ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3826/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună obligarea pârâtei ANRP în principal la emiterea titlului de plată corespunzător sumei de 173.983.75 RON actualizată la data plătii, plătibilă într-o singura tranșă, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată corespunzător sumei 173.983,75 RON actualizată, plătibilă în 5 transe anuale egale prevăzute de lege începând cu data de 01.01.2014 urmând ca instanța să stabilească termenele exigibilității creanței reclamantei.

Prin sentința nr. 1689 din 12 iunie 2015, instanța de fond a admis acțiunea formulată și precizată a reclamantei A. și a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) - Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) să-i plătească reclamantei suma de 173.983,75 RON in condițiile și termene/e prevăzute în Decizia CCR nr. 269/2014.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a formulat recurs, prin care a solicitat casarea sentinței civile recurate și trimiterea dosarului spre judecare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând în drept motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1, pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-reclamantă a formulat mai multe critici, astfel:

I. Consideră că un prim motiv de nelegalitate a sentinței este rezultatul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești (cazul de casare a hotărârii prevăzut la art. 488 pct. 4 din C. proc. civ.), pentru următoarele considerente:

Dispoziția primei instanțe de obligare pârâtei la plata despăgubirilor este consecința depășirii limitelor obiectului judecății, având în vedere că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat instanței să dispună obligarea sa la emiterea titlului de plată corespunzător sumei de 173.983,75 RON, actualizată la data plății.

În context, recurenta pârâtă a mai arătat că invocă și excepția lipsa propriei calității procesuale pasive, întrucât, în calitate de succesoare în drepturi, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, asemenea antecesoarei ei, este o entitate fără personalitate juridică, formată din 11 membrii, care funcționează pe baza prevederilor Legii nr. 165/2013 și a regulamentului de organizare și funcționare aprobat prin Decizia nr. 249/2013 a Primului Ministru.

Deși reprezentant al Statului Român în litigiile privind acordarea de măsuri reparatorii aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu a fost organizată ca autoritate cu personalitate juridică, care să fie individualizată prin cont bancar, cod de înregistrare și alte date de identificare corespunzătoare unei persoane juridice.

Dispozițiile procedurale obligă judecătorii să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii, să soluționeze procesul în raport de obiectul acestuia astfel cum a fost precizat de către reclamant prin acțiunea sa și fără a depăși limitele fixate de reclamant, în scopul de a-i acorda mai mult sau mai puțin decât acesta a cerut, după cum nu poate da nici altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, sentința atacată fiind pronunțată cu depășirea atribuțiilor judecătorești, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea dosarului spre judecare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

II. În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor recurenta pârâtă a reamintit că într-o primă etapă a procedurii de soluționare a dosarului de despăgubire, potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) și b), precum și art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, are loc validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de despăgubiri), într-o a doua etapă, în situația în care dosarul este validat de către Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv (art. 21 alin. (9) din lege), iar într-o ultimă etapă a procedurii administrative, reglementată în art. 27 - 29 din lege, titularul deciziei de compensare își poate valorifica punctele stabilite printr-o astfel de decizie, prin achiziționarea de imobile din Fondul Național la licitația națională sau, conform art. 31 din același act normativ, poate opta pentru valorificarea punctelor și în numerar. Astfel, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deținătorul poate opta pentru valorificarea punctelor și în numerar, solicitând în acest sens de la ANRP, anual, după 1 ianuarie 2017, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare și nevalorificate în cadrul licitațiilor naționale de imobile. Ultima tranșă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate. Sumele cuprinse în titlurile de plată emise de ANRP se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

În speță, recurenta a arătat că reclamanta nu este titulara unei decizii de compensare potrivit prevederilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, în cazul dedus judecății Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei Decizia nr. 7278 din 29 ianuarie 2010 vizând suma de 173.983,75 RON.

Fiind titularul unui titlu de despăgubire emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 intimata-reclamantă beneficiază de dispozițiile art. 41 din acest act normativ, conform cărora Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de plată ce va deveni scadent după data de 01.01.2014 și care se va eșalona(…), dar nu înainte de realizarea procedurilor prevăzute de art. 21. din aceeași lege.

Astfel, conform art. 41 alin. (1) din lege, plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014".

Dispozițiile alin. (4) al art. 41 menționează în mod expres că plata efectivă a titlurilor de plată este făcută de către Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât se poate concluziona fără echivoc că obligația de a efectua plata despăgubirilor nu revine Comisie Naționale pentru Compensare Imobilelor.

Nu în ultimul rând, precizează că prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în calitate de continuatoare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa de către legiuitor.

III. Totodată, susține că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a dispus obligarea CNCI în temeiul Deciziei CCR nr. 269/2014, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 269/2014, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. c) a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea l, nr. 513 din 9 iulie 2014.

Subliniază faptul că, decizia invocată nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât acestea se referă la cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data de 20 mai 2013, or prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București în data de 25.02.2015, prin urmare dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în integralitate și aplicabile prezentului litigiu.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 165/2013 legiuitorul a stabilit o procedură specială pentru acordarea despăgubirilor, prin luarea în considerare și a competențelor și procedurilor stabilite în privința instituțiilor implicate a numărului mare de solicitanți și a resurselor materiale limitate de care dispune bugetul de stat, pentru evitarea blocării funcționării mecanismului de restituire și a discriminărilor între solicitanți.

Or, în prezenta cauză, instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără a ține cont de cadrul legislativ în vigoare, precum și faptul că în speța dedusă judecății Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei Decizia CCSD nr. 7278 din 29 ianuarie 2010.

În acest context, mai arată că, așa cum rezultă și din cele relatate prin cererea de chemare în judecată, reclamanta se află în culpă pentru demararea procedurilor de executare silită. Cu alte cuvinte, dacă reclamanta nu proceda la demararea procedurilor de executare silită, s-ar fi aflat în aceeași situație cu ceilalți, respectiv ar fi beneficiat de un titlu de plată emis și plătit în mod efectiv de către Ministerul Finanțelor Publice, dat fiind faptul că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și-a onorat toate obligațiile pentru dosarele de opțiune constituite în termenul legal iar Ministerul Finanțelor Publice a efectuat deja plata pentru aceste titluri de plată.

Față de cele arătate, conchide că menținerea soluției pronunțate pe fondul cauzei ar institui un mecanism de despăgubire pe cale jurisdicțională în alte condiții și după altă procedură decât cea instituită de legea specială (Legea nr. 165/2013) precum și efectuarea unei duble despăgubiri.

IV. În final, consideră că instanța de fond nu a avut în vedere situația dedusă judecății, astfel că prin hotărârea judecătorească pronunțată, Statul Român s-ar afla în situația de a efectua o dublă despăgubire.

Prin întâmpinarea depusa în primă instanță s-a învederat instanței de fond că reclamanta a formulat o cerere de executare silită în vederea recuperării despăgubirilor bănești stabilite prin Decizia CCSD nr. 7282 din 29 ianuarie 2010 în cuantum de 173.983,75 RON, formându-se astfel dosarul de executare nr. 1380/2012 aflat pe rolul BEJA B..

În data de 07.11.2012 suma urmărită în cuantum de 202.778,72 RON a fost consemnată de Trezorerie Sectorului 1 București la dispoziția executorului judecătoresc ales de reclamantă. În sensul afirmat s-a atașat extrasul de cont și s-a precizat că până la date redactării recursului, reclamanta nu a restituit ANRP suma de bani executată în mod nelegal așa cum a dispus instanța de judecată prin sentința civila nr. 5313 din 02 aprilie 2013.

În concluzie, arată că menținerea hotărârii privind obligarea CNCI la plata despăgubirilor, în condițiile în care reclamanta și-a încasat atât suma de bani cuprinsă în titlul de despăgubire cât și actualizarea creanței, conduce la efectuarea unei duble despăgubiri, care nu poate fi incumbată decât organelor administrative sau judiciare implicate.

Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă A. a solicitat, în principal, anularea declarației de recurs, in condițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motivat de lipsurile cererii de recurs cu privire la numele consilierului juridic, reprezentant al recurentului - entitate fără personalitate juridică și de faptul nedepunerii delegației acestuia, iar în subsidiar, respingerea recursului ca inadmisibil in principiu, in procedura de filtrare, in condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În speță, cererea de recurs este afectată de o nulitate expres prevăzută de lege, pentru cazul căreia vătămarea este prezumata - art. 486 alin. (3), raportat la art. 486 alin. (1) lit. a), teza '"numele și prenumele consilierului juridic" care întocmește cererea, precum și o nulitate necondiționată de existența unei vătămări, ce operează in condițiile art. 176 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., teza, "delegația consilierului juridic".

La momentul sesizării instanței de control judiciar nu s-a dovedit că redactorul declarației de recurs acționase in numele și pentru recurent, nefiind menționat in clar, in cuprinsul declarației de recurs, numele și prenumele consilierului juridic și nici depusă delegația acestuia semnată de către reprezentantul entității fără personalitate juridică, in drept să delege.

Mai mult, solicită a se constata faptul că, deși in acord cu dispozițiile legale, o entitate fără personalitate juridică va sta în judecată prin reprezentantul desemnat, numele reprezentantului legal al recurentului nu este menționat in clar în cuprinsul declarației de recurs iar pentru acesta semnează, indescifrabil, un terț.

Textul art. 458 N. C. proc. civ., normă cadru în materia căilor de atac, precizează textual că numai părțile pot exercita căile de atac. Or, acțiunea civilă ‚precizată, a fost promovată de către reclamanta intimată în contradictoriu cu pârâtul A.N.R.P., așa cum rezultă din precizarea făcută în răspunsul la întâmpinare depus la 02.06.2015, înainte de primul termen de judecată cu procedură completă, unde se arată:

"ne judecăm cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților".

Consideră ca fiind foarte important faptul că pârâtul A.N.R.P. nu a înțeles să promoveze, în termen legal, declarație de recurs în care situație, sentința este definitivă, față de această parte, prin nerecurare.

În final, răspunzând la critica recurentei, în sensul că menținerea sentinței atacate ar echivala cu o dublă despăgubire a intimatei reclamante, arată că intimata reclamantă nu va putea pune în executare sentința civilă împotriva C.N.C.I., în primul rând, întrucât nu s-a judecat în contradictoriu cu această autoritate și în al doilea rând, dat fiind faptul că C.N.C.I. nu are personalitate juridică și patrimoniu propriu.

Intimata - reclamantă opinează că soluționarea recursului pendinte poate interveni în chiar procedura de filtru, prin constatarea inadmisibilității acestuia.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2017, în procedura de filtrare a recursului a fost respinsă excepția nulității și excepția inadmisibilității recursului, având în vedere motivele arătate în cuprinsul raportului asupra admisibilității recursului.

În acest context, în aplicarea dispozițiilor art. 458 C. proc. civ., conform cărora căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, trebuie reamintit că lipsurile privind condițiile de exercitare a acțiunii civile atrag sancțiunile specifice reglementate prin dispozițiile art. 40 C. proc. civ., printre care nu figurează inadmisibilitățile, iar admisibilitatea exercitării căilor de atac se verifică sub aspectul legalității acestora, prin prisma dispozițiilor art. 457 C. proc. civ.

Răspunzând la criticile intimatei recurente, potrivit cărora CNCI nu a avut calitate de parte în proces deci nu putea promova recurs, Înalta Curte observă, contrar acestei susțineri, că denumirea acestei autorități este indicată atât în cererea introductivă cât și în cererea precizatoare aflată la fila 14 a dosarului de fond, iar menționarea, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, a faptului că reclamanta înțelege să se judece cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu este de natură să modifice cadrul procesual inițial, întrucât nu rezultă în mod explicit intenția reclamantei în acest sens. Mai mult, CNCI fiind partea obligată la plata unor despăgubiri în favoarea reclamantei, dispoziție neatacată de reclamantă, calitatea de parte în proces a acestei autorități nu mai poate fi contestată în etapa recursului.

Totodată, obligația stabilită prin hotărârea atacată în sarcina celor două autorități pârâte fiind indivizibilă, nu ține cont de atribuțiile legale specifice fiecăreia, dispoziția conduce la crearea unei coparticipări procesuale pasive forțate, situație în care, în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ. recursul formulat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor -CNCI profită și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietților - ANRP.

În raport de petitul principal, Înalta Curte observă, în acord cu recurenta pârâtă, că prima instanță a dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, în condițiile în care o asemenea cerere nu a fost dedusă judecății prin cererea de chemare în judecată formulată și precizată. Această soluție contravine dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, in afara de cazurile in care legea ar dispune altfel. Întrucât rezultă din conținutul cererii, nesusceptibil de interpretări diferite, că obiectul acesteia constă în obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată, instanța de fond, pronunțându-se asupra unei cereri fără a fi învestită, și fără a se pronunța asupra cererii cu care a fost sesizată, a încălcat dispozițiile procedurale menționate, neregularitate prin care a cauzat recurentei pârâte o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii atacate.

În această ordine de idei trebuie precizat că argumentele invocat în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. nu se încadrează la motivul de nelegalitate indicat, ci se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.- când casarea este consecința faptului că, prin hotărârea dată, prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

Totodată, observând că prima instanță nu a soluționat fondul cererii de chemare în judecată, iar preluarea considerentelor Deciziei nr. 269/2014 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, sunt neconcludente față de soluția adoptată, Înalta Curte apreciază că nu se impune să analizeze criticile recurentei pârâte prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere că motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l admite în conformitate cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, și, ca o consecință, va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Instanța de rejudecare, după ce va pune în discuție și va stabili cadrul procesual corect referitor la obiectul și părțile cauzei, va analiza și criticile formulate de recurenta pârâtă cu referire la lipsa calității procesuale pasive a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor - invocată în raport de dispoziția de obligare a acestei autorități la plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 7278 din 29 ianuarie 2010 emisă de antecesoarea acestei autorități - după care va examina și susținerile părților cu referire la incidența dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013 în circumstanțele concrete ale cauzei deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 1689 din 12 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2017.