ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2060/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2060/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2060/2016

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1031/105/2012,

reclamantul A. a chemat în judecata pe pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și R.A. Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând obligarea acestora să-i

lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în

orașul Sinaia, (...), județul Prahova, să se constate că

Statul Român a fost posesor de rea-credința de la data

pronunțării Sentinței civile nr. 391 din 06 martie 2007 a

Tribunalului Prahova, să fie obligați pârâții la plata fructelor

civile sau, în lipsa perceperii acestora, la plata daunelor-interese,

reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință pentru cei trei

ani anteriori prezentei acțiuni și până la predarea efectiva a

posesiei asupra imobilului revendicat, să fie obligați pârâții

la plata dobânzii legale aferente lipsei de folosința de la data

formulării acțiunii și până la achitarea integrală a

daunelor-interese, dar și la acoperirea prejudiciului produs prin

degradarea imobilului în litigiu, respectiv să fie autorizat ca, în cazul

în care pârâtul nu va executa reparațiile necesare imobilului, să le

execute reclamantul, pe cheltuiala acestuia, să fie obligați

pârâții la plata unor daune morale reprezentând prejudiciul moral produs

reclamantului, să se dispună instituirea sechestrului asigurător

asupra imobilului în litigiu, cu obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În

esență, reclamantul a susținut cu consecvență că

a fost recunoscut proprietar al imobilului în litigiu în temeiul Sentinței

civile nr. 391 din 06 martie 2007 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 556 din 31 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, respectiv că posesia în fapt asupra

imobilului nu a fost obținută până la data promovării

acțiunii de față. În aceste condiții, Statul Român nu poate

justifica dreptul de a deține imobilul, proprietatea reclamantului, iar

refuzul său de restituire a posesiei, ca și detenția

precară a R.A. APPS, reprezintă o conduită ilegală,

delictuală, pentru care pârâții vor trebui să răspundă

în condițiile legii. În privința prejudiciului, reclamantul a

susținut că existența unei posesii de rea-credință

elimină orice posibilitate de a invoca o posesie utilă, de

buna-credință și care ar fi putut conduce la posibilitatea de a

reține fructele civile pe care le-a produs bunul.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 563 și art. 1357

C. civ.

Pârâta

R.A. APPS a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței

respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și, în

subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

și excepția inadmisibilității acțiunii, motivând

că reclamantul este deja în posesia unei hotărâri

judecătorești și că, prin prezenta acțiune, reclamantul

tinde la constatarea dreptului de proprietate, respectiv că reclamantul a

uzat deja de acțiunea în revendicare. Pe fondul cauzei, s-a solicitat

respingerea acțiunii, întrucât bunul nu se află în posesia acestui

pârât.

Prin

Sentința civilă nr. 1811 din 24 iunie 2015, Tribunalul Prahova a a

dispus ridicarea sechestrului și radierea notării sechestrului în

cartea funciară, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei R.A. APPS, invocată de către această

pârâtă cu privire la cererea în pretenții, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

invocată de către acest pârât, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei R.A. APPS, invocată de

către această pârâtă cu privire cererea de revendicare a

troiței și a terenului aferent, a respins excepția lipsei

interesului în promovarea acțiunii, invocată de către pârâta

R.A. APPS, a respins excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în

judecată, invocată de către pârâta R.A. APPS, a admis, în parte,

acțiunea reclamantului și a obligat pârâții, în solidar,

să-i plătească acestuia, cu titlu de lipsă de

folosință pentru clădiri și teren, pentru perioada 07

februarie 2009-15 februarie 2013, sumele reprezentând echivalentul în lei a

sumei de 20.618,10 euro și suma de 144.000 lei, cu dobânda legală

aferentă perioadei 07 februarie 2009 și până la data

achitării integrale a acestor sume, a respins, în rest, acțiunea, au

fost obligate pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de

judecată.

În

esență, s-a reținut că, în temeiul titlului executoriu

deținut de reclamant - Sentința civilă nr. 391 din 6 martie 2007

a Tribunalului Prahova, modificată în parte prin Decizia civilă nr.

556 din 31 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - s-a deschis dosarul de executare silită nr. x/2013

împotriva debitorilor Primăria Sinaia și Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, pentru restituirea imobilului în litigiu.

Prin procesul-verbal nr. 334 din 16 decembrie 2013, reclamantul a fost pus în

posesia imobilului, luându-se act de declarația acestuia că

renunță la punerea în posesie asupra construcției C2.

În

drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 563, art. 566 C. civ.

"posesorul de rea-credința sau detentorul precar va fi obligat, la

cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea

acestuia către proprietar", art. 1357 C. civ., "cel care

cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,

săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl

repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară

culpă".

Tribunalul

a reținut că cei doi pârâți au fost posesori de

rea-credință după anul 2008, având în vedere Sentința

civilă nr. 391 din 6 martie 2007 a Tribunalului Prahova, modificată,

în parte, prin Decizia civilă nr. 556 din 31 ianuarie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului și lipsa unui titlu legal în temeiul căruia

acesta ar putea exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului,

astfel că cei doi pârâți au o răspundere solidară, conform

art. 1370 C. civ., întrucât au acționat simultan, cauzând un prejudiciul

prin lipsirea reclamantului de folosința imobilului revendicat.

S-a

constatat că reclamantul a dovedit legătura de cauzalitate dintre

fapta prejudiciabilă și prejudiciul efectiv, constând în neîncasarea

veniturilor pe care le produce sau ar putea să le producă bunul. La

calculul acestui prejudiciu, tribunalul a apreciat că din momentul

redobândirii posesiei încetează prejudiciul generat de lipsa de

folosință, prejudiciul fiind astfel calculat de la data de 07

septembrie 2009 și până la data predării efective a bunului,

respectiv data de 16 decembrie 2013, data procesului-verbal de punere în

posesie nr. 3334 din 16 decembrie 2013. Cu privire la clădire, tribunalul

a avut în vedere, pentru perioada 07 februarie 2009 - 19 mai 2010, datele

raportului de expertiză întocmit în cauză, care în primele trei

variante a calculat o valoare a lipsei de folosință de 602

euro/lună, rezultând o contravaloare a lipsei de folosință de

9.276,76 euro. Pentru perioada ulterioară, 20 mai 2010 - 19 mai 2012,

tribunalul a constatat întemeiată cererea reclamantului, în sensul

obligării pârâților la restituirea fructelor încasate, astfel că

i-a obligat, în solidar, să restituie suma de 144.000 lei. În perioada

ulterioară, 20 mai 2012 - 16 decembrie 2013, data predării

imobilului, tribunalul a respins acțiunea în pretenții, pârâtele

neavând obligația de a valorifica bunul și nici de a-l folosi. Pentru

aceste considerente, tribunalul a admis, în parte, pretențiile

reclamantului privind lipsa de folosință pentru construcții. În

ce privește lipsa de folosință pentru teren, tribunalul a avut

în vedere chiria stabilită de expertul B., respectiv o chirie de 432,89

euro/lună pe perioada 07 februarie 2009-31 decembrie 2012 și o chirie

de 541,710 euro/lună pentru perioada 01 ianuarie 2013 - 16 decembrie 2013,

rezultând o valoare de 26.355 euro. Pentru aceste considerente, tribunalul a

obligat pârâtele, în solidar, la plata lipsei de folosință pentru

teren.

Având

în vedere că art. 1.535 alin. (1) C. civ. "în cazul în care o

sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul

are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul

plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă,

în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească

vreun prejudiciu și că, potrivit art. 1.489. alin. (1) și (2) C.

civ. "dobânda este cea convenită de părți sau, în

lipsă, cea stabilită de lege", respectiv că "dobânzile

scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în

limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute

în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la

data cererii de chemare în judecată", tribunalul, obligând pârâtele,

în solidar, să plătească reclamantului lipsă de

folosință pentru clădiri și teren, le-a obligat pe acestea,

în solidar, și la plata dobânzii legale, aferente perioadei 07 februarie

2009 și până la data achitării integrale a debitului.

În

privința cererii de reparare a degradărilor produse la imobil,

tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că

degradările constatate de expert la data deplasării la imobil, sunt

cauzate de pârâți.

Cu

privire la daunele morale, tribunalul a constatat că potrivit art. 253 C.

civ., persoana prejudiciată poate cere despăgubiri "dacă

vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".

Având în vedere că nu s-a probat o vătămarea suferită de

reclamant și nici că aceasta a fost produsă prin fapta

culpabilă a pârâților, tribunalul a respins acest capăt de

cerere, ca neîntemeiat.

Văzând

prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și principiul

disponibilității care guvernează procesul civil, tribunalul a

admis cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată și a

obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată

către reclamant.

Prin

Decizia civilă nr. 638 din 17 martie 2016, Curtea de Apel Ploiești,

secția I civilă, a admis apelurile formulate în cauză, a

schimbat în parte sentința primei instanțe, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a R.A. APPS privind revendicarea

construcției C2 și a respins acțiunea în revendicare cu privire

la aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, a respins ca rămasă

fără obiect cererea privind revendicarea terenului în

suprafață de 907 mp și a construcției C1 situată pe

acest teren, a obligat pârâții, în calitate de posesori de

rea-credință, la plata către reclamant a următoarelor sume

de bani: 144.000 lei, reprezentând fructe civile (chirie) pentru imobilul

construcție C1, încasate în perioada 20 mai 2010-19 mai 2012; 18.639 euro,

reprezentând lipsă de folosință a imobilului construcție C1

pentru perioadele 07 februarie 2009 - 19 mai 2010 și 20 mai 2012 - 16

decembrie 2013 (conform raportului de expertiză, completare, B.); 23.192

euro, reprezentând lipsă de folosință teren pentru perioada 07

februarie 2009 - 16 decembrie 2013 (conform aceleași expertize), plus

dobânzi legale aferente sumelor sus-menționate, începând de la data

formulării acțiunii pendinte până la achitarea integrală a

acestora, a obligat pârâta R.A. APPS la repararea construcției C1 sau la

plata către reclamant a contravalorii lucrărilor de reparații

stabilite de expert, în sumă de 5.445 lei, a obligat pârâții să

plătească, reclamantului, suma totală de 5.971,82 lei cheltuieli

de judecată, la fond, a menținut dispozițiile sentinței în

ce privește ridicarea sechestrului judiciar, radierea notării

sechestrului și restituirea cauțiunii, respingerea excepțiilor

inadmisibilității, respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român și a R.A. APPS

privind cererea în pretenții și cererea de revendicare a

troiței, respingerea excepției privind lipsa de interes și a

excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată invocate

de pârâta R.A. APPS, respingerea cererii de obligare a pârâtelor la plata

daunelor morale, a obligat apelanții-pârâți să

plătească apelantului-reclamant suma de 6.124,16 lei cheltuieli de

judecată, în apel.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut

că, prin cererea formulată în contradictoriu cu Primarul

orașului Sinaia, contestatorul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 244 din

3 septembrie 2003 și restituirea în natură a imobilului în litigiu;

prin Sentința civilă nr. 391 din 6 martie 2007 a Tribunalului

Prahova, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în restituirea în

natură a imobilului, s-a dispus obligarea intimatei Primăria Sinaia

și a intervenientelor RA APPS București, prin Sucursala de

reprezentare Sinaia, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin DGFP Prahova, să restituie contestatorului imobilul în

litigiu; această sentință a fost menținută în apel

și recurs, cu singura modificare adusă prin Decizia civilă nr.

556 din 31 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în sensul înlăturării dispoziției de obligare a intervenientei

RA APPS, de restituire în natură a imobilului, ca urmare a admiterii

recursului acestei părți.

Prin

urmare, s-a constatat că reclamantul a obținut, în contradictoriu cu

pârâții Primăria Sinaia și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, recunoașterea dreptului său de proprietate

și obligarea pârâților la restituirea în natura a imobilului.

Până la data promovării acțiunii de față, reclamantul

nu a reușit să intre în posesia imobilului, fiindu-i opusă

posesia R.A. APPS București, în raport de care, hotărârea

sus-menționată nu-i era opozabilă.

În

drept, au fost avute în vedere prevederile art. 1 din Primul Protocol al

Convenției Europene a Drepturilor Omului - "Orice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform

interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor

contribuții, sau a amenzilor", respectiv faptul că, în Cauza

Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut "că este suficient să

constate, având în vedere semnificația autonomă a noțiunii de

"bunuri" și criteriile reținute în jurisprudența

Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul

unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar.".

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost primită, în condițiile

în care, prin hotărârile judecătorești anterioare s-a stabilit

dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu această

parte.

Prin

procesul-verbal nr. 334 din 16 decembrie 2013, întocmit de executorul

judecătoresc BEJ C. în Dosarul de executare nr. x/2013, reclamantul a fost

pus în posesie asupra imobilului teren de 907 mp și a construcției C1

D., fiind declarați scoși din posesie și evacuați din

imobil Primăria Sinaia și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Prin același proces-verbal s-a luat act de renunțarea creditorului cu

privire la punerea în posesie asupra construcției C2. Față de

împrejurarea că posesorul neproprietar al acestei construcții nu a

fost introdus în cauză, s-a reținut ca întemeiate criticile apelantei

R.A. APPS cu privire la revendicarea acestei construcții.

Acțiunea

privind revendicarea terenului de 907 mp și a construcției C1,

admisibilă la data formulării cererii, s-a caracterizat ca orice

cerere de chemare în judecată prin indicarea unor părți, prin

interes și printr-o prestație efectivă vizând revendicarea

bunurilor imobile menționate, care nu se aflau în posesia proprietarului

acestora. Așadar, la data formulării cererii de chemare în

judecată nu era lipsită de obiect, pentru a justifica admiterea

excepției invocată de către R.A. APPS, prin întâmpinare.

S-a

apreciat că, în mod corect, s-a respins excepția lipsei de interes

invocată de pârâta R.A. APPS, întrucât hotărârea obținută

anterior nu fusese executată, iar posesoarea R.A. APPS s-a opus

executării, invocând dispozitivul hotărârii judecătorești

ce nu ar viza-o.

S-a

reținut că prima instanță a respins în mod greșit

cererea privind revendicarea terenului și a construcției C1, ca

neîntemeiată, în condițiile în care, la data soluționării

cauzei, imobilul revendicat nu se mai afla în posesia pârâtei, fiind predat la

data de 16 decembrie 2013 către reclamant, prin executarea titlului

executor. În condițiile în care obiectul acțiunii, respectiv

prestația efectivă urmărită prin primul capăt de

cerere a fost predarea efectivă a bunului imobil, în mod greșit prima

instanță a respins această cerere, ca neîntemeiată, și

nu ca rămasă fără obiect.

Din

cuprinsul cererii de chemare în judecată și din concluziile

susținute de reclamant cu ocazia judecății pe fond, a rezultat

că reclamantul nu a revendicat și troița din lemn situată

pe acest teren. Instanța a înlăturat astfel din dispozitivul

sentinței soluția cu privire la pretinsa cerere privind revendicarea

troiței, a menținut soluția de respingere a excepției

lipsei calității procesuale pasive a R.A. APPS în cererea privind

revendicarea troiței, dar pentru considerentul că nu s-a formulat o

asemenea cerere.

Reclamantul

a criticat modul de soluționare a capătului doi de cerere,

arătând că a solicitat să se constate calitatea pârâților de

posesori de rea-credință, începând cu data de 06 martie 2007, când

s-a pronunțat sentința de primă instanță, iar

instanța de fond a apreciat că au fost posesori de

rea-credință după anul 2008, când s-a pronunțat Decizia

civilă nr. 556 din 31 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Curtea a apreciat că stabilirea caracterului

posesiei, de rea sau de bună-credință, nu reprezintă un

capăt de cerere de sine-stătător, ci premisa care trebuie

stabilită în vederea aprecierii cu privire la admisibilitatea

capătului de cerere privind lipsa de folosință sau obligarea la

restituirea fructelor civile. Întrucât situația reclamantului de

proprietar al imobilului în discuție a fost recunoscută prin

Sentința nr. 391 din 06 martie 2007 a Tribunalului Prahova,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 556 din 31 ianuarie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod temeinic

și legal a hotărât tribunalul cu privire la calitatea pârâților

de posesori de rea-credință, începând cu anul 2008. În litigiul în

care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat calitatea de proprietar asupra

construcției a reclamantului, au fost părți atât Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și R.A. APPS. Chiar dacă

prin Decizia civilă nr. 556 din 31 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a admis recursul acestei părți

și s-a înlăturat dispoziția de obligare a intervenientei R.A.

APPS la restituirea în natură a imobilului, doar pentru că obiectul litigiului

îl reprezenta anularea dispoziției emisă de o altă autoritate,

respectiv Primăria Sinaia, iar R.A. APPS nu fusese notificată, acest

fapt nu poate atrage nesocotirea principiului autorității de lucru

judecat.

În

practica judiciară, s-a afirmat permanent că autoritatea de lucru

judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis

in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a

efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a

stabilit o instanță să nu fie contrazis ulterior. Potrivit

prezumției lucrului judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202

alin. (2) C. civ. 1865], o hotărâre irevocabilă exprimă

realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro

veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară,

față de caracterul absolut al prezumției [art. 1202 alin. (2) C.

civ. 1865].

În

raport de situația juridică a imobilului în litigiu, recunoscută

cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești

sus-menționate, opozabile deopotrivă ambelor pârâte, nici R.A. APPS

nu mai poate opune o posesie de bună-credință după data

rămânerii irevocabile a acestei hotărâri.

Sunt

aplicabile în cauză prevederile art. 566 alin. (2) C. civ., potrivit

cărora " posesorul de rea-credință sau detentorul precar va

fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun

până la înapoierea acestora către proprietar." Față de

posesia de rea-credință exercitată de R.A. APPS, s-a constatat

ca întemeiată soluția primei instanțe de respingere a

excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia în

cererea având ca obiect pretenții; astfel cum s-a dovedit, în perioada

care începe cu trei ani anterior formulării cererii de chemare în

judecată, respectiv cu data de 07 februarie 2009 și până la data

de 16 decembrie 203, când pârâții au predat imobilele în litigiu,

reclamantului, pârâtul a încasat cu titlu de chirie pentru construcția C1,

în perioada 10 mai 2010 - 19 mai 2012, suma de 144.000 lei, conform

contractului de prestări servicii nr. 69 din 19 mai 2010 și actului

adițional nr. 1 la acest contract; ulterior datei de 19 mai 2012, întrucât

asupra imobilului în litigiu s-a aplicat măsura sechestrului judiciar,

pârâta R.A. APPS nu a mai închiriat imobilul, deși a fost desemnat

administrator pe perioada sechestrului; conform prevederilor art. 598 și

urm. din vechiul C. proc. civ., pârâta nu avea nici un temei să înceteze

închirierea bunului în litigiu după instituirea sechestrului judiciar;

prevederile art. 948 alin. (5) C. civ. prescriu că "posesorul de rea

credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și

contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă."; în

perioada sus-menționată, cât reclamantul a fost lipsit în mod

culpabil de folosința terenului în suprafață de 907 mp,

proprietatea sa, precum și în perioada în care a fost lipsit de

folosința construcției C1, posesorii datorează, reclamantului,

chiria neîncasată pentru aceste imobile stabilită prin

expertiză, cu titlu de lipsă de folosință; instanța a

admis toate cele trei apeluri ale părților cu privire la modul de

stabilire a despăgubirilor și a schimbat hotărârea primei

instanțe, în sensul că a admis, în parte, cererea de despăgubiri

a reclamantului și a obligat pârâții la plata sumei de 144.000 lei,

reprezentând fructe civile (chirie) pentru imobilul construcție C1

încasate în perioada 20 mai 2010-19 mai 2012, a obligat pârâții la plata

sumei de 18.639 euro, reprezentând lipsă de folosință a

imobilului construcție C1 pentru perioadele 07 februarie 2009 - 19 mai

2010 și 20 mai 2012 - 16 decembrie 2013, calculată în raport de valoarea

de 545,03 euro/lună reținută în varianta I din raportul de

expertiză completare B. pentru clădire, cu spațiile complet

mobilate și cu grad de ocupare de 100% (situație a imobilului ce a

permis închirierea pe perioada sus-menționată), calculată de instanță

pentru perioada de 34 de luni și 6 zile, a obligat pârâții și la

plata sumei de 23.192 euro, lipsă de folosință teren pentru

perioada 07 februarie 2009 - 16 decembrie 2013 (conform aceleiași

expertize), stabilită prin scăderea din valoarea de 26.355 euro

stabilită de expert a sumei de 3163 euro, reprezentând impozit,

achitată de pârâtă; această sumă este datorată

posesorului ca o cheltuială necesară în temeiul art. 566 alin. (2) C.

civ.

Curtea

a reținut ca fiind întemeiate și criticile în ce privește

respingerea capătului de cerere privind repararea degradărilor

produse la imobil. Din modul de descriere a degradărilor care presupun

acțiunea factorilor de degradare într-un termen mai îndelungat decât cele

aproape două luni scurse de la predarea imobilului către reclamant

și până la momentul constatării făcute de expert ca și

din aprecierile făcute de expertul B. în completarea la raportul de

expertiză efectuată în cauză, în faza apelului, în care se menționează

că degradările constatate de acesta la data de 11 februarie 2014 la

imobilul construcție în litigiu, s-au produs înaintea datei de 16

decembrie 2013, rezultă cu certitudine că acestea s-au produs în

perioada în care clădirea se afla în administrarea R.A. APPS. În raport de

dispozițiile art. 1357 C. civ., Curtea a obligat pe pârâta la repararea

imobilului construcție C1 sau, în situația în care această

obligație de a face nu se va executa, în conformitate cu prevederile art.

1528 alin. (1) C. civ., reclamantul poate el însuși să facă

aceste reparații, caz în care, curtea a obligat pe pârâta R.A. APPS la

plata către reclamant a contravalorii lucrărilor de reparații

stabilite de expert, în sumă de 5.445 lei.

Cu

privire la daunele morale, s-a reținut că nu s-a probat o

vătămare morală suferită de reclamant care să

poată fi cuantificată material, astfel că au fost menținute

dispozițiile primei instanțe cu privire la acest capăt de

cerere. S-a reținut ca fiind întemeiată critica reclamantului privind

cheltuielile de judecată, astfel că au fost obligați pârâții

la plata întregii sume dovedită ca fiind avansată cu titlu de

cheltuieli de judecată, inclusiv a onorariului de avocat. Văzând

prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. - "partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile

de judecată" - curtea a obligat pârâții să

plătească reclamantului suma de 6.124,16 lei cheltuieli de

judecată în apel.

Împotriva

Deciziei civile nr. 638 din 17 martie 2016 a Curții de Apel Ploiești,

secția I civilă, au formulat cerere de recurs, reclamantul A. și

pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Ploiești, în numele Ministerului Finanțelor Publice și

R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Recurentul-reclamant

A. a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei

atacate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

pentru următoarele considerente:

În

mod nelegal, s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosința la suma de

545,03 euro/luna, pentru perioadele 07 februarie 2009-19 mai 2010, respectiv 20

mai 2012 - 16 decembrie 2013. În mod greșit, în considerentele

hotărârii, s-a făcut mențiunea "va admite, în parte,

cererea de despăgubiri a reclamantului", când, în realitate,

instanța de apel a admis, în totalitate, capătul de cerere privind

pretențiile materiale (instanța a admis atât obligarea pârâților

la plata fructelor civile încasate, cât și la plata contravalorii lipsei

de folosința pentru perioadele când nu au fost încasate fructele civile).

S-a solicitat să fie înlăturate contradicțiile existente între

soluția dată acestui capăt de cerere și motivarea

instanței, acest aspect fiind important inclusiv din prisma obligării

pârâților la plata cheltuielilor de judecata. În mod nelegal, instanța

a schimbat valoarea de calcul a contravalorii lipsei de folosința pentru

clădire, de la 602,61 euro/luna, cât a stabilit instanța de fond, la

valoarea de 545,03 euro/luna stabilita în varianta I a ultimului raport de

expertiza, fără a arăta argumentele care au dus la stabilirea

valorii diminuate a chiriei.

Deși

instanța stabilește calitatea de posesori de rea-credința a

pârâților, în loc sa stabilească contravaloarea lipsei de

folosința la valoarea chiriei sistate în mod culpabil, de 6.000 lei/luna,

a stabilit o valoare de 545,03 euro/luna - contravaloarea lipsa de

folosința, nejustificata în vreun fel, mai mica chiar decât cea stabilita

de instanța de fond. A considerat ca valoarea acesteia este cea stabilita

prin expertiza și nu cea refuzata a mai fi perceputa de R.A. APPS, prin

încetarea închirierii în mod culpabil, și nici cea de 602,61 euro/luna,

stabilita de instanța de fond, ca fiind valoarea cea mai apropiata de

valoarea de 6.000 lei încasata efectiv de parat.

Deși

instanța de apel a reținut în mod corect dispozițiile art. 598

și 600 alin. (3) C. proc. civ. - "administratorul sechestru va putea

face toate actele de conservare și administrare, va încasa orice venituri

și sume datorate" - a făcut o aplicare greșită a

acestora. Refuzul de a mai prelungi contractul de închiriere s-a făcut în

mod deliberat, imediat după instituirea sechestrului, lucru recunoscut de

către acest pârât chiar în fata instanței de fond. Acest refuz

deliberat de prelungire a contractului de închiriere denota reaua-credința

a acestuia, intenția de a-i provoca noi pagube, reclamantului, ceea ce

atrage consecința obligării la plata contravalorii lipsei de

folosința a imobilului - prejudiciul, constă în neîncasarea

veniturilor pe care le produce sau ar putea să le producă bunul. Dacă

pârâtul ar fi prelungit contractul de închiriere, recurentul urma sa încaseze

suma de 6.000 lei/luna, până la data intrării în posesie a

imobilului. Diminuarea contravalorii lipsei de folosința la suma de 545,03

euro/luna pentru ambele perioade nu are vreo justificare, instanța

nearătând motivele pe care se sprijină hotărârea acesteia.

Însăși modalitatea de calcul a contravalorii lipsei de folosința

este greșită.

S-a

invocat totodată aplicarea greșită a dispozițiilor art. 566

alin. (2) C. civ. Instanța de apel a apreciat corect ca suma reprezentând

contravaloarea lipsei de folosința pentru teren, pentru întreaga

perioadă cuprinsa între 07 februarie 2009 - 16 decembrie 2013, este de

26.355 euro, însa în mod nelegal a dispus scăderea din aceasta valoare a

sumei de 3.163 euro, reprezentând impozitul. În primul rând, nu exista o cerere

de acordare a vreunei pretenții materiale, impozitul pe clădire

și pe teren neavând legătura cu obiectul cauzei și nici nu a

reprezentat obiectiv al expertizei, în acest caz expertul depășindu-și

atribuțiile și făcând calcule ce exced obiectivelor

încuviințate de instanța.

Conform

dispozițiilor art. 566 alin. (2) C. civ., "Posesorul de

rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și

la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către

proprietar." Acest articol reglementează obligațiile de

restituire a fructelor de către posesorul de rea-credință sau

detentor precar, nicidecum restituirea cheltuielilor necesare, astfel că

temeiul de drept reținut de instanța nu este aplicabil în cauză.

Conform

dispozițiilor art. 1617 C. civ., compensația operează de plin

drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și

exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de

bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași

natură. Or, niciunul dintre pârâți nu are constatată existenta

unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva recurentului,

neexistând vreo acțiune civilă sau cerere reconvențională

cu acest caracter. Mai mult, între impozitul pe proprietate și contravaloarea

lipsei de folosința nu exista nicio legătura juridică, ele având

ca izvor al obligațiilor norme de drept situate în materii distincte; în

timp ce contravaloarea lipsei de folosința își are izvorul în materia

răspunderii civile delictuale, obligația de plata a impozitului

își are izvorul în materia fiscală.

Recurenta-pârâtă

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Ploiești, în numele Ministerului Finanțelor Publice, a criticat

decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pentru următoarele motive;

Instanța

de apel a considerat ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

are calitate procesuală pasivă în cauză, pentru singurul motiv

că, prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior,

s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu acest

parat. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost posesor al imobilului în

cauză, ci doar pârâta R.A. APPS a avut această calitate. Din analiza

actelor normative succesive ce reglementează organizarea și

funcționarea acestei instituții, reiese că imobilul în litigiu a

fost trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, cu

menținerea administrării sale de către R.A. APPS - prin H.G nr.

854/2000, ulterior, prin H.G nr. 533/2002 și H.G nr. 60/2005. Ministerul

Finanțelor Publice are doar sarcina de a centraliza inventarele bunurilor

publice întocmite de ministere, conform art. 20 din Legea nr. 213/1998,

responsabilitatea datelor prezentate revenind acestor instituții publice.

În ce privește bunurile proprietate privată a statului, aflate în

administrarea R.A. APPS, Ministerul Finanțelor Publice nu deține o

evidenta operativă, fapt pentru care veridicitatea, corectitudinea datelor

și oportunitatea vânzării imobilelor proprietate privată a

statului cuprinse în anexa nr. 3 a O.U.G nr. 101/2011, aparțin

administratorului bunurilor respective, respectiv R.A. APPS, care este și

unicul deținător al actelor care atesta situația juridica a

acestora. S-au invocat și considerentele Deciziei civile nr. 556 din 31

ianuarie 2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost notificat în

condițiile Legii nr. 10/2001 și nu este nici entitatea care a soluționat

notificarea reclamantului. Faptul ca reclamantul a obținut o hotărâre

judecătoreasca care nu a produs efecte juridice, se datorează culpei

acestuia, care a înțeles să se judece cu instituții care nu

dețineau bunul. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu

poate fi obligat la plata lipsei de folosința, întrucât nu se poate retine

faptul că acesta a comis o faptă cauzatoare de prejudicii, atâta timp

cât imobilul nu se afla în administrarea sa, nu s-a opus la lăsarea în

deplina posesie și liniștita folosința a imobilului, ci dimpotrivă,

la toate notificările reclamantului, i s-a comunicat să se adreseze

instituției care deține bunul.

S-a

susținut că în mod greșit s-a respins excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind acțiunea în

revendicare. Reclamantul se afla deja în posesia unei hotărâri

judecătorești, iar prin prezenta acțiune tinde la obținerea

unei alte hotărâri judecătorești în constatarea dreptului

său de proprietate. Reclamantul a uzat de prevederile Legii nr. 10/200,

ceea ce determină o data în plus inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea

în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun, din

moment ce foștii proprietari au avut la îndemâna calea legii speciale, prin

intermediul căreia aveau posibilitatea de a obține măsuri

reparatorii pentru imobilul revendicat. Raportul între legea specială

și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33 din 09 iunie

2008, pronunțata în recursul în interesul legii, Înalta Curte de

Casație și Justiție statuând că, în concursul dintre legea

specială și legea generală, conflictul se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă aceasta nu este prevăzută expres în legea

specială. Aceste considerente ale instanței nu pot fi reținute

de instanța de control judiciar, având în vedere ca reclamantul are deja

un titlu de proprietate obținut în baza unei legi speciale, care ii

permitea să intre în posesia imobilului, printr-o acțiune în evacuare

și nu printr-o cerere în revendicare. Instanța de apel a considerat

ca acest capăt de cerere trebuie respins ca rămas fără

obiect și nu ca neîntemeiat, în condițiile în care prestația

efectiv urmărită era predarea efectivă a bunului imobil, iar

acesta nu se mai afla în posesia pârâtei, fiind predat reclamantului în data de

16 decembrie 2013. Admițând această soluție, se impunea ca

și celelalte capete de cerere accesorii să fie respinse ca atare,

potrivit principiului accesoriul urmează soarta principalului.

În

ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecata, instanța de apel în mod greșit a

reținut ca, în cauza, sunt îndeplinite prevederile art. 274 alin. (1) din

C. proc. civ., întrucât instituția nu s-a opus la punerea în executare a

Sentinței civile nr. 391 din 6 martie 2007 a Tribunalului Prahova,

imobilul se afla în administrarea paratei R.A. APPS, astfel ca Ministerul

Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea-credința și nu se face

vinovat de declanșarea litigiului.

Recurenta-pârâtă

R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei instanței de apel

și, pe fond, respingerea acțiunii, în principal, ca urmare a

admiterii excepțiilor și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

S-a

susținut că, în cauză, s-a pronunțat o hotărâre prin

care s-a respins capătul principal de cerere, ca rămas fără

obiect (revendicarea a fost catalogată ca fiind capăt principal de

cerere) iar capetele accesorii, au fost admise. Reclamantul nu a timbrat, nici

în apel și nici în fond, acțiunea, întrucât s-a considerat că

cererile având ca obiect pretenții, sunt accesorii revendicării

și, prin urmare, nu se timbrează. Aceasta, în condițiile în

care, recurenta-pârâtă a fost obligată să timbreze apelul declarat.

S-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în ce

privește respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii.

Instanța de apel a constatat că în mod corect a fost respinsă

această excepție în primă instanță, respingând apelul

pârâtei, în schimb, pentru aceleași motive, apelul reclamantului a fost

admis pentru capătul de cerere privind revendicarea. Așadar, în

motivarea deciziei, cât și în dispozitivul deciziei sunt cuprinse motive

contradictorii, în sensul că se admit apelurile regiei și ale

reclamantului, în sensul constatării ca rămasă fără

obiect a acțiunii în revendicare, dar se menține dispoziția

primei instanțe cu privire la respingerea excepției lipsei de obiect

a acțiunii invocată de regie. Dacă instanța a constatat

că doar primul capăt de cerere a rămas fără obiect, nu

acțiunea în totalitatea ei, avea obligația de a motiva acest lucru.

Instanța nu motivează care sunt considerentele pentru care, în cazul

de fată, capetele accesorii nu urmează soarta cererii principale. Cât

timp ceea ce s-a dedus judecății a fost parțial executat, în

sensul ca imobilul nu se mai afla în administrarea regiei, acțiunea a

rămas fără obiect. Aceeași este și soarta capetelor

accesorii, din moment ce instanța a considerat că aceste cereri sunt

accesorii cererii principale. Respingerea apelului a încălcat principiul

accesorium sequitur principale, cât timp acțiunea trebuia respinsă în

integralitatea sa.

Lipsa

calității procesuale pasive a regiei fata de revendicarea

troiței și a terenului aferent acesteia - având în vedere ca regia nu

poate fi titularul obligație de restituire a troiței și a

terenului aferent acesteia și cum reclamantul a înțeles sa se judece

doar cu regia și Statul Român, nu se justifică decizia instanței

de respingere a acestei excepții. Instanța de apel, deși

motivează respingerea excepției prin faptul că reclamantul nu a

solicitat troița și terenul aferent, aceasta a respins întreaga

acțiune ca rămasă fără obiect. Hotărârea este

contradictorie din acest punct de vedere, întrucât, în ce privește aceste

părți din imobil, acțiunea nu putea rămâne fără

obiect, ci trebuia respinsa ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuala activă.

S-a

invocat și excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii.

Instanța de apel a apreciat că excepția trebuie respinsă,

întrucât la data promovării acțiunii exista acest interes.

Excepția a fost invocată după executarea silita, ceea ce

înseamnă că, la data pronunțării pe fond, interesul nu mai

era actual. Instanța de apel a respins această excepție,

întrucât hotărârea nu fusese executată. Instanța de apel nu a

înlăturat argumentele aduse de regie și nu a motivat de ce a

considerat ca acțiunea îndeplinește condițiile cerute în ce privește

interesul. S-a susținut că recurenta nu avea nicio posibilitate

legala de a pune în executare, de bunăvoie, o hotărâre care nu îi era

opozabilă, neputând scoate acest imobil din patrimoniu. Aceasta

condiție a justificării interesului trebuie sa existe la momentul

declanșării procedurii judiciare, dar și pe parcursul

derulării acesteia.

Recurenta

a formulat apel pe aspectul neacordării cheltuielilor de judecata la fond,

dar instanța de apel nu a motivat în nici un fel respingerea apelului pe

acest aspect, și aceasta în condițiile în care a admis apelul reclamanților

privitor la cheltuielile de judecata. Aceeași situație este și

în apel, când deși instanța a admis în parte apelul regiei, a acordat

în totalitate cheltuielile de judecata, apelantului-reclamant, dar nu și apelantului-intimat,

nesocotind astfel prevederile art. 274 și 276 din C. proc. civ. (aceste

cheltuieli trebuiau compensate sau acordate parțial).

Referitor

la lipsa calității procesuale pasive a regiei fata de cererea în

pretenții, reprezentând chirie și lipsa folosința, instanța

de apel, în motivarea hotărârii, invoca prezumția de lucru judecat.

Motivarea este contradictorie, față de faptul ca, prin admiterea

recursului regiei, în dosarul de contestație împotriva dispoziției

Primăriei Sinaia, regia nu avea nicio obligație fata de reclamant. Hotărârile,

în ceea ce privește obligația regiei au fost modificate. Or,

instanța nu face nicio distincție intre o persoana juridica care a

câștigat un proces și una care a pierdut, ceea ce este un nonsens

juridic. Regia nu a fost obligata sa predea acest imobil, de altfel, nici nu

avea posibilitatea sa o facă, neexistând din punct de vedere juridic

posibilitatea scoaterii din patrimoniu, de bunăvoie, a acestui imobil.

Prin urmare, instanța de apel, folosind aceste argumente nu putea constata

ca regia a fost de rea-credința. Conform raționamentului

instanței, regia a fost de rea-credința, întrucât nu a restituit

imobilul, respectiv că l-a exploatat întreaga perioada, ceea ce apare ca

fiind nelegal, contradictoriu și excesiv în ceea ce o privește.

S-au

avut în vedere dispozițiile art. 1202 din vechiul cod, deși

acțiunea este întemeiata pe noul cod (întrucât a fost promovata după

apariția noului C. civ.), conform căruia o hotărâre irevocabila

exprima realitatea raporturilor juridice dintre părți. Or, în

speța, statul român era obligat sa restituie imobilul iar reclamantul avea

dreptul sa solicite imobilul, drept de care nu a beneficiat. Regia nu avea

nicio obligație legala.

Prin

cele trei procese câștigate de regie, inclusiv prin titlul executat s-a

creat o aparenta de drept în ceea ce privește titlul recurentei. Titlul

regiei nu a fost desființat și nici nu a fost contestat în vreun fel,

prin urmare regia avea obligația legala de a exploata acest imobil,

potrivit obiectului sau de activitate, consfințit de H.G. nr. 60/2005,

actualizata. Reaua-credința trebuie analizata în concret, în speța,

având în vedere că Statul Român trebuia să procedeze la predarea

imobilului și la scoaterea lui din domeniul public al statului. Regia a

făcut toate demersurile necesare în vederea ocrotirii, conservării

și administrării imobilelor statului aflate în patrimoniului sau.

Referitor

la modul de stabilire a pretențiilor, s-a susținut că, în ceea

ce privește terenul, instanța nu a avut în vedere că perioada 20

mai 2010 - 19 mai 2012, imobilul în litigiu (construcția CI și

terenul aferent acesteia) a fost sub contract de prestări servicii

turistice de cazare, iar contravaloarea acestora a fost deja stabilita la

valoarea de 144.000 lei, conform contractului. Instanța a acordat aceasta

suma pentru clădire și suplimentar, a considerat în mod nelegal ca

regia ar fi trebuit sa încaseze chirie și pentru teren. Instanța a

aplicat chiria și pentru teren, utilizând o alta metoda decât la

clădire, respectiv aplicând un act normativ ce se refera la terenuri

aflate în proprietate publica, respectiv H.G. nr. 310/2007. Prin urmare,

criteriile stabilirii lipsei de folosința sunt diferite pentru

același imobil, iar H.G. nr. 310/2007 nu se aplica imobilelor aflate în

administrarea regiei. Pentru chiria locuinței s-a avut în vedere pentru

calcularea lipsei de folosința, metoda comparației directe, iar

pentru cea a terenului, s-au luat în considerare prevederile un act normativ,

aplicabil bunurilor imobile proprietate de stat. Aceasta în condițiile în

care D., nu a avut statut de locuința ci de unitate de cazare turistica.

Curtea

nu a motivat de ce a scăzut impozitul la lipsa de folosința pentru

teren, dar nu a aplicat aceeași metoda și pentru construcție sau

cu privire la chirie.

Deși

la fond au fost acordate sume în lei și sume în euro cu mențiunea

«echivalentul în lei», în apel aceasta mențiune nu mai apare, cu toate ca

acest aspect nu a fost criticat de nicio parte. Aceasta este o omisiune a

instanței din apel, cu atât mai mult cu cât instituțiile publice nu

pot face plați în euro, conform Codului fiscal și Regulamentului BNR

nr. 6/2012.

S-a

invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -

instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 566 C. civ., în

ceea ce privește reaua sa credință, ale art. 948, privind

restituirea fructelor, ale art. 1370, privind răspunderea solidară,

ale art. 1357, privind răspunderea pentru fapta proprie, ale art. 598 -

600, privind sechestrul asigurătoriu. Împotriva regiei, reclamantul nu deține

niciun titlu, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, în

anul 2008, a înlăturat obligația R.A. APPS la restituirea imobilului

- "nici măcar R.A. APPS nu mai poate opune după data

rămânerii irevocabile a acestei hotărâri o posesie de

bună-credință cum în mod temeinic a reținut prima

instanță"; "doar pentru considerentul că obiectul

litigiului îl reprezenta anularea dispoziției emisă de o altă

autoritate, respectiv Primăria Sinaia, iar R.A. APPS nu fusese notificată".

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozitivul

sentinței din recurs și să interpreteze legea corect, în sensul

că regia nu era debitorul unei obligații de a face.

Motivele

pentru care instanța de apel consideră că regia a fost de

rea-credință sunt greșit interpretate, între părți

neexistând nicio obligație la restituire. În dosarul finalizat cu

sentința invocată, s-a constatat irevocabil faptul că Statul

Român nu are titlu valabil, prin urmare se poate vorbi de

rea-credință numai în ceea ce îl privește pe acest pârât. Statul

Român trebuia să execute obligația predării imobilului de

bunăvoie. Instanța nu poate constata că regia a fost de

rea-credință, atâta vreme cât titlul în baza căruia aceasta

administra imobilul nu a fost contestat. Mai mult decât atât, până în

noiembrie 2011, imobilul nu a fost solicitat de către reclamant - prin

Decizia civilă nr. 556/2007, instanța supremă a înlăturat

obligația R.A. APPS la restituirea imobilului D.

Potrivit

actelor normative care reglementează organizarea și funcționarea

R.A. APPS - H.G. nr. 60/2005 - regia avea asupra imobilului doar un drept de

administrare. Regia a deținut imobilul în administrare, cu

bună-credință.

Temeiul

restituirii fructelor îl constituie reaua-credință a proprietarului,

art. 566 și art. 948 C. civ., dar condițiile stipulate de aceste articole

nu se aplică în speță. Instanța invocă

reaua-credință a regiei, dar și faptul că trebuie să

restituie fructele. Cel puțin după data instituirii sechestrului

judiciar, regia nu a mai putut percepe aceste fructe, întrucât în această

perioadă a conservat imobilul și a încercat, pe cât posibil, să

reducă cheltuielile efectuate cu acesta, în condițiile în care

reclamantul a declarat încă de la începutul procesului că

urmează să execute silit titlul. În condițiile în care regia

funcționează pe bază de autonomie financiară și

gestiune economică proprie, închirierea imobilului, fără

posibilitatea de a ști care este termenul contractual, ar fi generat un

risc care ar fi putut produce cheltuieli ce nu puteau fi recuperate.

Invocarea

art. 1370 C. civ., privind răspunderea solidară, nu are

aplicabilitate în cauză, întrucât, prin conduita sa, nu s-a făcut

decât să respecte un act normativ. Până la restituirea imobilului,

regia a administrat imobilul, cu tot ce presupune acest lucru: impozite,

reparații, valorificare, întreținere, conservare. Regia a fost

notificată să predea imobilul abia în noiembrie 2011.

H.G.

nr. 60/2005, conform căreia administra imobilul nu a fost contestată.

Pe de altă parte, Statul Român, pus în fața solicitării de

restituire a imobilului, în loc să execute hotărârea, a îndrumat

reclamantul să se adreseze regiei. Mai mult, deși nu înțelege

să execute hotărârea, nici nu a exercitat contestație la

executare și nici nu s-a prezentat la punerea în executare. Regia nu are

nicio calitate în raport cu contestatorul, debitorii obligației de

restituire a imobilului fiind, Primăria Orașului Sinaia și

Statul Român, conform Sentinței civile nr. 391 din 06 martie 2007 a

Tribunalului Prahova, respectiv Deciziei civile nr. 605 din 26 august 2014 a

Tribunalului Prahova.

Regia

a încercat să obțină un punct de vedere de la Ministerul

Finanțelor Publice, cu privire la executarea silită stabilită

inițial pe data de 13 iunie 2013, iar răspunsul - "nu a

identificat niciun impediment legal care să împiedice executarea silită"

- nu este în concordanță cu inacțiunea acestui debitor (nu a

executat obligația stabilită în titlu, de bunăvoie).

La

fel se pune problema și în ceea ce privește fapta prejudiciabilă

a regiei și obligația de reparare a imobilului. Instanța a

constatat că este aplicabil în speță art. 1357 C. civ. -

"cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă

ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat

să îl repare" - deși temeiul legal inițial a fost Legea nr.

10/2001 (art. 41), temei care a stat și la baza restituirii imobilului.

Instanța

a reținut că degradările produse imobilului au fost produse

înainte de punerea în executare a titlului executoriu, deși la data

punerii în executare, în procesul-verbal, nu s-a menționat nimic cu

privire la aceste degradări, ci s-a precizat ca imobilul se afla în stare

buna. Instanța a constatat ca regia a fost de rea-credința și

că nu a restituit imobilul, că a fost de rea-credința ca nu l-a

exploatat core