ÎCCJ, decizie (scj.ro #141603)

Imobil preluat abuziv de stat. Măsuri reparatorii prin echivalent. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului stabilită prin hotărâre judecătorească și suma menționată în titlul de despăgubire

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic

: imobil

prejudiciu

despăgubiri

titlu de despăgubire

C.civ., art. 1349

Legea nr. 10/2001 stabilește răspunderea statului pentru imobilele care au fost preluate abuziv, fiind puse la îndemâna persoanelor îndreptățite mijloace juridice pentru finalizarea obligațiilor stabilite în sarcina autorităților administrative. De asemenea, Legea nr. 247/2005 prevede în art. 19 posibilitatea contestării deciziei emise de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii nr. 554/2004, în egală măsură fiind supus controlului judecătoresc și refuzul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de soluționare a cererii în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea 247/2007, iar Legea nr. 165/2013 asigură posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a deciziilor emise în baza acestei legi, conform art. 35.

Pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală nu pot fi solicitate despăgubiri reprezentând diferența dintre valoarea de circulație, stabilită ca măsură reparatorie prin hotărâre judecătorească, a imobilului notificat, imposibil de restituit în natură și suma ce urma a fi stabilită de Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2015, nefiind incidente dispozițiile art. 1349 C.civ., întrucât acordarea acestor despăgubiri se circumscrie unei proceduri speciale reglementate prin normele legilor speciale de reparație, ce au prioritate față de dispozițiile dreptului comun potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Secția I civilă, decizia nr.1140 din 23 iunie 2017

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 29.09.2014, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Municipiul București prin Primarul General și Prefectura Municipiului București prin Prefect, au solicitat obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 12.213.896,98 lei (echivalent a 2.714.199,33 euro), reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor într-un termen rezonabil și a executării defectuoase de către pârâți a obligației de soluționare a cererii  privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, aferente imobilului situat în București, precum și a executării necorespunzătoare a obligațiilor legale stipulate în sarcina acestora și a nerespectării deciziei civile nr. 467/A din 16.09.2010, pronunțată în dosarul nr. x/3/2009 de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

De asemenea, reclamantele au mai solicitat obligarea pârâților și la plata sumei de 2.500.419,65 lei (echivalent a 555.648,81 euro), reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată la valoarea de 3.519.409,33 euro (echivalent a 15.837.341,98 lei), ce reprezintă valoarea de piață a imobilului, aferentă perioadei 18 septembrie 2011 - 20 mai 2013, pentru repararea prejudiciului rezultat ca urmare a neexecutării de către aceștia a obligațiilor stabilite prin decizia civilă nr. 467/A din 16.09.2010, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și urm. C.civ., art. 1530 și urm. C.civ., O.G. nr. 13/2011, O.G. nr. 80/2013, art. 50 din Legea nr. 10/2001 și  art. 192 și urm. C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr. 772 din 8.06.2015, Tribunalul București, Secția a IV- a civilă a respins acțiunea reținând  că  ceea ce solicită reclamantele cu titlu de despăgubire este reprezentat de diferența dintre valoarea de circulație a imobilului, stabilită ca reper al dreptului lor prin decizia civilă nr. 476/A din 16.09.2010 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și suma care urmează să fie stabilită de Secretariatul Comisiei Centrale de Despăgubiri prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013.

Întrucât prejudiciul afirmat de reclamante constă în diferența dintre suma reținută drept reper de către instanță și cea acordată la finalul procedurii de soluționare a notificării, procedură care la acel moment nu era finalizată s-a apreciat că acest prejudiciu nu poate fi stabilit de instanță sau constatat ca atare. S-a mai reținut că este incert rezultatul negativ prognozat de reclamante cu privire la procedura de stabilire a despăgubirii, în condițiile în care efectele deciziei civile nr. 476/A/2010 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie se produc în continuare, fiind foarte probabil ca această hotărâre să fie în final respectată de autorități.

Chiar dacă s-ar admite existența prejudiciului, instanța de fond a reținut că reclamantele ar avea la îndemână căi procedurale de contestare a eventualelor decizii ale autorităților implicate, pentru analizarea cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care s-a apreciat că nu se poate reține din acest punct de vedere încălcarea articolului 6 CEDO.

S-a mai constatat că, deși cererea este argumentată cu trimitere la durata nerezonabilă în care a fost analizată notificarea reclamantelor, fiind indicată această durată drept elementul material al răspunderii - fapta ilicită - răspunderea patrimonială a pârâtelor nu ar urma să fie atrasă în raport de această faptă, ci în raport de rezultatul, încă incert, al procedurii. Acest lucru rezultă din analiza făcută de reclamante în cuprinsul cererii cu privire la condiția prejudiciului suferit. Cu alte cuvinte, deși afirmă că fapta pârâtelor este de a tergiversa soluționarea notificării, reclamantele susțin că prejudiciul este de fapt unul material, echivalentul diferenței dintre ce se solicită și ce ar putea obține, aspecte fără legătură cu fapta imputată, motiv pentru care instanța de fond nu a reținut legătura de cauzalitate între fapta afirmată și prejudiciu.

Prin urmare, s-a constatat că în lipsa unui prejudiciu cu caracter actual și cert și a legăturii de cauzalitate între acesta și fapta ilicită afirmată, în lipsa unei ingerințe concrete în raport de afirmatul prejudiciu, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

La data de 19.10.2015, reclamantele A. și B. au formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr.772 din 8.06.2015, în temeiul art. 444 C.proc.civ., susținându-se că instanța a omis să se pronunțe în ce privește  petitul  de  obligare a pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare.

Prin sentința civilă nr. 1329 din 9.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 772/2015 și respins capătul de cerere referitor la acordarea dobânzii penalizatoare, ca nefondat.

Reclamantele A. și B. au declarat apel împotriva sentinței civile nr.772/2015, precum și a  sentinței civile nr. 1329/2015 pronunțate de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 519/A din 30.06.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, apelul reclamantelor a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 519/A din 30.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, precum și împotriva încheierii premergătoare, din ședința din 23.06.2016, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă au  formulat recurs reclamantele, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la  data de 3.11.2016.

Prin rezoluția de la data de 14.11.2016, Înalta Curte a dispus comunicarea motivelor de recurs intimaților-pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Municipiul București prin Primarul General și Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului, arătându-se că în mod corect instanța de apel a constatat că la data pronunțării hotărârii instanței de fond prejudiciul pretins nu era cert în condițiile în care procedura derulată în temeiul Legii nr. 165/2013 nu era finalizată, iar, dacă s-ar admite existența acestui prejudiciu, reclamantele au la îndemână căi procesuale de contestare a deciziilor autorităților implicate.

De asemenea, s-a susținut că în mod corect instanța de fond a reținut că în afara examinării condițiilor răspunderii civile delictuale, se impune analiza pretinsului prejudiciu din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București a solicitat respingerea recursului, învederându-se că, instanța de recurs nu are competența de a verifica hotărârea dată în apel sub aspectul netemeiniciei în raport de dispozițiile art. 488 C.proc.civ.

S-a arătat că asupra dispozițiilor emise de Primarul General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, controlul de legalitate al prefectului este obligatoriu potrivit dispozițiilor Legii nr. 544/2004 a contenciosului administrativ și cum termenul de exercitare a controlului de legalitate este potrivit dispozițiilor legale, de maximum un an, Instituția Prefectului Municipiului București s-a încadrat în acest termen legal. S-a mai învederat că Instituția Prefectului Municipiului București nu a fost parte în litigiile anterioare avute de recurentele-reclamante.

Prin răspunsul la întâmpinări, recurentele-reclamante au solicitat respingerea apărărilor formulate de Instituția Prefectului Municipiului București și respectiv, de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților susținându-se că motivele de nelegalitate se circumscriu dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., iar apărările formulate în întâmpinări de către intimatele-pârâte au fost formulate și în faza procesuală a apelului nefiind invocate argumente noi. Se arată că în mod greșit Instituția Prefectului Municipiului București a retrimis dosarul către Primăria Municipiului București, acest lucru reprezentând un fapt ilicit, nefiind o atribuție stabilită prin lege în sarcina sa.

S-a mai învederat că în mod greșit a susținut intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților că ar fi aplicabile dispozițiile legale din cadrul procedurii de executare silită, deoarece recurentele-reclamante nu au solicitat în acest dosar punerea în executare a deciziei civile nr. 467/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă.

Prin rezoluția din 3.02.2017, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului  privind admisibilitatea  în principiu  a recursului.

Raportul a fost comunicat părților la data de 13.04.2017 nefiind  formulate  puncte de vedere  cu privire la acesta.

Prin încheierea de ședință din 19.05.2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul formulat de reclamante împotriva deciziei civile nr. 519/A/2016 și a încheierii din 23.06.2016, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, fixându-se termen de judecată la  9.06.2017.

În recursul declarat de recurentele reclamante atât împotriva deciziei civile nr. 519/A din 30.06.2016, precum și împotriva încheierii din 23.06.2016, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă au fost  invocate  dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

Astfel, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în ce privește decizia recurată vizează faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens s-a arătat că prin motivele de apel a fost criticată hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie în raport de obiectul pricinii ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâților-intimați Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Municipiul București prin Primar General și Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect.

Recurentele-reclamante au susținut că fapta ilicită constă în acțiunile și inacțiunile pârâților, că prejudiciul solicitat deși este actual și cert, nu a fost analizat de instanța de apel, că  de fapt  prejudiciul este mult mai mare, având în vedere că a fost emis  de către  Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor titlul de despăgubire nr. x/2014, pentru suma de 686.955 euro, valoare care nu respectă  grila notarială.

În aceeași idee, recurentele-reclamante au mai arătat că temeiul  răspunderii civile delictuale vizează executarea cu întârziere a obligației de a face, soluționarea cu întârziere a notificării, obligație impusă prin decizia nr. 467/A din 16.09.2010 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, că această întârziere le-a cauzat un prejudiciu considerabil constând în diferența dintre valoarea de piață a imobilului în 2010 și plafonul despăgubirilor instituit prin Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, se învederează că obiectul pricinii nu îl reprezintă o acțiune pentru valorificarea drepturilor reglementate de legile speciale de reparație privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci sancționarea faptelor ilicite săvârșite de instituțiile publice competente să soluționeze cererea formulată de recurentele-reclamante, iar temeiul juridic al acțiunii vizează dispozițiile de drept comun din Codul civil referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Din perspectiva celor expuse s-a susținut că instanța de apel în mod greșit a reținut în considerentele deciziei  incidența unor acte normative care se referă la alte aspecte, legi speciale de reparație în situația preluării abuzive a imobilelor de către statul comunist,  motiv pentru care  se arată că în mod greșit instanța de apel a   reținut incidența  principiului specialia generalibus derogant.

Recurentele-reclamante au mai arătat că prejudiciul rezultă din faptul că în raport de legile de reparație, intimatele-pârâte aveau obligația de a pune în aplicare în termen și în mod corect dispozițiile legale privind soluționarea notificării și că în acest sens acțiunile și inacțiunile intimatelor-pârâte constituie fapte ilicite, însă instanța de apel s-a raportat  în  mod greșit la o altă situație de fapt.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 481 C.proc.civ., potrivit cărora „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta, sau în cazurile anume prevăzute de lege", întrucât soluționând apelul aceasta a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1349 C.civ.

În această idee, s-a învederat că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, întrucât reclamantele nu au consimțit la îngreunarea  situației în calea de atac a apelului, cu atât mai mult cu cât instanța de fond nu a avut aceeași abordare cu cea a instanței de apel, iar intimații-pârâți nu au invocat apărări în sensul celor reținute de instanța de apel.

În privința criticilor de nelegalitate cu privire la condiția prejudiciului, se arată că motivarea instanței de apel încalcă principiul non reformatio in pejus în sensul că în loc să constate că instanța de fond a reținut în mod nelegal că prejudiciul suferit de recurentele-reclamante nu este cert și actual, instanța de apel a apreciat că singura modalitate de valorificare a pretențiilor o reprezintă contestația împotriva deciziei emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, apreciere eronată față de faptul că prejudiciul rezultă din faptele intimatelor-pârâte.

Or, din perspectiva celor expuse se învederează că instanța de apel nu a cenzurat hotărârea pronunțată de tribunal, ci a rejudecat cauza prin prisma unor acte normative care nu au legătură cu cererea de chemare în judecată, sens în care în mod greșit, s-a reținut că recurentele-reclamante au uzat deja de procedurile prevăzute de legile speciale.

Recurentele-reclamante au mai arătat că proba cu expertiza pentru evaluarea prejudiciului a avut ca obiectiv stabilirea valorii bunului în conformitate cu valoarea acestuia din grila notarială, și nu stabilirea valorii de piață. Cu privire la acest aspect s-a susținut că instanța de apel nu a valorificat efectul devolutiv al apelului, refuzând încuviințarea probei cu o motivare străină de natura pricinii.

În concluzie, arată recurentele-reclamante reținând o altă stare de fapt, instanța de apel nu numai că nu a judecat cauza, dar a încălcat și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., care stabilesc obligația instanței de judecată de a preciza motivele de fapt și de drept care au format convingerea  în pronunțarea soluției, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel vizează  aplicarea greșită a legilor speciale la situația de fapt dedusă judecății, precum și încălcarea dispozițiilor art. 1536 C.civ.

S-a învederat că dispozițiile art. 1536 C.civ. instituie un criteriu stabil pentru calculul prejudiciului sub forma dobânzii legale penalizatoare și o prezumție a existenței prejudiciului din neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de a face.

S-a arătat că cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtelor la plata în solidar a sumei de 2.500.419,65 lei (echivalent a 555.648,81 euro), reprezentând dobânda legală penalizatoare.

Or, susțin recurentele  reclamante în contextul în care prin decizia nr. 467/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă s-a stabilit în sarcina Primăriei Municipiului București obligația de a acorda recurentelor reclamante despăgubiri echivalente cu valoarea de piață a imobilului imposibil de restituit în natură, rezultă că neexecutarea acestei obligații constituie un prejudiciu care trebuie reparat conform dispozițiilor art. 1536 C.civ.

Față de împrejurarea că valoarea despăgubirilor fusese stabilită la suma de 3.519.409,33 euro s-a susținut că în raport de această sumă trebuie calculate daunele-interese, iar neexecutarea obligației de a face dă dreptul creditorului la plata de daune interese egale cu dobânda legală penalizatoare.

S-a învederat că sunt greșite considerentele deciziei instanței de apel referitoare la aplicabilitatea reglementărilor din cadrul procedurii de executare silită, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat recuperarea prejudiciului suferit cu referire la dobânda legală penalizatoare calculată conform prevederilor art. 1536 C.civ. pentru executarea cu întârziere a  obligației de a face.

O altă critică,  din perspectiva incidenței  dispozițiilor  art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. vizează încălcarea dispozițiilor art. 1349 C.civ., întrucât nu au fost analizate condițiile impuse de legiuitor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Prin recursul declarat în cauză împotriva încheierii premergătoare de la 23.062016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, recurentele reclamante au formulat critici în ceea ce privește respingerea probei cu expertiza de evaluare a prejudiciului de către instanța de apel  susținându-se că sub acest aspect instanța nu a valorificat efectul devolutiv al apelului refuzând încuviințarea probei cu o motivare străină de natura pricinii.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.,  Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., din perspectiva susținerilor recurentelor reclamante, că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii,  că  a fost  reținută  o altă stare de fapt, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. în ceea ce privește  obligația de a preciza motivele de fapt și de drept care au format convingerea în pronunțarea soluției, Înalta Curte reține că este nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate  motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și  motivele  pentru care s-au  înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul  motivării fiind  acela de a explica  soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta atât argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile  legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv  decât dacă  susținerile părților  sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurentelor reclamante în sensul că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, că instanța de apel s-a raportat la o altă stare de fapt  decât cea expusă în acțiune, Înalta Curte  constată următoarele:

În ceea ce privește obiectul litigiului în raport de starea de fapt descrisă de reclamante în acțiune, instanța de apel a constatat că acesta vizează obligarea pârâtelor la plata sumei de 12.213.896,98 lei (echivalent a 2.714.199,33 euro), reprezentând prejudiciul suferit de reclamante ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluționare a cererii reclamantelor și a executării necorespunzătoare a obligațiilor legale stipulate în sarcina acestora, cât și a dispozițiilor Curții de Apel București din decizia civilă nr. 467A/2010, irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea reclamantelor, în sensul obligării pârâtului Primăria Municipiului București la acordarea despăgubirilor sub forma măsurilor reparatorii, în condițiile stabilite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, a cărui valoare va fi stabilită prin actualizarea cuantumului titlurilor de despăgubiri, menționate în decizia civilă nr. 1654/A din 16.12.2005 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, astfel încât acestea să reflecte valoarea de piață a imobilului.

În raport de această stare de fapt necontestată, instanța de apel a reținut că suma pretinsă de reclamante în litigiul pendinte reprezintă diferența dintre valoarea de circulație a imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 476/A/2010 (3.519.409,33 euro) și suma care urma a fi stabilită de Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2015.

Din această perspectivă și în raport cu starea de fapt descrisă de recurentele reclamante în cererea de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că reclamantele au solicitat pe calea răspunderii delictuale conform art. 1349 noul Cod civil, acordarea despăgubirilor stabilite conform deciziei civile nr. 1654/A din l6.12.2005 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, că  acordarea despăgubirilor pretinse se impunea a fi făcută în procedurile prevăzute de legile speciale, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, respectiv Legea nr.165/2013, cu atât mai mult cu cât reclamantele au avut îndemână mijloace procesuale specifice de valorificare a dreptului pretins potrivit acestor legi, precum și procedura executării silite conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite obligații în sarcina pârâtului Primarul Municipiului București.

Or, față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanța de apel  și-a argumentat soluția adoptată prin raportare la starea de fapt invocată în acțiune de către reclamante constatându-se că în litigiul pendinte nu sunt incidente prevederile de drept comun din noul Cod civil referitoare la instituția răspunderii civile delictuale, ci dispozițiile cu caracter special din legile de reparație menționate, în virtutea principiului de drept potrivit cu care legea specială derogă de la cea generală (

specialia generalibus derogant).

În  susținerea  acestor argumente de fapt și de drept, instanța de apel a mai arătat că  Legea nr. 10/2001 stabilește răspunderea statului pentru imobilele care au fost preluate abuziv fiind puse la îndemâna persoanelor îndreptățite mijloace juridice pentru finalizarea obligațiilor stabilite în sarcina autorităților administrative (existând posibilitatea sesizării instanței de judecată cu o acțiune întemeiată pe obligația de a face prin care să se solicite obligarea pârâtului la soluționarea notificării, dar și posibilitatea soluționării pe fond a notificării în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii  de Secțiile Unite ale ÎCCJ).

În acest context s-a reținut că reclamantele au avut posibilitatea sancționării refuzului de soluționare a notificării prin acționarea în instanță, sens în care s-a constatat că în anul 2004 reclamantele au declanșat primul litigiu împotriva pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, finalizat prin decizia nr.1654/A din 16.12.2005 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.

În același sens al argumentării soluției adoptate, instanța de apel a arătat că de altfel și Legea nr. 247/2005 prevede în art. 19 posibilitatea contestării deciziei emise de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii nr. 554/2004, în egală măsură fiind supus controlului judecătoresc și  refuzul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de soluționare a cererii în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea 247/2007, precum și faptul că Legea nr. 165/2013 asigură posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a deciziilor emise în baza acestei legi, conform art. 35.

Prin urmare, în argumentarea soluției adoptate, instanța de apel  în raport de starea de fapt invocată și de hotărârile judecătorești de care s-au prevalat reclamantele a  reținut că legile speciale asigură  acestora accesul la justiție în  valorificarea pretențiilor solicitate, și că prin procedura instituită de  legile  speciale  nu sunt încălcate  dispozițiile  art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același timp, instanța de apel, în argumentarea soluției în fapt și în drept a mai arătat că, dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865 prevăd posibilitatea sesizării instanței de executare pentru constrângerea debitorului la îndeplinirea obligației de a face stabilite prin hotărârea judecătorească prin aplicarea unei amenzi civile  în condițiile art. 580 indice 3, procedură pe care  reclamantele  au  urmat-o în anul  2011.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel s-a raportat la starea de  fapt invocată de reclamante argumentând în drept de ce sunt incidente dispozițiile prevăzute de legile speciale de reparație și nu dispozițiile din dreptul comun (în respectarea principiului specialia generalibus derogant), Înalta Curte constată că decizia recurată  nu cuprinde motive străine de natura pricinii, că  în considerente sunt arătate atât motivele de fapt cât și de drept care au format convingerea instanței în adoptarea soluției,  motiv pentru care Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentelor reclamante legate de încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C.proc.civ., situație în care  motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. invocat  este  nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs  prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., ce vizează în susținerea recurentelor reclamante aplicarea greșită a legilor speciale la situația de fapt dedusă judecății, precum și încălcarea dispozițiilor art. 1536 și 1349 C.civ., Înalta Curte reține că și acest motiv este nefondat pentru  următoarele  considerente:

Obiectul litigiului pendinte așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată  vizează obligarea pârâților  la plata diferenței  dintre valoarea de circulație a imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 476/A/2010 (3.519.409,33 euro) și suma care urma a fi stabilită de Secretariatul Comisiei Naționale, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2015.

Or, față de obiectul dedus judecății, de starea de fapt conturată în cauză prin prisma hotărârilor judecătorești invocate de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că deși reclamantele au solicitat pe calea răspunderii delictuale, conform art. 1349 noul Cod civil, acordarea despăgubirilor stabilite conform deciziei civile nr. 1654/A din l6.12.2005 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă, acordarea acestor despăgubiri se circumscrie unei proceduri speciale reglementate prin normele legilor speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 și, respectiv Legea nr.165/2013, ce au prioritate față de dispozițiile dreptului comun potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Prin urmare, înlăturarea de la aplicare a legii generale operează ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia  generalibus  derogant.

Din perspectiva celor expuse și a principiului de drept sus enunțat, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal și corect a înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală  - art. 1349 C.civ. – precum și a dispozițiilor art. 1536 C.civ., cu referire la dobânda legală  penalizatoare  calculată  pentru executarea cu întârziere a unor obligații de a face, motiv pentru care criticile recurentelor reclamante legate de încălcarea dispozițiilor  sus enunțate sunt nefondate.

În aceeași idee, Înalta Curte mai  reține că  în situația în care obligația de a face de care se prevalează  recurentele reclamante  a fost stabilită prin hotărâre  judecătorească, sancțiunea  executării cu întârziere este  cea reglementată  de legea procesuală  civilă în cadrul  procedurii de executare silită, nemaifiind aplicabile  dispozițiile  de drept  material invocate.

Înalta Curte reține că în condițiile în care în litigiul pendinte nu-și găsesc aplicabilitate  dispozițiile art. 1349 și 1536 C.civ., instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare și aplicare a normelor de drept material nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.

Nefondate sunt și susținerile recurentelor reclamante legate de încălcarea principiului non reformatio in pejus prevăzut de art. 481 C.proc.civ., în sensul susținut de acestea  că  prin neaplicarea  dispozițiilor art. 1349 C.civ. li  s-a creat o situație mai rea decât cea  stabilită de instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte reține că în condițiile incidenței și aplicabilității în prezentul litigiu a principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile de drept comun - art. 1349 C.civ. - sunt înlăturate în virtutea acestui principiu motiv pentru care nu pot fi primite susținerile recurentelor reclamante legate de  încălcarea principiului non reformatio în pejus, în sensul arătat și nici susținerile legate de încălcarea principiului  contradictorialității din perspectiva învederată de acestea.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu echivalează cu o înrăutățire a situației reclamantelor în propria cale de atac, faptul că instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii și împrejurarea că reclamantelor le-a fost emis titlul de despăgubire nr. x din 21.10.2014 pentru suma de  3.034.692,41 lei echivalent a 686.955 euro, precum și faptul că acest titlul a făcut obiectul sentinței nr. 4598 din 15.07.2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ, prin care a fost obligată Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unui titlu de despăgubire în completare în favoarea reclamantelor conform art. 19 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 pentru suma de 3.543.859,23 lei, echivalent a 802.322,669 euro, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului preluat abuziv și valoarea  acordată prin titlul de despăgubire nr. x/2014,  în condițiile în care instanța de apel a arătat că această împrejurare nu schimbă soluția pronunțată în cauză.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentele reclamante împotriva  încheierii de ședință de la 23.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte reține că recurentele reclamante au formulat critici ce vizează respingerea greșită a probei cu expertiza de evaluare a prejudiciului de către instanța de apel susținându-se că sub acest aspect instanța nu a valorificat efectul devolutiv al apelului refuzând încuviințarea probei cu o motivare străină de natura pricinii.

Criticile recurentelor reclamante sunt nefondate din perspectiva următoarelor considerente:

Prin încheierea din 23.06.2016, instanța de apel a respins proba cu expertiza evaluatorie și proba cu expertiza contabilă  solicitate de reclamante, motivat de faptul că la dosar a fost depusă modalitatea  de calcul  a dobânzii solicitate  și a valorii bunului raportat la grila notarilor, iar această modalitate de calcul nu a fost contestată.

S-a mai reținut în încheierea recurată că în ceea ce privește solicitarea de evaluare a imobilului la acel moment, instanța de apel a constatat că aceasta excede obiectului litigiului întrucât reclamantele solicită diferența dintre valoarea de circulație a imobilului la data de 16.09.2010, stabilită ca reper prin decizia  nr. 476/2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă și pentru cauze  cu minori  și de familie și suma stabilită de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ori valoarea  la data de  16.09.2010  a fost deja indicată de reclamante.

Înalta Curte reține că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ., instanța de apel poate încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri. De asemenea în conformitate cu  dispozițiile art. 479 alin. (2) C.proc.civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de părți, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel în condițiile în care instanța de apel poate încuviința refacerea, completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră  necesare în ceea ce privește  soluționarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte, din perspectiva dispozițiilor legale sus enunțate și a efectului devolutiv al apelului reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv  al instanței de apel.

Or, raportând cele expuse, la litigiul pendinte, în condițiile în care respingerea probei cu expertiza evaluatorie și a probei cu expertiza contabilă solicitate de recurentele reclamante a fost motivată de către instanța de apel prin raportare la înscrisurile și dovezile existente la dosar reținându-se că  la dosar a fost depusă modalitatea de calcul a dobânzii solicitate și a valorii bunului, modalitate  de calcul necontestată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentelor reclamante legate de nevalorificarea efectului devolutiv al apelului, precum și cele legate de motivarea respingerii probei solicitate, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C.proc.civ.

Față de cele expuse, cum nici una din criticile formulate de recurentele reclamante nu se circumscrie  motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ. a respins ca nefondat recursul formulat de reclamante.