 februarie 2012, recurenții – intervenienți au invocat și excepția inadmisibilității cererii reclamantei A.T.I. de restituire în natură a unei cote – părți din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pretenție rezultată din precizarea contestației formulate în fața primei instanțe, la data de 6 februarie 2007. Excepția astfel invocată reprezintă o excepție de fond, cu caracter absolut, tinzând la respingerea cererii, ca atare, are caracterul unui motiv de ordine publică, posibil a fi invocat în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., chiar dacă nu se regăsește în motivele de recurs depuse în termenul legal. Excepția nu este, însă, întemeiată, în raport de dispozițiile legale incidente, respectiv cele reprezentate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „În cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.” În dreptul comun, nu este permisă revendicarea unei cote – părți dintr-un bun aflat în coproprietate sau în devălmășie, dat fiind că titularii dreptului de proprietate nu dețin părți din bun în materialitatea sa, iar redobândirea posesiei, ca finalitate a acțiunii în revendicare, nu poate privi decât bunul în integralitate.

Or, norma din Legea nr. 10/2001, citată anterior, conține o derogare expresă de la dreptul comun și trebuie aplicată ca atare, în virtutea regulilor ce guvernează concursul de legi. În consecință, excepția inadmisibilității urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în procesul de partaj purtat anterior între aceleași părți, sunt de reținut considerente similare cu cele deja expuse în legătură cu puterea de lucru judecat a hotărârilor din revendicare, în sensul că hotărârile anterior pronunțate pot fi valorificate în acest proces, în măsura în care au fost tranșate aspecte de fapt și de drept relevante.

În raport de motivele de recurs, formulate de către toți recurenții în termenul legal, cu precizările făcute de către intervenienți în cadrul motivului de ordine publică pe acest aspect, se va constata, în primul rând, că, în mod corect, ambele instanțe de fond din prezenta cauză au înlăturat apărările referitoare la decizia nr. 124 din 31 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova, prin care a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1029 din 11 octombrie 2002 a Judecătoriei Sinaia, hotărâri pronunțate într-un proces de partaj în care au participat toate părțile din cauză, ca urmare a procesului având ca obiect revendicarea imobilului, la care s-a făcut deja referire prin prezentele considerente.

Hotărârile judecătorești menționate, precum și decizia nr. 1139 din 10 iunie 2003 a Curții de Apel Ploiești, prin care a fost menținută decizia nr. 124/2003, au fost casate prin decizia nr. 1628 din 3 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în anulare, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță. Ca atare, hotărârile casate nu au produs niciun efect, iar actele de executare efectuate în temeiul acestora – inclusiv plata sultei, partajul voluntar intervenit între intervenienții din prezenta cauză, precum și intabularea ulterioară a proprietății exclusive în cartea funciară – au fost desființate de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 3303 C. proc.

civ. (abrogate prin O.U.G. nr. 58/2003), cu referire la art. 311 C. proc. civ. Este adevărat că, în urma rejudecării cererilor de partaj, s-au pronunțat sentința civilă nr. 1210/2008 a Judecătoriei Sinaia și decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Prahova, cauza aflându-se în prezent în recurs, pe rolul Curții de Apel Ploiești, judecata în dosarul nr. 1253/105/2009 fiind suspendată până la finalizarea, printr-o hotărâre irevocabilă, a cauzei de față. Referirile recurenților la hotărârile judecătorești pronunțate în procesul de partaj trebuie înțelese ca vizând și hotărârile anterior menționate, care sunt pronunțate într-un alt ciclu procesual, dar în același litigiu, astfel cum rezultă, de altfel, din precizările formulate la termenul din 10 februarie 2012 (în susținerea motivului de ordine publică al autorității de lucru judecat).

Dacă soluția ce ar urma să se pronunțe în partaj ar influența judecarea cauzei de față, s-ar fi adus în discuție oportunitatea suspendării judecății în prezentul recurs, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cererilor de partaj. Hotărârile judecătorești definitive au doar o putere relativă de lucru judecat, ce nu poate fi valorificată într-un proces distinct în alt mod decât acela de a susține necesitatea suspendării cursului judecății până la obținerea unei hotărâri irevocabile. Or, nu s-a formulat o solicitare cu acest obiect și, chiar dacă s-ar fi formulat, o asemenea cerere nu ar fi putut fi primită, întrucât, în fapt, soarta partajului depinde de modul de soluționare a prezentei cauze, și nu invers, în condițiile în care, pentru sistarea stării de coproprietate, este necesar a se stabili cu certitudine persoanele cărora le aparține calitatea de titular al dreptului asupra bunului deținut în coproprietate.

Această constatare este confirmată de faptul că, în dosarul de partaj, s-a dispus suspendarea judecării recursului, așteptându-se soluționarea irevocabilă a cauzei de față. Ca atare, urmează a fi înlăturate susținerile tuturor recurenților cu privire la efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în partaj. În ceea ce privește hotărârile judecătorești din procesul ce a avut drept obiect revendicare, s-a arătat deja că decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești a menținut sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia în ceea ce privește dispoziția adoptată asupra cererii în revendicare formulate de K.B.A., C.P.C., C.M.A., din moment ce a casat sentința, precum și decizia nr. 213 din 14 februarie 2001, doar pentru a admite cererea de intervenție formulată de A.T.I.

și mama acesteia, C.F. Raportându-se la aceste hotărâri judecătorești, recurenții-intervenienți au arătat că, în mod greșit, prima instanță din prezenta cauză a dispus restituirea în natură către reclamanta A.T.I. a unei cote de 1/3 din anumite părți ale imobilului, în condițiile în care Primăria municipiului Sinaia nu mai era unitate deținătoare a acelei cote, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât respectivele părți din imobil figurau deja în patrimoniul intervenienților, în baza acelor hotărâri judecătorești. Se observă că în dispozitivul sentinței civile nr. 912/2000 a Judecătoriei Sinaia, irevocabilă în ceea ce privește cererea principală în revendicare, este cert identificată doar suprafața terenului de 798 mp, în privința construcțiilor ce au făcut, de asemenea, obiectul dispoziției de admitere a cererii în revendicare, făcându-se trimitere la raportul de expertiză construcții întocmit de expertul judiciar N.M.

Acest raport a fost depus și în dosarul primei instanțe din prezenta cauză (file 211 – 213), însă nu a fost cercetat de către niciuna dintre instanțele de fond, în sensul de a se determina cu certitudine dacă dispoziția de admitere a cererii în revendicare a vizat întreaga construcție ori doar părți din acestea, pentru a se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil (astfel cum a fost obligată prin hotărârea primei instanțe din prezenta cauză). Acest aspect interesează, în primul rând, situația de fapt, presupunând evaluarea probatoriului administrat în cauză, urmează a se constata că nu au fost determinate cu certitudine toate elementele faptice relevante pentru determinarea îndreptățirii reclamantei A.T.I.

la restituirea în natură, fie și doar a unei cote – părți din imobil. Aceste elemente nu pot fi stabilite pentru prima dată în proces în această fază procesuală, întrucât instanța de recurs se pronunță exclusiv asupra chestiunilor de drept, în condițiile unei situații de fapt pe deplin lămurite și nici nu ar putea fi ignorate, deoarece părțile ar fi private de un grad de jurisdicție devolutiv al dreptului, în care ar fi trebuit determinată situația de fapt. Sunt incidente, în această situație, prevederile art. 314 C. proc.

civ., neputând fi cercetat modul de aplicare a legii de către instanța de apel, dată fiind insuficienta clarificare a situației de fapt, urmând ca, în cadrul rejudecării, instanța de apel să se raporteze și la împrejurarea că o parte din apartamentele din imobilul în litigiu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 (evidențiate în adresa nr. 24743 din 23 noiembrie 2011 a Primăriei Municipiului Sinaia – file 81 – 87 dosar recurs), astfel încât acestea să fie excluse de la restituirea în natură către reclamantă, în cazul în care se va stabili îndreptățirea acesteia la o asemenea măsură reparatorie în baza Legii nr. 10/2001.

Prin susținerile referitoare la împrejurarea că, în cadrul acțiunii în revendicare din procesul anterior, reclamanta, în aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, ar fi optat pentru continuarea judecății în revendicare, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenții au invocat, încă prin motivele inițiale de recurs, incidența principiului electa una via, în favoarea dreptului comun, ceea ce aduce în discuție îndreptățirea reclamantei la orice fel de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale. Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a Drepturilor Omului, au fost tranșate prin Decizia nr. 33 pronunțată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora dintre instanțe potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.”. S-a considerat că o asemenea apreciere ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant. S-a arătat, totodată, că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

Aprecierile din cuprinsul acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă și cererile în revendicare formulate anterior, în măsura în care persoana îndreptățită a inițiat și epuizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a obține, în totalitate sau în parte, restituirea în natură. Mutatis mutandis, raționamentul juridic din decizia dată în interesul legii este aplicabil și în ipoteza în care persoana îndreptățită a formulat cerere în revendicare anterior Legii nr. 10/2001, iar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de finalizarea procesului, a ales să continue judecata pe dreptul comun, obținând o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Și în această situație, este pe deplin aplicabil principiul electa una via, în sensul că, odată parcursă una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv pentru restituirea în natură a imobilului, sunt epuizate posibilitățile acestuia de recunoaștere a dreptului de proprietate și de redobândire a posesiei asupra bunului. Această constatare se impune chiar dacă recunoașterea dreptului a avut loc doar în parte, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la reevaluarea situației de fapt și de drept deja tranșate, așadar, la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile, ceea ce nu poate fi acceptat. În mod evident, acest principiu este viabil doar în ipoteza în care obiectul cererii în revendicare este același cu cel al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, indiferent dacă pretențiile titularului dreptului au fost admise în totalitate sau doar în parte.

Urmează ca, în cadrul rejudecării, să se cerceteze dacă poziția procesuală a reclamantei din prezenta cauză, A.T.I., în procesul anterior, în legătură cu suspendarea judecării acțiunii în revendicare, echivalează cu o alegere a uneia dintre căile procesuale alternative de realizare a dreptului, astfel cum pretind intervenienții, pentru a fi operant principiul electa una via. De asemenea, se va determina dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanței de drept comun este identic, cel puțin în parte, cu cel al cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, aspect ce nu a făcut obiectul analizei instanțelor de fond. Se va ține cont că, în baza legii speciale, reclamanta tinde la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de proprietate ce a aparținut tatălui său, D.C., ce a purtat asupra unor părți determinate din imobil și a cotei – părți de 1/3 din dreptul de proprietate ce a aparținut bunicii, A.K.

Pe baza acestor verificări, se va clarifica îndreptățirea reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în contextul excepției puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătorești din acțiunea în revendicare. Întrucât situația de fapt nu a fost lămurită pe deplin, în sensul celor arătate prin prezentele considerente, nefiind posibil controlul de legalitate al deciziei recurate, urmează ca, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să se dispună admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Primăria orașului Sinaia, Primarul orașului Sinaia și de intervenienții K.B.A., C.P.C., C.M.A. împotriva deciziei nr. 199 din 5 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.