ÎCCJ, decizie (scj.ro #133956)

Neexecutarea hotărârii judecătorești prin care se dispusese în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea  unui imobil preluat abuziv de stat. Contravaloarea lipsei de folosință. Posesor de rea-credință.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații.

Index alfabetic

: imobil

-drept de proprietate

-posesor de rea-credință

-contravaloarea lipsei de folosință

NCC, art. 566, art. 948

De principiu limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie făcută prin lege, trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și întotdeauna să respecte acordarea unei satisfacții echitabile, iar în situația în care bunul a fost restituit de iure reclamantului, lipsirea de folosință nu corespunde unui scop legal și nu este prevăzută în vreo lege, iar dreptul de proprietate cu toate dezmembrămintele acestuia este garantat prin art. 44 din Constituția României.

Ca proprietar recunoscut al imobilului printr-o hotărâre judecătorească, irevocabilă, pronunțată pe calea specială instituită de Legea nr. 10/2001, reclamantul este deținătorul unui „bun" în sensul Convenției europene, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane fiind în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care se constată nevalabilitatea titlului statului are semnificația lipsei unui titlu legal în temeiul căruia statul poate exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, ceea ce înseamnă, în condițiile refuzului de conformare dispoziției de restituire cuprinsă în titlul executoriu, nu numai că statul a fost un posesor de rea-credința, ci și administratorul bunului - detentor precar -, astfel că cei doi pârâți au o răspundere solidară în condițiile legii, cauzând un prejudiciu reclamantului prin lipsirea de folosința imobilului.

Secția I civilă, decizia nr. 2060 din 27 octombrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în orașul Sinaia, să se constate că Statul Român a fost posesor de rea-credință de la data pronunțării sentinței civile nr. 391 din 06.03.2007 a Tribunalului Prahova, să fie obligați pârâții la plata fructelor civile sau, în lipsa perceperii acestora, la plata daunelor-interese, reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință pentru cei trei ani anteriori prezentei acțiuni și până la predarea efectiva a posesiei asupra imobilului revendicat, să fie obligați pârâții la plata dobânzii legale aferente lipsei de folosință de la data formulării acțiunii și până la achitarea integrală a daunelor-interese, dar și la acoperirea prejudiciului produs prin degradarea imobilului în litigiu, respectiv să fie autorizat ca, în cazul în care pârâtul nu va executa reparațiile necesare imobilului, să le execute reclamantul, pe cheltuiala acestuia, să fie obligați pârâții la plata unor daune morale reprezentând prejudiciul moral produs reclamantului, să se dispună instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului în litigiu, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, reclamantul a susținut cu consecvență că a fost recunoscut proprietar al imobilului în litigiu în temeiul sentinței civile nr. 391 din 06.03.2007 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin decizia civilă nr. 556 din 31.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv că posesia în fapt asupra imobilului nu a fost obținută până la data promovării acțiunii de față. În aceste condiții, Statul Român nu poate justifica dreptul de a deține imobilul, proprietatea reclamantului, iar refuzul său de restituire a posesiei, ca și detenția precară a RA APPS, reprezintă o conduită ilegală, delictuală, pentru care pârâții vor trebui să răspundă în condițiile legii. În privința prejudiciului, reclamantul a susținut că existența unei posesii de rea-credință elimină orice posibilitate de a invoca o posesie utilă, de buna-credință și care ar fi putut conduce la posibilitatea de a reține fructele civile pe care le-a produs bunul.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 563 și art. 1357 C.civ.

Pârâta RA APPS a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii, motivând că reclamantul este deja în posesia unei hotărâri judecătorești și că, prin prezenta acțiune, reclamantul tinde la constatarea dreptului de proprietate, respectiv că reclamantul a uzat deja de acțiunea în revendicare. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii, întrucât bunul nu se află în posesia acestui pârât.

Prin sentința civilă nr. 1811 din 24.06.2015, Tribunalul Prahova a dispus ridicarea sechestrului și radierea notării sechestrului în cartea funciară, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA APPS, invocată de către această pârâtă cu privire la cererea în pretenții, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de către acest pârât, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA APPS, invocată de către această pârâtă cu privire cererea de revendicare a troiței și a terenului aferent, a respins excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii, invocată de către  pârâta RA APPS, a respins excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâta RA APPS, a admis, în parte, acțiunea reclamantului și a obligat pârâții, în solidar, să-i plătească acestuia, cu titlu de lipsă de folosință pentru clădiri și teren, pentru perioada 07.02.2009 - 15.02.2013, sumele reprezentând  echivalentul în lei a sumei de 20.618,10 euro și suma de 144.000 lei, cu dobânda legală aferentă perioadei 07.02.2009 și până la data achitării integrale a acestor sume, a respins, în rest, acțiunea, au fost obligate pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, s-a reținut că, în temeiul titlului executoriu deținut de reclamant - sentința civilă nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, modificată în parte prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - s-a deschis dosarul de executare silită nr. x/2013 împotriva debitorilor Primăria Sinaia și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru restituirea imobilului în litigiu. Prin procesul-verbal din 16.12.2013, reclamantul a fost pus în posesia imobilului, luându-se act de declarația acestuia că renunță la punerea în posesie asupra construcției C2.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 563, art. 566 C.civ.

„posesorul de rea-credința sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar"

, art. 1357 C.civ.,

„cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Tribunalul a reținut că cei doi pârâți au fost posesori de rea-credință după anul 2008, având în vedere sentința civilă nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, modificată, în parte, prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și lipsa unui titlu legal în temeiul căruia acesta ar putea exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului,  astfel că cei doi pârâți au o răspundere solidară, conform art. 1370 C.civ., întrucât au acționat simultan, cauzând un prejudiciu prin lipsirea reclamantului de folosința imobilului revendicat.

S-a constatat că reclamantul a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și prejudiciul efectiv, constând în neîncasarea veniturilor pe care le produce sau ar putea să le producă bunul. La calculul acestui prejudiciu, tribunalul a apreciat că din momentul redobândirii posesiei încetează prejudiciul generat de lipsa de folosință, prejudiciul fiind astfel calculat de la data de 07.09.2009 și până la data predării efective a bunului, respectiv data de 16.12.2013, data procesului-verbal de punere în posesie. Cu privire la clădire, tribunalul a avut în vedere, pentru perioada 07.02.2009-19.05.2010, datele raportului de expertiză întocmit în cauză, care în primele trei variante a calculat o valoare a lipsei de folosință de 602 euro/lună, rezultând o contravaloare a lipsei de folosință de 9.276,76 euro. Pentru perioada ulterioară, 20.05.2010 - 19.05.2012, tribunalul a constatat întemeiată cererea reclamantului, în sensul obligării pârâților la restituirea fructelor încasate, astfel că i-a obligat, în solidar, să restituie suma de 144.000 lei. În perioada ulterioară, 20.05.2012 - 16.12.2013, data predării imobilului, tribunalul a respins acțiunea în pretenții, pârâtele neavând obligația de a valorifica bunul și nici de a-l folosi. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis, în parte, pretențiile reclamantului privind lipsa de folosință  pentru construcții. În ce privește lipsa de folosință pentru teren, tribunalul a avut în vedere chiria stabilită de expertul B., respectiv o chirie de 432,89 euro/lună pe perioada 07.02.2009-31.12.2012  și o chirie de 541,710 euro/lună pentru perioada 01.01.2013-16.12.2013, rezultând o valoare de 26.355 euro. Pentru aceste considerente, tribunalul a obligat pârâtele, în solidar, la plata lipsei de folosință pentru teren.

Având în vedere că art. 1.535 alin. (1) C.civ.

„în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu

și că, potrivit art. 1.489. alin. (1) și (2) C.civ.

"dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege"

, respectiv că

"dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată",

tribunalul, obligând pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului lipsă de folosință pentru clădiri și teren, le-a obligat pe acestea, în solidar, și la plata dobânzii legale, aferente perioadei 07.02.2009 și până la data achitării integrale a debitului.

În privința cererii de reparare a degradărilor produse la imobil, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că degradările constatate de expert la data deplasării la imobil, sunt cauzate de pârâți.

Cu privire la daunele morale, tribunalul a constatat că potrivit art. 253 C.civ., persoana prejudiciată poate cere despăgubiri

„dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".

Având în vedere că nu s-a probat o vătămarea suferită de reclamant și nici că aceasta a fost produsă prin fapta culpabilă a pârâților, tribunalul a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Văzând prevederile  art. 274 alin. (1) C.proc.civ. și principiul disponibilității care guvernează procesul civil, tribunalul a admis cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Prin decizia civilă nr. 638 din 17.03.2016, Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat în parte sentința primei instanțe, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a RA APPS privind revendicarea construcției C2 și a respins acțiunea în revendicare cu privire la aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca rămasă fără obiect cererea privind revendicarea terenului în suprafață de 907 mp și a construcției C1 situată pe acest teren, a obligat pârâții, în calitate de posesori de rea-credință, la plata către reclamant a următoarelor sume de bani: 144.000 lei, reprezentând fructe civile (chirie) pentru imobilul construcție C1, încasate în perioada 20.05.2010 - 19.05.2012; 18.639 euro, reprezentând lipsă de folosință a imobilului construcție C1 pentru perioadele 07.02.2009 - 19.05.2010 și 20.05.2012 - 16.12.2013 (conform raportului de expertiză, completare B.); 23.192 euro, reprezentând lipsă de folosință teren pentru perioada 07.02.2009 - 16.12.2013 (conform aceleași expertize), plus dobânzi legale aferente sumelor susmenționate, începând de la data formulării acțiunii pendinte până la achitarea integrală a acestora, a obligat pârâta RA APPS la repararea construcției C1 sau la plata către reclamant a contravalorii lucrărilor de reparații stabilite de expert, în sumă de 5.445 lei, a obligat pârâții să plătească, reclamantului, suma totală de 5.971,82 lei cheltuieli de judecată, la fond, a menținut dispozițiile sentinței în ce privește ridicarea sechestrului judiciar, radierea notării sechestrului și restituirea cauțiunii, respingerea excepțiilor inadmisibilității, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a RA APPS privind cererea în pretenții și cererea de revendicare a troiței, respingerea excepției privind lipsa de interes și a excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată invocate de pârâta RA APPS, respingerea cererii de obligare a pârâtelor la plata daunelor morale, a obligat apelanții-pârâți să plătească apelantului-reclamant suma de 6.124,16 lei cheltuieli de judecată, în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin cererea formulată în contradictoriu cu Primarul orașului Sinaia, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. 244/2003 și restituirea în natură a imobilului în litigiu; prin sentința civilă nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, s-a constatat dreptul contestatorului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a imobilului, s-a dispus obligarea intimatei Primăria Sinaia și a intervenientelor RA APPS București, prin Sucursala de reprezentare Sinaia, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Prahova, să restituie contestatorului imobilul în litigiu; această sentință a fost menținută în apel și recurs, cu singura modificare adusă prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul înlăturării dispoziției de obligare a intervenientei RA APPS, de restituire în natură a imobilului, ca urmare a admiterii recursului acestei părți.

Prin urmare, s-a constatat că reclamantul a obținut, în contradictoriu cu pârâții Primăria Sinaia și Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, recunoașterea dreptului său de proprietate și obligarea pârâților la restituirea în natura a imobilului. Până la data promovării acțiunii de față, reclamantul nu a reușit să intre în posesia imobilului, fiindu-i opusă posesia RA APPS București, în raport de care, hotărârea sus menționată nu-i era opozabilă.

În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului -

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”,

respectiv faptul că, în cauza

Maria Atanasiu ș.a. c. României

, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut

„că este suficient să constate, având în vedere semnificația autonomă a noțiunii de „bunuri” și criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar... “

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost primită, în condițiile în care, prin hotărârile judecătorești anterioare s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu această parte.

Prin procesul verbal din 16.12.2013, întocmit de executorul judecătoresc BEJ X. în dosarul de executare nr. x/2013, reclamantul a fost pus în posesie asupra imobilului teren de 907 mp și a construcției C1, fiind declarați scoși din posesie și evacuați din imobil Primăria Sinaia și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin același proces-verbal s-a luat act de renunțarea creditorului cu privire la punerea în posesie asupra construcției C2. Față de împrejurarea că posesorul neproprietar al acestei construcții nu a fost introdus în cauză, s-a reținut ca întemeiate criticile apelantei RA APPS cu privire la revendicarea acestei construcții.

Acțiunea privind revendicarea terenului de 907 mp și a construcției C1, admisibilă la data formulării cererii, s-a caracterizat ca orice cerere de chemare în judecată prin indicarea unor părți, prin interes și printr-o prestație efectivă vizând revendicarea bunurilor imobile menționate, care nu se aflau în posesia proprietarului acestora. Așadar, la data formulării cererii de chemare în judecată nu era lipsită de obiect, pentru a justifica admiterea excepției invocată de către RA APPS, prin întâmpinare.

S-a apreciat că, în mod corect, s-a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta R.A APPS, întrucât hotărârea obținută anterior nu fusese executată, iar posesoarea R.A APPS s-a opus executării, invocând dispozitivul hotărârii judecătorești ce nu ar viza-o.

S-a reținut că prima instanță a respins în mod greșit cererea privind revendicarea terenului și a construcției C1, ca neîntemeiată, în condițiile în care, la data soluționării cauzei, imobilul revendicat nu se mai afla în posesia pârâtei, fiind predat la data de 16.12.2013 către reclamant, prin executarea titlului executor. În condițiile în care obiectul acțiunii, respectiv prestația efectivă urmărită prin primul capăt de cerere a fost predarea efectivă a bunului imobil, în mod greșit prima instanță a respins această cerere, ca neîntemeiată, și nu ca rămasă fără obiect.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din concluziile susținute de reclamant cu ocazia judecății pe fond, a rezultat că reclamantul nu a revendicat și troița din lemn situată pe acest teren. Instanța a înlăturat astfel din dispozitivul sentinței soluția cu privire la pretinsa cerere privind revendicarea troiței, a menținut soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a RA APPS în cererea privind revendicarea troiței, dar pentru considerentul că nu s-a

formulat o asemenea cerere.

Reclamantul a criticat modul de soluționare a capătului doi de cerere, arătând că a solicitat să se constate calitatea pârâților de posesori de rea-credință, începând cu data de 06.03.2007, când s-a pronunțat sentința de primă instanță, iar instanța de fond a apreciat că au fost posesori de rea-credință după anul 2008, când s-a pronunțat decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curtea a apreciat că stabilirea caracterului posesiei de rea sau de bună-credință, nu reprezintă un capăt de cerere de sine-stătător, ci premisa care trebuie stabilită în vederea aprecierii cu privire la admisibilitatea capătului de cerere privind lipsa de folosință sau obligarea la restituirea fructelor civile. Întrucât situația reclamantului de proprietar al imobilului în discuție a fost recunoscută prin sentința nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin  decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod temeinic și legal a hotărât tribunalul cu privire la calitatea pârâților de posesori de rea-credință, începând cu  anul 2008. În litigiul în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat calitatea de proprietar asupra construcției a reclamantului, au fost părți atât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și R.A APPS. Chiar dacă prin decizia civilă nr. 556/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul acestei părți și s-a înlăturat dispoziția de obligare a intervenientei RA APPS la restituirea în natură a imobilului, doar pentru că obiectul litigiului îl reprezenta anularea dispoziției emisă de o altă autoritate, respectiv Primăria Sinaia, iar RA APPS nu fusese notificată, acest fapt nu poate atrage nesocotirea principiului autorității de lucru judecat.

În practica judiciară, s-a afirmat permanent că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale

(non bis in idem)

, ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis ulterior. Potrivit prezumției lucrului judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ. 1865], o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor  juridice dintre părți

(res judicata pro veritate habetur)

, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției [art. 1202 alin. (2) C.civ. 1865].

În raport de situația juridică a imobilului în litigiu, recunoscută cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești susmenționate, opozabile deopotrivă ambelor pârâte, nici RA APPS nu mai poate opune o posesie de bună-credință după data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri.

Sunt aplicabile în cauză prevederile art. 566  alin. (2) C.civ., potrivit cărora

„posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestora către proprietar.”

Față de posesia de rea-credință exercitată de RA APPS, s-a constatat ca întemeiată soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia în cererea având ca obiect pretenții; astfel cum s-a dovedit, în perioada care începe cu trei ani anterior formulării cererii de chemare în judecată, respectiv cu data de 07.02.2009 și până la data de 16.12.203, când pârâții au predat imobilele în litigiu, reclamantului, pârâtul a încasat cu titlu de chirie pentru construcția C1, în perioada 10.05.2010 - 19.05.2012, suma de 144.000 lei, conform contractului de prestări servicii din 19.05.2010 și actului adițional nr. 1  la acest contract; ulterior datei de 19.05.2012, întrucât  asupra imobilului  în litigiu s-a aplicat măsura sechestrului judiciar, pârâta RA APPS nu a mai închiriat imobilul, deși a fost desemnat administrator pe perioada sechestrului; conform prevederilor art. 598 și urm. C.proc.civ., pârâta nu avea nici un temei să înceteze închirierea bunului în litigiu după instituirea sechestrului judiciar; prevederile art. 948 alin. (5) C.civ. prescriu că

„posesorul de rea credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.”;

în perioada susmenționată, cât reclamantul a fost lipsit în mod culpabil de folosința terenului în suprafață de 907 mp, proprietatea sa, precum și în perioada în care a fost lipsit de folosința construcției C1, posesorii datorează, reclamantului, chiria neîncasată pentru aceste imobile stabilită prin expertiză, cu titlu de lipsă de folosință; instanța a admis toate cele trei apeluri ale părților cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor și a schimbat hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis, în parte, cererea de despăgubiri a reclamantului și a obligat pârâții la plata sumei de 144.000 lei, reprezentând fructe civile (chirie) pentru imobilul construcție C1 încasate în perioada 20.05.2010 - 19.05.2012, a obligat pârâții la plata sumei de 18.639 euro, reprezentând lipsă de folosință a imobilului construcție C1 pentru perioadele 07.02.2009 - 19.05.2010 și 20.05.2012 - 16.12.2013, calculată în raport de valoarea de 545,03 euro/lună reținută în varianta I din raportul de expertiză completare B. pentru clădire, cu spațiile complet mobilate și cu grad de ocupare de 100% (situație a imobilului ce a permis închirierea pe perioada susmenționată), calculată de instanță pentru perioada de 34 de luni și 6 zile, a obligat pârâții și la plata sumei de 23.192 euro, lipsă de folosință teren pentru perioada 07.02.2009-16.12.2013 (conform aceleiași expertize), stabilită prin scăderea din valoarea de 26.355 euro stabilită de expert a sumei de 3163 euro, reprezentând impozit, achitată de pârâtă; această sumă  este datorată posesorului ca o cheltuială necesară în temeiul art. 566 alin. (2) C.civ.

Curtea a reținut ca fiind întemeiate și criticile în ce privește respingerea capătului de cerere privind repararea  degradărilor produse la imobil. Din modul de descriere a degradărilor care presupun acțiunea factorilor de degradare într-un termen mai îndelungat decât cele aproape două luni scurse de la predarea imobilului către reclamant și până la momentul constatării făcute de expert ca și din aprecierile făcute de expertul B. în completarea la raportul de expertiză efectuată în cauză, în faza apelului, în care se menționează că degradările constatate de acesta la data de 11.02.2014 la imobilul construcție în litigiu, s-au produs înaintea datei de 16.12.2013, rezultă cu certitudine că acestea s-au produs în perioada în care clădirea se afla în administrarea R.A APPS. În raport de dispozițiile art. 1357 C.civ., Curtea a obligat pârâta la repararea imobilului construcție C1 sau, în situația în care această obligație de a face nu se va executa, în conformitate cu prevederile art. 1528 alin. (1) C.civ., reclamantul poate el însuși să facă aceste reparații, caz în care, curtea a obligat pe pârâta RA APPS la plata către reclamant a contravalorii lucrărilor de reparații stabilite de expert, în sumă de 5.445 lei.

Cu privire la daunele morale, s-a reținut că nu s-a probat o vătămare morală suferită de reclamant care să poată fi cuantificată material, astfel că au fost menținute dispozițiile primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere. S-a reținut ca fiind întemeiată critica reclamantului privind cheltuielile de judecată, astfel că au fost obligați pârâții la plata întregii sume dovedită ca fiind avansată cu titlu de cheltuieli de judecată, inclusiv a onorariului de avocat. Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ., curtea a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 6.124,16 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva  deciziei civile nr. 638/2016 a Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă au formulat cerere de recurs, reclamantul și pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în numele Ministerului Finanțelor Publice și R.A Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei atacate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:

În mod nelegal, s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosința la suma de 545,03 euro/luna, pentru perioadele 07.02.2009 - 19.05.2010, respectiv 20.05.2012 - 16.12.2013. În mod greșit, în considerentele hotărârii, s-a făcut mențiunea „va admite, în parte, cererea de despăgubiri a reclamantului", când, în realitate, instanța de apel a admis, în totalitate, capătul de cerere privind pretențiile materiale (instanța a admis atât obligarea pârâților la plata fructelor civile încasate, cât și la plata contravalorii lipsei de folosința pentru perioadele când nu au fost încasate fructele civile). S-a solicitat să fie înlăturate contradicțiile existente între soluția dată acestui capăt de cerere și motivarea instanței, acest aspect fiind important inclusiv din prisma obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecata. În mod nelegal, instanța a schimbat valoarea de calcul a contravalorii lipsei de folosința pentru clădire, de la 602,61 euro/luna, cât a stabilit instanța de fond, la valoarea de 545,03 euro/luna stabilita în varianta I a ultimului raport de expertiza, fără a arăta argumentele care au dus la stabilirea valorii diminuate a chiriei.

Deși instanța stabilește calitatea de posesori de rea-credința a pârâților, în loc să stabilească contravaloarea lipsei de folosință la valoarea chiriei sistate în mod culpabil, de 6.000 lei/lună, a stabilit o valoare de 545,03 euro/lună - contravaloare lipsă de folosință, nejustificată în vreun fel, mai mică chiar decât cea stabilită de instanța de fond. A considerat că valoarea acesteia este cea stabilită prin expertiză și nu cea refuzată a mai fi percepută de RA APPS, prin încetarea închirierii în mod culpabil, și nici cea de 602,61 euro/lună, stabilită de instanța de fond, ca fiind valoarea cea mai apropiată de valoarea de 6.000 lei încasată efectiv de pârât.

Deși instanța de apel a reținut în mod corect dispozițiile art. 598 și 600 alin. (3) C.proc.civ. -

„administratorul sechestru va putea face toate actele de conservare și administrare, va incasa orice venituri și sume datorate...."

- a făcut o aplicare greșită a acestora. Refuzul de a mai prelungi contractul de închiriere s-a făcut în mod deliberat, imediat după instituirea sechestrului, lucru recunoscut de către acest pârât chiar în fata instanței de fond. Acest refuz deliberat de prelungire a contractului de închiriere denotă reaua-credință a acestuia, intenția de a-i provoca noi pagube reclamantului, ceea ce atrage consecința obligării la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului - prejudiciul, constă în neîncasarea veniturilor pe care le produce sau ar putea să le producă bunul. Dacă pârâtul ar fi prelungit contractul de închiriere, recurentul urma să încaseze suma de 6.000 lei/lună, până la data intrării în posesie a imobilului. Diminuarea contravalorii lipsei de folosință la suma de 545,03 euro/lună pentru ambele perioade nu are vreo justificare, instanța nearătând motivele pe care se sprijină hotărârea acesteia. Însăși modalitatea de calcul a contravalorii lipsei de folosință este greșită.

S-a invocat totodată aplicarea greșită a dispozițiilor art. 566 alin. (2) C.civ. Instanța de apel a apreciat corect că suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru teren, pentru întreaga perioadă cuprinsă între 07.02.2009 - 16.12.2013, este de 26.355 euro, însă în mod nelegal a dispus scăderea din aceasta valoare a sumei de 3.163 euro, reprezentând impozitul. În primul rând, nu exista o cerere de acordare a vreunei pretenții materiale, impozitul pe clădire și pe teren neavând legătură cu obiectul cauzei și nici nu a reprezentat obiectiv al expertizei, în acest caz expertul depășindu-și atribuțiile și făcând calcule ce exced obiectivelor încuviințate de instanță.

Conform dispozițiilor art. 566 alin. (2) C.civ.,

„Posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar."

Acest articol reglementează obligațiile de restituire a fructelor de către posesorul de rea-credință sau detentor precar, nicidecum restituirea cheltuielilor necesare, astfel că temeiul de drept reținut de instanța nu este aplicabil în cauză.

Conform dispozițiilor art. 1617 C.civ., compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură. Or, niciunul dintre pârâți nu are constatată existența unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva recurentului, neexistând vreo acțiune civilă sau cerere reconvențională cu acest caracter. Mai mult, între impozitul pe proprietate și contravaloarea lipsei de folosință nu există nicio legătură juridică, ele având ca izvor al obligațiilor norme de drept situate în materii distincte; în timp ce contravaloarea lipsei de folosință își are izvorul în materia răspunderii civile delictuale, obligația de plată a impozitului își are izvorul în materia fiscală.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în numele Ministerului Finanțelor Publice, a criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele motive;

Instanța de apel a considerat ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, pentru singurul motiv că, prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu acest pârât. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost posesor al imobilului în cauză, ci doar pârâta RA APPS a avut această calitate. Din analiza actelor normative succesive ce reglementează organizarea și funcționarea acestei instituții, reiese că imobilul în litigiu a fost trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, cu menținerea administrării sale de către RA APPS - prin H.G. nr. 854/2000, ulterior, prin H.G. nr. 533/2002 și H.G. nr. 60/2005. Ministerul Finanțelor Publice are doar sarcina de a centraliza inventarele bunurilor publice întocmite de ministere, conform art. 20 din Legea nr. 213/1998, responsabilitatea datelor prezentate revenind acestor instituții publice. În ce privește bunurile proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA APPS, Ministerul Finanțelor Publice nu deține o evidență operativă, fapt pentru care veridicitatea, corectitudinea datelor și oportunitatea vânzării imobilelor proprietate privată a statului cuprinse în anexa nr. 3 a O.U.G nr. 101/2011, aparțin administratorului bunurilor respective, respectiv RA APPS, care este și unicul deținător al actelor care atesta situația juridică a acestora. S-au invocat și considerentele deciziei civile nr. 556/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 și nu este nici entitatea care a soluționat notificarea reclamantului. Faptul ca reclamantul a obținut o hotărâre judecătorească care nu a produs efecte juridice, se datorează culpei acestuia, care a înțeles să se judece cu instituții care nu dețineau bunul. Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi obligat la plata lipsei de folosință, întrucât nu se poate reține faptul că acesta a comis o faptă cauzatoare de prejudicii, atâta timp cât imobilul nu se afla în administrarea sa, nu s-a opus la lăsarea în deplină posesie și liniștită folosință a imobilului, ci dimpotrivă, la toate notificările reclamantului, i s-a comunicat să se adreseze instituției care deține bunul.

S-a susținut că în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acțiunea în revendicare. Reclamantul se afla deja în posesia unei hotărâri judecătorești, iar prin prezenta acțiune tinde la obținerea unei alte hotărâri judecătorești în constatarea dreptului său de proprietate. Reclamantul a uzat de prevederile Legii nr. 10/200, ceea ce determină o dată în plus inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun, din moment ce foștii proprietari au avut la îndemână calea legii speciale, prin intermediul căreia aveau posibilitatea de a obține masuri reparatorii pentru imobilul revendicat. Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia nr. 33/2008, pronunțata în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că, în concursul dintre legea specială și legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant

, chiar dacă aceasta nu este prevăzută expres în legea specială. Aceste considerente ale instanței nu pot fi reținute de instanța de control judiciar, având în vedere că reclamantul are deja un titlu de proprietate obținut în baza unei legi speciale, care îi permitea să intre în posesia imobilului, printr-o acțiune în evacuare și nu printr-o cerere în revendicare. Instanța de apel a considerat că acest capăt de cerere trebuie respins ca rămas fără obiect și nu ca neîntemeiat, în condițiile în care prestația efectiv urmărită era predarea efectivă a bunului imobil, iar acesta nu se mai afla în posesia pârâtei, fiind predat reclamantului în data de 16.12.2013. Admițând această soluție, se impunea ca și celelalte capete de cerere accesorii să fie respinse ca atare, potrivit

principiului accesoriul urmează soarta principalului.

În ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata, instanța de apel în mod greșit a reținut că, în cauza, sunt îndeplinite prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ., întrucât instituția nu s-a opus la punerea în executare a sentinței civile nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, imobilul se afla în administrarea pârâtei RA APPS, astfel că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Recurenta-pârâtă RA APPS a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei instanței de apel și, pe fond, respingerea acțiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepțiilor și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

S-a susținut că, în cauză, s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a respins capătul principal de cerere, ca rămas fără obiect (revendicarea a fost catalogată ca fiind capăt principal de cerere) iar capetele accesorii, au fost admise. Reclamantul nu a timbrat, nici în apel și nici în fond, acțiunea, întrucât s-a considerat că cererile având ca obiect pretenții, sunt accesorii revendicării și, prin urmare, nu se timbrează. Aceasta, în condițiile în care, recurenta-pârâtă a fost obligată să timbreze apelul declarat. S-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. în  ce privește respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii. Instanța de apel a constatat că în mod corect a fost respinsă această excepție în primă instanță, respingând apelul pârâtei, în schimb, pentru aceleași motive, apelul reclamantului a fost admis pentru capătul de cerere privind revendicarea. Așadar, în motivarea deciziei, cât și în dispozitivul deciziei sunt cuprinse motive contradictorii, în sensul că se admit apelurile Regiei și ale reclamantului, în sensul constatării ca rămasă fără obiect a acțiunii în revendicare, dar se menține dispoziția primei instanțe cu privire la respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii invocată de Regie. Dacă instanța a constatat că doar primul capăt de cerere a rămas fără obiect, nu acțiunea în totalitatea ei, avea obligația de a motiva acest lucru. Instanța nu motivează care sunt considerentele pentru care, în cazul de față, capetele accesorii nu urmează soarta cererii principale. Cât timp ceea ce s-a dedus judecății a fost parțial executat, în sensul că imobilul nu se mai află în administrarea Regiei, acțiunea a rămas fără obiect. Aceeași este și soarta capetelor accesorii, din moment ce instanța a considerat că aceste cereri sunt accesorii cererii principale. Respingerea apelului a încălcat

principiul accesorium sequitur principale

, cât timp acțiunea trebuia respinsă în integralitatea sa.

Lipsa calității procesuale pasive a Regiei față de revendicarea troiței și a terenului aferent acesteia - având în vedere că regia nu poate fi titularul obligației de restituire a troiței și a terenului aferent acesteia și cum reclamantul a înțeles să se judece doar cu Regia și Statul Român, nu se justifică decizia instanței de respingere a acestei excepții. Instanța de apel, deși motivează respingerea excepției prin faptul că reclamantul nu a solicitat troița și terenul aferent, aceasta a respins întreaga acțiune ca rămasă fără obiect. Hotărârea este contradictorie din acest punct de vedere, întrucât, în ce privește aceste părți din imobil, acțiunea nu putea rămâne fără obiect, ci trebuia respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala activă.

S-a invocat și excepția lipsei interesului în promovarea acțiunii. Instanța de apel a apreciat că excepția trebuie respinsă, întrucât la data promovării acțiunii exista acest interes. Excepția a fost invocată după executarea silită, ceea ce înseamnă că, la data pronunțării pe fond, interesul nu mai era actual. Instanța de apel a respins această excepție, întrucât hotărârea nu fusese executată. Instanța de apel nu a înlăturat argumentele aduse de Regie și nu a motivat de ce a considerat că acțiunea îndeplinește condițiile cerute în ce privește interesul. S-a susținut că recurenta nu avea nicio posibilitate legală de a pune în executare, de bunăvoie, o hotărâre care nu îi era opozabilă, neputând scoate acest imobil din patrimoniu. Aceasta condiție a justificării interesului trebuie să existe la momentul declanșării procedurii judiciare, dar și pe parcursul derulării acesteia.

Recurenta a formulat apel pe aspectul neacordării cheltuielilor de judecată la fond, dar instanța de apel nu a motivat în nici un fel respingerea apelului pe acest aspect, și aceasta în condițiile în care a admis apelul reclamantului privitor la cheltuielile de judecată. Aceeași situație este și în apel, când deși instanța a admis în parte apelul Regiei, a acordat în totalitate cheltuielile de judecată, apelantului-reclamant, dar nu și apelantului-intimat, nesocotind astfel prevederile art. 274 și 276 C.proc.civ. (aceste cheltuieli trebuiau compensate sau acordate parțial).

Referitor la lipsa calității procesuale pasive a Regiei față de cererea în pretenții, reprezentând chirie și lipsă folosință, instanța de apel, în motivarea hotărârii, invocă prezumția de lucru judecat. Motivarea este contradictorie, față de faptul că, prin admiterea recursului Regiei, în dosarul de contestație împotriva dispoziției Primăriei Sinaia, Regia nu avea nicio obligație față de reclamant. Hotărârile, în ceea ce privește obligația Regiei au fost modificate. Or, instanța nu face nicio distincție între o persoană juridică care a câștigat un proces și una care a pierdut. Regia nu a fost obligată să predea acest imobil, de altfel, nici nu avea posibilitatea să o facă, neexistând din punct de vedere juridic posibilitatea scoaterii din patrimoniu, de bunăvoie, a acestui imobil. Prin urmare, instanța de apel, folosind aceste argumente nu putea constata că regia a fost de rea-credință. Conform raționamentului instanței, Regia a fost de rea-credință, întrucât nu a

restituit imobilul, respectiv că l-a exploatat întreaga perioadă, ceea ce apare ca fiind nelegal, contradictoriu și excesiv în ceea ce o privește.

S-au avut în vedere dispozițiile art. 1202 din vechiul cod, deși acțiunea este întemeiată pe noul cod (întrucât a fost promovata după apariția noului C.civ.), conform căruia o hotărâre irevocabila exprima realitatea raporturilor juridice dintre părți. Or, în speță, Statul Român era obligat sa restituie imobilul iar reclamantul avea dreptul să solicite imobilul, drept de care nu a beneficiat. Regia nu avea nicio obligație legală.

Prin cele trei procese câștigate de Regie, inclusiv prin titlul executat s-a creat o aparență de drept în ceea ce privește titlul recurentei. Titlul Regiei nu a fost desființat și nici nu a fost contestat în vreun fel, prin urmare Regia avea obligația legală de a exploata acest imobil, potrivit obiectului sau de activitate, consfințit de H.G. nr. 60/2005. Reaua-credință trebuie analizată în concret, în speță, având în vedere că Statul Român trebuia să procedeze la predarea imobilului și la scoaterea lui din domeniul public al statului. Regia a făcut toate demersurile necesare în vederea ocrotirii, conservării și administrării imobilelor statului aflate în patrimoniului sau.

Referitor la modul de stabilire a pretențiilor, s-a susținut că, în ceea ce privește terenul, instanța nu a avut în vedere că perioada 20.05.2010 - 19.05.2012, imobilul în litigiu (construcția CI și terenul aferent acesteia) a fost sub contract de prestări servicii turistice de cazare, iar contravaloarea acestora a fost deja stabilita la valoarea de 144.000 lei, conform contractului. Instanța a acordat aceasta suma pentru clădire și suplimentar, a  considerat în mod nelegal ca regia ar fi trebuit sa încaseze chirie și pentru teren. Instanța a aplicat chiria și pentru teren, utilizând o alta metoda decât la clădire, respectiv aplicând un act normativ ce se refera la terenuri aflate în proprietate publica, respectiv H.G. nr. 310/2007. Prin urmare, criteriile stabilirii lipsei de folosința sunt diferite pentru același imobil, iar H.G. nr. 310/2007 nu se aplica imobilelor aflate în administrarea Regiei. Pentru chiria locuinței s-a avut în vedere pentru calcularea lipsei de folosința, metoda comparației directe, iar pentru cea a terenului, s-au luat în considerare prevederile un act normativ, aplicabil bunurilor imobile proprietate de stat. Aceasta în condițiile în

care imobilul nu a avut statut de locuința ci de unitate de cazare turistica.

Curtea nu a motivat de ce a scăzut impozitul la lipsa de folosința pentru teren, dar nu a aplicat aceeași metoda și pentru construcție sau cu privire la chirie.

Deși la fond au fost acordate sume în lei și sume în euro cu mențiunea ”echivalentul în lei”, în apel aceasta mențiune nu mai apare, cu toate ca acest aspect nu a fost criticat de nicio parte. Aceasta este o omisiune a instanței din apel, cu atât mai mult cu cat instituțiile publice nu pot face plați în euro, conform Codului fiscal și Regulamentului BNR nr. 6/2012.

S-a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. - instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 566 C.civ, în ceea ce privește reaua sa credința, ale art. 948, privind restituirea fructelor, ale art. 1370, privind răspunderea solidară, ale art. 1357, privind răspunderea pentru fapta proprie, ale art. 598-600, privind sechestrul asigurătorul. Împotriva Regiei, reclamantul nu deține nici un titlu, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, în anul 2008, a înlăturat obligația RAAPPS la restituirea imobilului. Instanța de apel trebuia sa aibă în vedere dispozitivul sentinței din recurs și sa interpreteze legea corect, în sensul ca regia nu era debitorul unei obligații de a face.

Motivele pentru care instanța de apel considera ca regia a fost de rea credința sunt greșit interpretate, între părți neexistând nicio obligație la restituire. În dosarul finalizat cu sentința invocata, s-a constatat irevocabil faptul ca Statul Român nu are titlu valabil, prin urmare se poate vorbi de rea-credința numai în ceea ce îi privește pe acest pârât. Statul Roman trebuia sa execute obligația predării imobilului de bunăvoie. Instanța nu poate constata ca regia a fost de rea-credința, atâta vreme cat titlul în baza căruia aceasta administra imobilul nu a fost contestat. Mai mult decât atât, pana în noiembrie 2011, imobilul nu a fost solicitat de către reclamant - prin decizia civila nr. 556/2007, instanța supremă a înlăturat obligația RAAPPS la restituirea imobilului.

Potrivit actelor normative care reglementează organizarea și funcționarea RA-APPS - HG nr. 60/2005 - Regia avea asupra imobilului doar un drept de administrare. Regia a deținut imobilul în administrare, cu bună-credință.

Temeiul restituirii fructelor ii constituie reaua-credință a proprietarului, art. 566 și art. 948 C.civ., dar condițiile stipulate de aceste articole nu se aplică în speță. Instanța invoca reaua-credința a Regiei, dar și faptul că trebuie să restituie fructele. Cel puțin după data instituirii sechestrului judiciar, Regia nu a mai putut percepe aceste fructe, întrucât în aceasta perioada a conservat imobilul și a încercat, pe cât posibil, să reducă cheltuielile efectuate cu acesta, în condițiile în care reclamantul a declarat încă de la începutul procesului ca urmează sa execute silit titlul. În condițiile în care Regia funcționează pe baza de autonomie financiara și gestiune economica proprie, închirierea imobilului, fără posibilitatea de a ști care este termenul contractual, ar fi generat un risc care ar fi putut produce cheltuieli ce nu puteau fi recuperate.

Invocarea art. 1370 C.civ., privind răspunderea solidară, nu are aplicabilitate în cauza, întrucât, prin conduita sa, nu s-a făcut decât sa respecte un act normativ. Până la restituirea imobilului, Regia a administrat imobilul, cu tot ce presupune acest lucru: impozite, reparații, valorificare, întreținere, conservare. Regia a fost notificată să predea imobilul abia în noiembrie 2011.

H.G. nr. 60/2005, conform căreia recurenta administra imobilul nu a fost contestată. Pe de altă parte, Statul Român, pus în fața solicitării de restituire a imobilului, în loc să execute hotărârea, a îndrumat reclamantul să se adreseze Regiei. Mai mult, deși nu înțelege sa execute hotărârea, nici nu a exercitat contestației la executare și nici nu s-a prezentat la punerea în executare. Regia nu are nicio calitate în raport cu contestatorul, debitorii obligației de restituire a imobilului fiind, Primăria Orașului Sinaia și Statul Român, conform sentinței civile nr. 391/2007 a Tribunalului Prahova, respectiv deciziei civile nr. 605/2014 a Tribunalului Prahova.

Regia a încercat să obțină un punct de vedere de la Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la executarea silită stabilită inițial pe data de 13.06.2013, iar răspunsul - „nu a identificat niciun impediment legal care să împiedice executarea silită" - nu este în concordanță cu inacțiunea acestui debitor (nu a executat obligația stabilită în titlu, de bună voie).

La fel se pune problema și în ceea ce privește fapta prejudiciabilă a Regiei și obligația de reparare a imobilului. Instanța a constatat că este