ÎCCJ, decizie (scj.ro #120638)

Imobil preluat abuziv. Restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Recunoașterea dreptului de proprietate în patrimoniul beneficiarului de la momentul emiterii dispoziției. Respingerea acțiunii în despăgubiri reprezentând lipsa de folosință solicitată pentru perioada în care imobilul a fost deținut de stat.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

imobil

contravaloarea lipsei de folosință

dispoziție de restituire

drept de proprietate

C.civ. din 1864, art. 998-999

Legea nr. 10/2001

Noțiunea de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, se definește ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun și de a-i culege fructele, având drept premisă condiția deținerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat, fiind astfel necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terț.

Cum însă reclamanții au redobândit în proprietate și posesie imobilul, ce a aparținut autorului lor, în temeiul legilor speciale de reparație, iar nu pe calea dreptului comun, nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosință a imobilului de existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate, în perioada cuprinsă între momentul preluării bunului de către stat (1948) și momentul restituirii (2007), perioadă pentru care au  solicitat despăgubirile.

Distincția dintre cele două tipuri de acțiuni este relevantă în ceea ce privește data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate fi recunoscută existența dreptului de proprietate asupra bunului, fie de la data emiterii dispoziției de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr.10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de către statul comunist, în situația acțiunii în revendicare. Însă, cum reclamanții au optat pentru restituirea imobilului în procedura specială de reparație, au dobândit calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a bunului și, prin urmare, numai de la acea dată, pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării unui drept de folosință asupra imobilului.

Secția I civilă, decizia nr. 278 din 28 ianuarie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 16 mai 2011, reclamanții J.S.S. și E.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a imobilului situat în București, pentru perioada 01 iunie 1948 – 19 aprilie 2007 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată începând de la 01 iunie 1948 și până la data plății efective.

În motivarea cererii, s-a arătat că tatăl reclamanților, V.S. împreună cu unchiul acestora, M.J.S. au cumpărat dreptul de proprietate asupra imobilului conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx89/1945.

Ulterior, în 1947, tatăl reclamanților a dobândit de la Banca M.B., dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 198,50 mp reprezentând parcelele nr. 20 și 21 din fosta parcelă J. Cele două imobile achiziționate succesiv au format imobilul compus din teren și construcții situat în București.

În luna mai 1948, acest imobil a fost confiscat, iar în anul 2008 le-a fost restituit prin dispoziția primarului Municipiului București nr. 10502 din 19 mai 2008.

Anterior emiterii acestei decizii, reclamanții au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx5 din 19 aprilie 2007 prin care s-au obligat să înstrăineze imobilului către numita G.E., de la acel moment ei renunțând la orice pretenții cu privire la imobil.

În privința cererii de față, reclamanții au arătat că, deși le-a fost restituit în natură imobilul anterior confiscat, totuși nu a fost acoperit și prejudiciul nerealizat (

lucrum cessans

) și că cel obligat să îl repare este pârâtul Statul Român întrucât a preluat abuziv imobilul, lipsindu-i în mod ilegal de dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999, art. 1088 C.civ., O.G. nr. 9/2000.

Sub aspectul achitării taxei judiciare de timbru, reclamanții au arătat că cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de netimbrare a cererii și excepția prescripției dreptului la acțiune motivat de faptul că această acțiune este una personală, suspusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul a început să curgă din anul 1996, când reclamanții au susținut că au demarat proceduri judiciare și administrative pentru recuperarea imobilului sau cel mai târziu în anul 2001, când au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001.

S-a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că, potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat. Pe de altă parte, conform art. 3 din Decretul nr. 524/1955 privind completarea și modificarea Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, „chiriile cum și alte venituri ale imobilului restituit, atât cele încasate, cât și cele datorate până în ziua restituirii imobilului, au fost și sunt în drept a le încasa unitățile care au avut în administrare imobilul”.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi angajată răspunderea statului întrucât nu a existat o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Cererea a fost anulată ca netimbrată, prin sentința civilă nr. 6769/2011. Această sentință a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare prin decizia nr. 2309/2012 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, instanța de control judiciar reținând că nu se putea anula cererea în lipsa evaluării pretențiilor.

În urma casării cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, fiind dispusă efectuarea unei expertize evaluatorii în vederea stabilirii competenței și a taxei judiciare de timbru.

La termenul din 06 februarie 2014, reclamanții și-au precizat obiectul cererii, respectiv au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.545.638 euro în echivalent lei, respectiv 11.257.067 lei.

Prin sentința civilă nr. 1143 din 14 februarie 2014, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, constatând că valoarea obiectului cererii depășește 500.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 701 din 15 mai 2014, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanți.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În cazul drepturilor personale cum este și cel valorificat prin prezenta acțiune (dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a unei persoane este un drept de creanță), calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, în speță pretinsul autor al faptei ilicite și pârâtul chemat în judecată.

În cauza de față, excepția lipsei calității procesuale pasive a fost întemeiată pe dispozițiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu care statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice.

Instanța de fond a apreciat că această fundamentare a excepției lipsei calității procesuale pasive nu poate fi primită deoarece reclamantul pretinde că răspunderea pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin faptul că a fost lipsit de folosința bunului său imobil, aparține statului. În ce măsură pretenția reclamantului este sau nu fondată, deci în ce măsură răspunderea civilă a statului poate fi reținută pe temeiul juridic și faptic invocat de reclamant este o chestiune de fond care se poate tranșa numai prin analiza temeiniciei pretențiilor reclamantului. În privința calității procesuale pasive însă, cauza acțiunii astfel cum a fost aleasă de reclamant, singurul care poate face o asemenea alegere pentru întemeierea pretențiilor sale deduse judecății, este suficientă pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a statului în prezenta cauză.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul Statul Român a susținut că termenul de prescripție a început să curgă în anul 1996, respectiv la data la care reclamanții susțin că au demarat o serie de demersuri judiciare și administrative pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului indicat în acțiune sau cel mai târziu în anul 2001, atunci când au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001 în același scop.

Tribunalul a constatat că, față de temeiul juridic pretenției invocate de reclamanți pentru acțiunea de față, respectiv răspunderea civilă delictuală, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, conform regulii

tempus regit actum

.

Or, sub acest aspect, este de constatat că reclamanții au cunoscut paguba precum și persoana care răspunde de ea la momentul la care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, respectiv 19 mai 2008, data emiterii dispoziției Primarului General al Municipiului București, deoarece la acel moment s-a stabilit cu certitudine că imobilul fusese preluat în mod abuziv de stat.

Pe cale de consecință, întrucât acțiunea de față a fost introdusă la data de 16 mai 2011, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privința fondului, tribunalul a constatat că pretențiile deduse judecății sunt reprezentate de plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 1 iunie 1948 - 19 aprilie 2007, temeiul acestor pretenții fiind faptul preluării imobilului de către stat în perioada regimului comunist.

Cu privire la acest temei al acțiunii de față, tribunalul a constatat că, deși în mod cert prin preluarea imobilului din București, de către stat în perioada regimului comunist, reclamanților li s-a produs un prejudiciu constând în pierderea dreptului de proprietate asupra bunului menționat, totuși acest prejudiciu a fost acoperit în întregime prin restituirea în natură a imobilului în condițiile speciale de reparație, respectiv ale Legii nr. 10/2001.

S-a reținut că, pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada istorică menționată, aceasta este singura modalitate de reparație a prejudiciului produs persoanelor îndreptățite, nefiind posibil a se reține și un alt prejudiciu reprezentat de lipsa de folosință a imobilului în perioada respectivă, deoarece acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de persoanele fizice și juridice în perioada regimului comunist nu poate avea loc decât în măsura și în limitele în care statul alege să răspundă pentru anumite consecințe ale existenței acestei perioade istorice. O asemenea alegere este exercițiul puterii suverane a statului care nu se poate manifesta decât prin adoptarea unei legi speciale de reparație.

Instanța de fond a apreciat că în privința imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, o asemenea lege specială de reparație există, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin această lege au fost stabilite condițiile în care se face repararea prejudiciului și anume fie prin restituirea în natură fie, după caz, prin echivalent. În plus, prin această lege, statul a stabilit și limitele răspunderii sale patrimoniale pentru prejudiciile create prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada regimului comunist cu privire la care a fost recunoscut caracterul abuziv prin Legea nr. 10/2001. Această limită este reprezentată de valoarea bunului preluat de către stat, deci prejudiciul efectiv, nu și cel reprezentat de lipsa de folosință a aceluiași bun, adică

lucrum cessans

. Pentru acest din urmă prejudiciu, statul nu poate fi ținut responsabil în lipsa unei legi speciale de reparație, în această privință nefiind vorba de o simplă răspundere civilă delictuală în condițiile art. 998 - 999 ci tot de răspunderea statului pentru consecințele unei perioade istorice, cea a regimului comunist, care la rândul său a existat tot ca urmare a exercițiului puterii suverane a statului exprimate începând cu 6 martie 1945 și până în 22 decembrie 1989.

Așa fiind, neexistând o lege de reparație specială în ceea ce privește lipsa de folosință a imobilului pentru perioada în care acesta a fost în patrimoniul statului până la restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001, a acorda despăgubiri în temeiul prevederilor art. 998 - 999 C.civ. pentru aceste consecințe ale existenței regimului comunist, ar însemna depășirea limitelor puterii judecătorești.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții care au susținut că argumentația primei instanțe este întemeiată pe o teză greșită, în sensul că a negat dreptul de proprietate care întemeiau pretențiile apelanților.

Apelanții consideră că este necontestat, inclusiv în motivarea primei instanțe, că există o răspundere a statului pentru consecințele perioadei regimului comunist, răspundere care nu este una reglementată distinct ca o răspundere a statului pentru consecințele unei perioade istorice

,

ci este o răspundere juridică ce trebuie calificată prin raportare la temeiurile regăsite în legislație, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În continuarea acestui raționament, apelanții consideră că nu există o prevedere legală care să limiteze răspunderea statului pentru beneficiul nerealizat, apreciind că dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze o astfel de răspundere ar fi trebuit să o legifereze explicit, legiferare care, însă, ar fi fost neconstituțională.

În orice caz, puterea suverană a statului și exercițiul acesteia nu implică dreptul statului de a-și limita răspunderea juridică în mod arbitrar.

Prin decizia civilă nr. 404/A din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Instanța de apel a reținut că situația concretă din speță se descrie în aceea că reclamanții au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe calea procedurii administrative reglementate de una din legile de reparație din domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001, iar nu în urma unei acțiuni de drept comun în virtutea căreia să se fi statuat asupra existenței unei fapte ilicite a statului care să nască dreptul la reparația integrală a eventualului prejudiciu. S-a arătat că fiecare cale are avantaje și dezavantaje specifice, spre exemplu Legea nr. 10/2001 extinde și recunoaște de drept caracterul abuziv al preluării unor imobile pentru situații cărora, într-o acțiune de drept comun, recunoașterea acestui fapt putea comporta discuții și necesita probe.

Întrucât s-au prevalat și au beneficiat de dispozițiile unei legi speciale de reparație, iar nu de cele ale unei hotărâri într-o procedură de drept comun, instanța de apel a considerat că reparațiile pe care le pot pretinde apelanții se limitează doar la cele prevăzute în legea specială de ale cărei dispoziții s-au prevalat.

În aceste condiții, reținând că  Legea nr. 10/2001 nu recunoaște dreptul foștilor proprietari la

lucrum cessans

(acesta poate fi acordat, în temeiul dreptului comun, exclusiv dacă ulterior emiterii dispoziției de restituire, în termenul legal, aceasta nu este pusă în executare și doar pentru perioada ulterioară emiterii dispoziției), Curtea a respins apelul formulat și a păstrat sentința atacată.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, invocând dispozițiile art.304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele considerente:

Decizia a fost motivată într-o manieră expeditivă și deloc riguroasă, aplicând greșit legea în raționamentul care se referă la limitele exercițiului puterii suverane a Statului Român, raportat la tezele evocate.

Recurenții  au susținut că prin prezentul recurs nu se dorește intervenirea în activitatea legislativă și în puterea suverană a statului de a legifera, ci să se sublinieze că reglementarea specială nu exclude aplicarea totală a regulilor generale privind răspunderea civilă delictuală, neaflându-se în prezența unei culpe, ci în prezența unei răspunderi obiective, răspundere recunoscută și asumată tocmai prin promulgarea Legii nr. 10/2001.

S-a invocat principiul garantării și ocrotirii proprietății private ca unic principiu fundamental al dreptului românesc. Ocrotirea în mod egal a proprietății private constituie o aplicație în această materie a principiului egalității în fața legii, principiu consacrat de art. 16 din Constituție. Aceleași drepturi sunt protejate și prin Convenția europeană, prin art. 41 și prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

În ceea ce privește răspunderea juridică - element implicit al Legii nr. 10/2001, s-a susținut că răspunderea Statului Român nu este un aspect contestat, prin raportare la fapta ilegală săvârșită de către intimată, mai precis confiscarea casei aparținând unei rude de gradul 1, răspundere care trebuie calificată în mod legal și prin raportare la temeiurile existente în legislația română.

De altfel, în motivarea sa, instanța de apel nu a oferit temeiul juridic al calificării date răspunderii statului, neindicând vreun sediu al acestei instituții.

Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a recunoscut explicit și retroactiv, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din lege, dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedați fără titlu, drept care a rămas nealterat până în prezent, în tot acest timp proprietarul pierzând doar posesia.

Recurenții au susținut că în situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat „că privarea de proprietate, dispusă în baza legii interne sau existentă în fapt, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, ca principiu, ea a considerat repunerea în situația anterioară ca cea mai bună formă a satisfacției echitabile, cu eventuala adăugare a obligației statului în cauză la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de folosința bunului și/sau de daune morale” .

În situația dedusă analizei există o evidentă încălcare a dreptului de proprietate, scopul art. 1 din Protocolul nr. 1 fiind de a proteja limitarea drepturilor de proprietate asupra bunurilor.

În acest caz, dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă părții lezate dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Singura calificare disponibilă în legislația română aplicabilă în cauză, care să corespundă concluziilor jurisprudențiale CEDO, este aceea oferită de dreptul comun reprezentat de Codul civil aplicabil raporturilor dintre părți, mai precis răspunderea civilă delictuală, pentru fapta proprie, reglementată de art. 998 C.civ.

Recurenții au susținut că sunt în prezența unei răspunderi obiective în situația în care sunt privați de repararea integrală a prejudiciului prin neacordarea beneficiului nerealizat derivat din lipsa de folosință a imobilului.

Răspunderea obiectivă este o răspundere excepțională, dar care este consacrată expres de Legea nr. 10/2001, astfel încât este de ordinul evidenței recunoașterea de către legiuitor a propriei fapte ilicite. Mutatis mutandis, este fără putință de tăgadă că intimata nu a dorit limitarea răspunderii sale, ci aplicarea principiului și a scopului legii mai sus-indicate sub toate aspectele.

Au mai susținut că restituirea în natură a imobilului în temeiul unei legi speciale nu vine să

acopere în integralitate prejudiciul, întrucât nu a fost acoperit și

lucrum cessans

, caz în care trebuie

invocată regula generală, cea a răspunderii civile delictuale.

Atât timp cât, prin legea de reparație, intimata a înlăturat doar în parte consecințele preluării abuzive a proprietăților și nu în integralitate, nu poate fi întemeiat considerentul instanței de apel în sensul că beneficiile se limitează doar la cele reglementate de legea specială.

Recurenții au arătat că nu există o incompatibilitate între legea specială și regulile generale în materia răspunderii civile delictuale.

Instanțele de fond au refuzat să recunoască, la nivel de principiu, posibilitatea reparării prejudiciului generat de lipsa de folosință a imobilelor confiscate de către Statul Român în perioada comunistă, afirmând practic că instituirea unei răspunderi pentru

damnum emergens

limitează sau exclude răspunderea aceleiași părți în culpă pentru

lucrum cessans

.

Regula generală a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, impune repararea integrală a prejudiciului produs, atât sub aspectul pagubei efective (

damnum emergens

), cât și sub cel al beneficiului nerealizat (

lucrum cessans

). De la aceasta regulă, orice excepție trebuie în mod expres legiferată. Legea nr. 10/2001 nu operează, prin niciunul dintre articolele sale, limitări ale răspunderii civile a Statului Român, după cum nici nu stabilește întinderea răspunderii civile a acestuia. De altfel, o prevedere legală care să limiteze răspunderea statului  la

damnum

emergens

ar fi fost în mod vădit neconstituțională.

Acțiunea în restituirea imobilelor preluate abuziv de stat întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită și de acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun.

S-a mai arătat că finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea unei forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor preluate abuziv de Statul Român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naționalizate, obiectul acesteia fiind reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, astfel cum reiese din dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 998-999 C.civ., care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite.

În situația imobilelor naționalizate, prin adoptarea acestui act normativ statul și-a asumat expres răspunderea față de persoanele îndreptățite pentru pagubele suferite prin naționalizare, aceste imobile fiind considerate de legiuitor ca fiind toate preluate în mod abuziv, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului.

Or, atât timp cât răspunderea nu este și nici nu ar putea să fie una limitată prin voința proprie, este fundamentală repararea completă a prejudiciului astfel creat, o reparare nu doar în parte - cum în mod lacunar se prevede în lege, ci una integrală - cum prevăd regulile de drept comun și regulile CEDO.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții reclamanți au criticat greșita aplicare a dispozițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998 - 999 C.civ., de către instanța de apel, care nu le-a recunoscut posibilitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat de Statul Român prin privarea reclamanților și autorilor acestora de folosința imobilului situat în București, pentru perioada 01 iunie 1948 – 19 aprilie 2007.

Recurenții reclamanți au susținut că, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, restituirea în natură fiind deja obținută (

damnum emergens

), sunt îndreptățiți la plata unor despăgubiri cu titlu de

lucrum cessans

, solicitate prin cererea de față.

Înalta Curte reține că noțiunea de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, se definește ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun și de a-i culege fructele (civile, în cauză) având drept premisă condiția deținerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat. Astfel, pentru a invoca lipsa de folosință, este necesar ca

titularul dreptului

să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terț.

În cauză, recurenții reclamanți nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosință a imobilului, de existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate, pe perioada de referință 1948 - 2007, pentru care solicită despăgubirile întrucât, astfel cum instanțele de fond au reținut, au redobândit în proprietate și posesie imobilul ce a aparținut autorului lor în temeiul legilor speciale de reparație iar nu pe calea dreptului comun, această distincție fiind relevantă în ceea ce privește data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate fi recunoscută existența dreptului de proprietate asupra bunului, fie de la data emiterii dispoziției de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de către statul comunist, în situația acțiunii în revendicare.

Dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății (art. 998 - 999 C.civ.) și obiectul asupra căruia poartă pretențiile formulate (imobil preluat de stat în regimul anterior anului 1989), contrar celor susținute de reclamanți prin motivele de recurs, instanța de apel, în mod corect, verificând prioritatea legii speciale impusă de respectarea principiului specialia generalibus derogant, inclusiv în materia răspunderii civile delictuale, a statuat asupra efectului pe care aplicarea unei astfel de legi îl are asupra obligației de reparare integrală a prejudiciului instituită în dreptul comun.

Corect s-a apreciat de către instanțele de fond că, în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condițiile în care Statul Român a acceptat să restituie proprietățile preluate abuziv de regimul comunist (recunoscută în mod constant  în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), prin legislația specială adoptată în materie (Legea nr. 10/2001) legiuitorul nu a optat și pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință cu privire la imobilele ce au fost preluate și deținute abuziv de stat.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot

Maria Atanasiu și alții c. României

, atunci când un stat adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă

eo ipso

în toate cazurile.

Punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, Statul Român a optat pentru despăgubirea integrală pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Însă modalitatea de despăgubire, care vizează imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu, are în vedere restituirea în natură a bunului sau contravaloarea acestuia, fără alte forme de acoperire a beneficiului nerealizat.

Prin faptul că legea specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se poate nega, de principiu, posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalități, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conținutul legii speciale, însă fapta ilicită ce poate fi analizată în contextul Legii nr.10/2001 nu este reprezentată de privarea fostului proprietar de dreptul de proprietate asupra imobilului ci de conduita Statului Român în procedura de soluționare a notificării. Într-o acțiune precum cea de față reclamantul trebuie dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular și în concret, mecanismul de reparație pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient sau decizia respectivă nu a fost executată iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeași lege pentru a sancționa  autoritatea competentă în caz de nemulțumire, răspunderea obiectivă a statului fiind subsidiară procedurii speciale.

Or, în cauză, nu se impută statului o conduită nelegală ce ar fi putut fi analizată pe această cale, ci un aspect pe care, în mod corect instanțele de fond, nefiind învestite cu o acțiune în revendicare în care să analizeze titlul de proprietate al autorilor reclamanților în comparație cu titlul statului, respectiv caracterul valabil sau nu al preluării și al posesiei exercitate de stat,  nu l-au putut califica drept faptă ilicită.

Distincția operată de recurenți în memoriul de recurs între natura diferită a acțiunii în restituire față de acțiunea în revendicare este corectă însă ea vine să susțină tocmai efectele distincte pe care cele două tipuri de acțiuni le produc asupra patrimoniului fostului proprietar, în ceea ce privește recunoașterea dreptului de proprietate, în cazul restituirii în natură a bunului lipsind, astfel cum s-a arătat, efectul retroactiv al revendicării.

În cauză reclamanții nu au promovat o acțiune în revendicare în care să se prevaleze de titlul valabil al autorului lor, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că au păstrat calitatea de proprietari neîntrerupt. În acest caz, prevalându-se și de garanția art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție,  ar fi putut pretinde existența unui prejudiciu, constând în imposibilitatea exercitării dreptului de folosință (

ius utendi și ius fruendi

) pe perioada

deposedării.

Dimpotrivă, au optat pentru restituirea imobilului, în procedura specială de reparație, ceea ce presupune că dobândesc calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului. Prin urmare numai de la acea dată, la care pot dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului, pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării unui drept de folosință asupra imobilului.

Pe de altă parte, potrivit dreptului comun, acordarea despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speță - anterior acestui moment), iar această dată nu poate fi reținută ca fiind cea a pierderii posesiei imobilului de către autorii lor, prezumată de reclamanți, întrucât procedura Legii nr.10/2001 nu a impus o astfel de verificare.

Reclamanții și-au întemeiat criticile formulate în memoriul de recurs, între altele, pe argumentul că și dispozițiile Legii nr. 10/2001 conservă, în art. 2 alin. (2) din lege, calitatea de proprietar pentru persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil și care, astfel își păstrează calitatea de proprietar pe care o exercită după primirea deciziei.

Este de observat că norma legală menționată nu putea constitui temei juridic al cererii întrucât fusese abrogată prin Legea nr.1/2009, anterior  promovării prezentei acțiuni la data de 16 mai 2011. De altfel, nici nu a fost invocată ca temei de drept în fața instanței de fond pentru a constitui obiect de analiză în etapele procesuale anterioare.

În consecință, aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului situațiilor juridice intrate în domeniul de reglementare al legislației reparatorii speciale, nu poate fi analizată decât în limitele pe care legiuitorul le-a fixat. Legea nr. 10/2001 și legile ulterioare ce reglementează regimul de stabilire și plată a despăgubirilor fac aplicarea principiului

restituirii integrale a bunului

sau contravalorii actuale a acestuia, însă nu și pe cel al reparării integrale a prejudiciului, pentru proprietarul deposedat de bun, astfel cum este prevăzut în dreptul comun.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a apreciat corect cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, procedând la o corectă interpretare și aplicare a legii.

În consecință, în baza art.312 alin.1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.