ÎCCJ, decizie (scj.ro #129099)

Imobil preluat abuziv. Obligarea Comisiei Naționale de Compensare a Imobilelor la emiterea deciziei în procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013. Respingerea excepției prematurității acțiunii.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

imobil preluat de stat

-notificare

-măsuri reparatorii

-Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor

-prematuritate

Legea nr. 165/2013, art. 4, art. 16, art. 21, art. 32, art. 34, art. 35

O.U.G. nr. 4/2012

Legea nr. 247/2005, Titlul VII

Termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu poate fi invocat în susținerea excepției prematurității acțiunii prin care s-a solicitat obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Capitolului III din același act normativ, în raport cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 513 din 9 iulie 2014, potrivit căreia prevederile

art. 4

teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34

alin. (1

)

din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Secția I civilă, decizia nr. 362 din 18 februarie 2016

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile  Legii nr. 554/2004, Legii nr.

10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București la data de 13.12.2012, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor: obligarea pârâtei să procedeze la analizarea dosarului nr. xxxx9/CC aferent dispoziției nr. 241 din 04.05.2010, în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului format din teren și construcție, situat în Sinaia, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; constatarea faptului că dosarul administrativ în cauză este complet, conform cerințelor Legii nr. 10/2001; la încheierea perioadei de suspendare a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie și a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, obligarea pârâtei să desemneze evaluatorul conform procedurii prevăzute de lege și să-i predea acestuia dosarul, în vederea întocmirii raportului de evaluare; obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 60 zile de la data încheierii perioadei de suspendare.

Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat prin întâmpinare excepția prematurității cererii, raportat la prevederile O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, privind suspendarea procedurilor de evaluare și emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 19.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea acestuia la Tribunalul București, Secția Contencios administrativ și fiscal.

În fața acestei instanțe, prin notele de ședință depuse la dosar de către pârâtă s-a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin Legea nr. 165/2013 s-a stabilit, la art. 34 alin. (1), un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi, în care Comisia Națională are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, întreaga procedură de soluționare a dosarelor de despăgubire se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia.

La data de 09.05.2014 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat cerere de introducere în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (CNCI).

La data de 13.05.2014 reclamantele au formulat o cerere precizatoare și modificatoare, prin care au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Comisia  Națională pentru Compensarea Imobilelor

,

solicitând să se constate că dosarul nr. xxxx9/CC, privind imobilul din Sinaia, a fost analizat și este complet, să se constate ca rămas fără obiect capătul 4 al cererii, având în vedere că, potrivit Legii nr. 165/2013, CNCI nu mai are obligația de a desemna un evaluator, modificând totodată capătul 4 al cererii, conform Legii nr. 165/2013, în sensul că solicită instanței obligarea pârâtei să emită decizia de compensare a imobilelor.

Prin încheierea din data de 10.06.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția Contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței funcționale a Secției de Contencios administrativ și fiscal, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea către Secția civilă spre competentă soluționare.

Prin sentința civilă nr. 1295 din 09.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă s-a admis excepția de necompetență materială, s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția Contencios administrativ și fiscal, s-a constatat conflict negativ de competență și s-a înaintat cauza către Curtea de Apel București, Secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 124/F din 18.11.2014 s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției civile a Tribunalului București.

La termenul de judecată din data de 07.05.2015, Tribunalul București a respins excepția prematurității cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată, iar prin sentința civilă nr.741 din 4.06.2015, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată

,

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor; a obligat pârâta să emită decizie de acordare de măsuri reparatorii în condițiile Capitolului III din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul compus din teren în suprafață de 2.227,08 m.p. situat în Sinaia, precum și pentru construcția cu destinația de locuință, în suprafață utilă totală de 130,02 m.p. și suprafață construită de 141,92 m.p., inclusiv

magazia în suprafață construită de 21,96 m.p.

În considerentele sentinței s-a reținut că, prin dispoziția nr. 241/2010, emisă de către Primarul Orașului Sinaia, s-a propus acordarea de despăgubiri notificatorilor D., în nume propriu și ca moștenitor al surorii sale F., B. și C., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul menționat.

Conform certificatului de calitate de moștenitor din 11.01.2012 emis de către BNP X, ca urmare a decesului numitului D., a rămas ca unică moștenitoare reclamanta A.

Ulterior emiterii avizului de legalitate de către Instituția Prefectului – județul Prahova, dosarul a fost înaintat către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, unde a fost înregistrat sub nr. xxxx9/CC.

În drept, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 16 din Capitolul III al Legii nr. 165/2013, privind acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În raport de prevederile art. 21 din același act normativ, tribunalul a analizat actele

doveditoare existente la dosar reținând că  reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite cu privire la imobilul în litigiu, care a fost proprietatea autorului Q., în baza actelor doveditoare reprezentate de: Fișa matricolă nr. 2 a orașului Sinaia, unde la nr. matricol xxx4 figurează cu proprietatea construcție din Sinaia; autorizația de construire pentru refacerea împrejmuirii proprietății de la aceeași adresă ; documentele de trecere în proprietatea statului – Proces-verbal de preluare – din care rezultă că imobilul preluat se compunea din teren în suprafață de 2.612 m.p. și construcție în suprafață construită de 121 m.p.

Tribunalul a mai reținut că reclamantele își dovedesc calitatea de persoane îndreptățite prin următoarele înscrisuri: certificatele de stare civilă depuse la dosar; certificatul de moștenitor nr. xx4/2002 eliberat de Biroul Notarial Z.; certificatul de atestare a succesiunii numitei F.; certificatul de moștenitor din 08.06.2005 emis de BNP X. de pe urma numitei F.; certificatul de calitate de moștenitor din 11.01.2012 emis de BNP X. de pe urma numitului D.

S-a constatat de către prima instanță că imobilul a trecut în proprietatea statului, în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 21/914 din 26.04.1956.

Totodată, din certificatul emis de Primarul Orașului Sinaia s-a reținut faptul că str. A. a fost denumită anterior și str. C., iar din adresa din 16.01.2002 emisă de către Primăria Orașului Sinaia reiese faptul că imobilul – teren, fosta proprietate D., are în prezent următoarea configurație: loturile cu ieșire la str. A. poartă numerele x3 și x5; cele situate pe fdt. P. -  la nr. x se află imobilul vechi, iar la nr. x se află clădirea proprietate Y., realizată pe teren atribuit din proprietatea de mai sus.

Referitor la modalitatea de restituire, tribunalul a reținut că imobilul construcție a fost în întregime înstrăinat chiriașilor de către Statul Român, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995. Din planul de amplasament și delimitare a terenului efectuat de un expert topografic autorizat, cu ocazia soluționării parțiale a notificării nr. 217/2001, rezultă că suprafața terenului a fost de 2.576,36 m.p., din care s-a restituit notificatorilor D. și F. terenul rămas liber, în suprafață de 349,28 m.p., restul de teren neputând fi restituit în natură, deoarece terenul de sub construcții a fost înstrăinat odată cu locuințele, parte din teren a fost atribuit prin decizii administrative în vederea construirii de locuințe anterior anului 1989, iar o altă parte a fost amenajată drept cale de acces la loturile formate, în prezent fiind proprietatea publică a orașului Sinaia.

Constatând că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013 (art. 4 din lege prevăzând că dispozițiile acestui act normativ se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a acestei legi); că potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr. 165/2013, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent sau compensarea prin puncte, prevăzută în Cap. III; având în vedere că dosarul administrativ al reclamantelor a fost completat cu înscrisurile solicitate de către pârâtă, astfel cum rezultă din adresa din 15.03.2013 emisă de către Consiliul Județean Prahova, potrivit căreia, din verificările efectuate în documentele Comisiei Județene Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, nu au fost identificate înscrisuri din care să reiasă că s-au stabilit sau încasat despăgubiri pentru imobilul respectiv; faptul că susținerile pârâtei referitoare la diferențele existente între construcția actuală și cea veche își găsesc rezolvarea în noua lege (dispozițiile art. 21 din Legea nr. 165/2013 reglementând inclusiv situația în care nu se pot stabili amplasamentul sau caracteristicile tehnice ale imobilului pentru care se stabilesc despăgubiri), tribunalul a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), susținând, în esență, că acțiunea este prematură în raport cu dispozițiile Legii nr.165/2013, termenul de soluționare pentru dosarele înregistrate la SCCSD, conform art. 34 alin. (1), fiind de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legii; că instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile art. 32 din Legea nr.165/2013 și că dosarul de despăgubire nr. xxxx9/CC va fi soluționat în condițiile Legii nr.165/2013 și cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor stabilită prin decizia din 14.11.2012 a CCSD, decizie însușită și de entitatea ce a preluat atribuțiile Comisiei Centrale, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în ședința acesteia din data de 14.11.2013.

Prin decizia nr. 450/A din 5.10.2015 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată și înregistrată pe rolul instanței la data de 13.12.2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, astfel încât cererea nu poate fi considerată prematură, față de cele statuate prin decizia  nr.269/2014 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acest text legal sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.

În ceea ce privește normele de drept substanțial  aplicabile  cauzei, Curtea  a constatat că prima instanță a aplicat dispozițiile art. 4, art.1 alin. (2) și 21 din Legea nr.165/2013 obligând pârâta să emită decizia de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Cap. III din Legea nr.165/2013, analizând ea însăși pe fond cererea reclamanților sub toate aspectele, inclusiv calitatea de persoană îndreptățită, în temeiul plenitudinii de competență conferită de lege și statuată prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de apel a făcut referire din nou la considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională, în decizia nr.269/2014, în sensul că deciziile autorităților administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanței de judecată, singura care este competentă să se pronunțe în mod definitiv asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii.

Nici criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor art.32 alin. (1) din Legea nr.165/2013 nu au fost considerate fondate, tribunalul reținând că dosarul administrativ a fost completat cu înscrisurile solicitate de pârâtă, aspect care rezultă din adresa din 15.03.2013 emisă de Consiliul Județean Prahova.

Referitor la ordinea de soluționare a dosarelor, invocată de apelantă, Curtea a apreciat că CNCI este ținută de principiul respectării și executării  hotărârilor judecătorești, ca orice alt subiect de drept, deciziile luate de organele administrative referitoare la procedurile proprii neavând nicio înrâurire asupra puterii executorii a unei hotărâri judecătorești .

Împotriva  deciziei nr. 450/A/2015 a Curții de Apel București a declarat recurs pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, reluând în esență motivele de apel.

Fără a indica expres vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.pr.civ., recurenta critică modul în care instanța a soluționat excepția prematurității, invocând argumente care se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C.pr.civ., după cum urmează:

În ce privește criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se susține că instanța de apel a ignorat aspectele relatate de pârâtă cu privire la dosarul de despăgubire al reclamanților, în sensul că, în perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013 procedura de evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titlurile de despăgubire a fost suspendată, în temeiul OUG nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, scopul acestei măsuri fiind acela de a se implementa hotărârea CEDO pronunțată în cauza pilot

Maria

Athanasiu și alții c. României

, deblocarea operațiunilor mai sus amintite și găsirea resurselor financiare necesare plății despăgubirilor. În aceste condiții, practica judiciară a statuat că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire sunt premature, dreptul la soluționarea dosarului de despăgubire fiind afectat de un termen suspensiv.

Art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 stabilește un nou termen de 60 de luni, în care CNCI are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire. Legea nouă nu este de natură a limita accesul la justiție, nu afectează dreptul de proprietate, ci stabilește termenele și condițiile de soluționare a cererilor. Impunerea unui termen nu poate decât să asigure un climat de siguranță raporturilor juridice.

Recurenta face referire la obligația entităților implicate în executarea legii de a respecta dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele statuate în jurisprudența CEDO cu privire la proprietate și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, concluzionând că obligația de respectare a termenului de 60 de zile este o obligație de rezultat care incumbă instituțiilor și entităților implicate în procesul de soluționare.

Dosarul de despăgubire al reclamanților va fi soluționat cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor stabilită prin decizia din 14.11.2012 a CCSD, decizie însușită de CNCI.

Recurenta consideră că această modalitate de soluționare a dosarelor are la bază principiul proporționalității analizării dosarelor, egalitatea de tratament, precum și faptul de a nu fi defavorizate persoanele ale căror dosare au fost soluționate sau care urmează a fi soluționate de către entitățile învestite cu un număr mai mare de dosare decât altele și la care, evident, ritmul de soluționare este mai lent.

Obligarea pârâtei la soluționarea acestui dosar de despăgubire înaintea celorlalte dosare, cu încălcarea ordinii de înregistrare, ar însemna o discriminare pozitivă în ceea ce îi privește pe reclamanți, cu încălcarea art. 16 din Constituție.

Recurenta susține că, prin decizia recurată, s-a produs o imixtiune a puterii judecătorești în procedura administrativă (critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ.), care încurajează demersurile în instanță, consecința firească fiind creșterea volumului de cereri de chemare în judecată, dar și soluționarea cu prioritate de către CNCI a dosarelor de despăgubire care au făcut obiectul acestor litigii. Dreptul reclamanților la soluționarea dosarului lor cu prioritate se întinde până acolo unde începe dreptul celorlalte persoane implicate, respectiv, al altor persoane care se pretind îndreptățite la despăgubire în procedura de retrocedare.

Recurenta invocă decizia nr. 861 din 28.11.2006 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului

tempus regit actum

nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a argumentelor aduse în dezvoltarea acestora, Înalta Curte reține următoarele

:

În ceea ce privește criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi invocat de pârâtă în susținerea excepției prematurității cererii de chemare în judecată, deoarece, prin decizia nr. 269 din 7 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 513 din 9 iulie 2014, s-a statuat că prevederile

art. 4

teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34

alin. (1

) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Invocarea de către recurentă a dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, precum și a practicii judiciare elaborate sub imperiul acelei reglementări,  nu justifică o altă soluție cu privire la excepția prematurității, deoarece perioada de suspendare prevăzută de acest act normativ s-a epuizat la data de 15 mai 2013, dată de la care pârâta ar fi trebuit să efectueze operațiunile prevăzute de lege, necesare pentru finalizarea procedurii de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților.

Susținerile recurentei în sensul că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu este de natură a limita accesul la justiție, nu afectează dreptul de proprietate, și că impunerea unui termen nu poate decât să asigure un climat de siguranță raporturilor juridice, nu pot fi primite, față de efectul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale anterior menționate, care a vizat în mod expres problema constituționalității prevederilor de lege criticate din perspectiva situației acțiunilor introduse la instanțe înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 165/2013

, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii, și în privința cărora Curtea a constatat ca art. 34

alin. (1

) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor

de judecată la data intrării în vigoare a legii.

Sunt corecte aserțiunile recurentei, referitoare la obligația entităților implicate în executarea legii de a respecta dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele statuate în jurisprudența CEDO cu privire la proprietate și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, aceste susțineri nefăcând altceva decât să confirme justețea și legalitatea deciziei recurate.

În ceea ce privește argumentul invocat de pârâtă în apel, reiterat în recurs, în sensul că dosarul de despăgubire al reclamanților va fi soluționat cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor stabilită prin decizia din 14.11.2012 a CCSD, decizie însușită de CNCI, curtea de apel a reținut că deciziile luate de organele administrative referitoare la procedurile proprii nu au nicio înrâurire asupra puterii executorii a unei hotărâri judecătorești. Cu privire la acest argument al instanței de apel, recurenta nu formulează nicio critică în recurs.

În plus față de acest argument, Înalta Curte are în vedere faptul că instituirea printr-o decizie internă a autorității pârâte a unor reguli de soluționare a dosarelor de despăgubire nu se poate justifica decât în cazul în care aceste reguli ar avea ca și consecință eficientizarea procedurilor legale și, ca rezultat, soluționarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel cum însăși recurenta își propune. În speța de față, însă, acest rezultat nu a fost atins, deoarece, de la data înregistrării dosarului de despăgubire și până la data soluționării prezentului recurs a trecut o perioadă de timp apreciabilă, fără ca solicitarea reclamanților să fi fost soluționată, deși, potrivit probelor administrate și valorificate prin hotărârea instanței de fond,  dosarul administrativ a fost completat cu înscrisurile solicitate de pârâtă încă din luna martie 2013, astfel cum rezultă din adresa din 15.03.2013 emisă de Consiliul Județean Prahova.

Pretinsa defavorizare a altor persoane, ale căror dosare sunt în curs de soluționare la autoritatea pârâtă, nu poate fi invocată ca argument pentru a se respinge cererea reclamanților, deoarece pârâta, în calitate de autoritate a statului învestită de lege, la nivel central, cu verificarea dosarelor din punctul de vedere al  existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, cu evaluarea imobilelor și emiterea deciziei de compensare prin puncte, trebuie să acorde aceeași atenție tuturor dosarelor pe care le are de soluționat, statul având obligația să reglementeze modul de organizare și funcționare a acestei autorități într-o manieră care să asigure respectarea principiului celerității și a termenului rezonabil în privința tuturor cauzelor ce intră sub incidența acestei proceduri speciale.

În privința criticii încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ., Înalta Curte constată că obligarea pârâtei de a soluționa dosarul de despăgubire în sensul dispus de prima instanță, menținut în apel, nu poate fi calificată ca o „imixtiunea a puterii judecătorești în procedura administrativă”, așa cum pretinde recurenta, ci constituie o concretizare a principiului liberului acces la justiție, dând posibilitatea părții care se consideră vătămată prin nesoluționarea dosarului de despăgubire să supună cererea sa instanței de judecată.

Previziunea făcută de recurentă, în sensul că va crește numărul de cereri cu obiect similar pe rolul instanțelor de judecată, nu ar putea  fi pusă pe seama soluției ce se pronunță în prezentul litigiu, ci, în ipoteza în care s-ar concretiza, ar reprezenta consecința modului de funcționare a autorității recurente. În plus, soluția pronunțată în prezentul litigiu asupra excepției prematurității trebuie să se bazeze pe circumstanțele concrete ale cauzei, nu pe supoziții referitoare la numărul cauzelor cu același obiect care ar urma să se înregistreze pe rolul instanțelor.

În ceea ce privește invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 861 din 28 noiembrie 2006 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că această decizie vizează excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 77, art. 164 alin. (3), art. 165, art. 180 alin. (1) și ale cap. IX din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, dispoziții legale care nu au legătură cu obiectul și cauza prezentului litigiu.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ, recursul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.