ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1849/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin

decizia civilă nr.

313 A din 9 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

către reclamantul M.D.D. împotriva

sentinței civile nr. 1991 din 22 decembrie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 27/2011 pronunțată în

recurs în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra

faptului că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție,

sunt inadmisibile.

Conform dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. o astfel de statuare este

obligatorie pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în M.

Of., situație în care instanța de rejudecare apreciază că soluția dispusă de

instanța de fond prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de acordare de despăgubiri

față de pârâtul Statul Român este legală.

Criticile formulate

de apelantul reclamant, cu privire la această soluție, prin care se invocă

încălcarea deciziei nr. 33/2008 și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, nu vor mai fi analizate de instanța de rejudecare, față

de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 27/2011 pronunțată ulterior deciziei

nr. 33/2008, dar și pentru faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a

analizat pe larg în considerentele acestei decizii, inclusiv aspectele invocate

prin apel de reclamant, instanța de rejudecare, fiind ținută, ca toate

celelalte instanțe naționale, de dezlegarea dată acestor probleme de drept.

S-a mai susținut de

apelant că sentința instanței de fond este contradictorie, deoarece, deși a

reținut, în primul rând, că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

revendicare atrage și inadmisibilitatea cererii formulată în subsidiar, în

continuare a soluționat acțiunea în revendicare pe fond și nu prin admiterea

excepției inadmisibilității.

Critica este

nefondată, fiind infirmată de dispozitivul sentinței apelate prin care s-au

respins ca inadmisibile, atât revendicarea, cât și cererea de despăgubiri

formulată în subsidiar, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice,

Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, dispozitiv susținut pe deplin de argumentele de fapt și de

drept prezentate în considerentele sentinței.

Instanța a analizat

pe fond doar cererea de revendicare îndreptată împotriva pârâților persoane

fizice, A.G. și A.E., soluție ce nu contravine admiterii excepției

inadmisibilității cererilor formulate în contradictoriu cu ceilalți pârâți,

respectiv Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Inadmisibilitatea

cererii de despăgubiri formulată de reclamant în subsidiar, pentru ipoteza în

care instanța ar constata imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, a

fost corect respinsă ca inadmisibilă și față de pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, iar o astfel de soluție nu încalcă dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Admisibilitatea unei

astfel de cereri era condiționată de valorificarea în parte a cererilor

formulate pe cale principală de reclamant, respectiv de constatarea dreptului

de proprietate al acestuia asupra imobilului în litigiu, a dreptului său la

restituirea imobilului și evident, de constatarea imposibilității restituirii

imobilului în natură.

Prin sentința

recurată, instanța de fond a respins cererea privind constatarea dreptului de

proprietate al reclamantului asupra imobilului și cererea de revendicare

întemeiată în drept pe dispozițiile de drept comun și dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1, ca inadmisibilă, reținând că pentru valorificarea dreptului

său avea la îndemână dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr.

10/2001 (soluție intrată în puterea lucrului judecat față de decizia de

casare), situație în care a respins, pe cale de consecință și cererea formulată

în subsidiar, privind obligarea pârâților persoane juridice la plata

contravalorii imobilului.

2.1. Motive

Reclamantul a

declarat recurs prin care a formulat următoarele critici, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel a

încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil și dreptul de

proprietate, precum și principiul de drept potrivit căruia convențiile

internaționale relative la protecția drepturilor omului se aplică cu prioritate

față de reglementarea națională.

Prin decizia civilă

nr. 7493 din 10 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis

cauza spre rejudecare cu privire la cererea subsidiară, cu indicația de a fi

avute în vedere și dispozițiile deciziei nr. 27/2011.

În mod greșit

instanța de apel a considerat că cererea subsidiară este inadmisibilă și nu

s-ar mai impune analizarea acesteia.

Decizia în interesul

legii nr. 27/2011 nu mai era de actualitate la data

pronunțării soluției

instanței de apel, fiindcă nu mai existau premisele avute în vedere de aceasta,

respectiv funcționarea Fondului Proprietatea și procedurile instituite de Legea

nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel ar

fi trebuit să constate că prima instanță a procedat la o analiză a fondului

revendicării și să considere cererea subsidiară admisibilă, urmând să

stabilească în ce măsură legislația actuală asigură obținerea unei despăgubiri

pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

2.2. Analiza

recursului

Recursul este

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin

decizia civilă nr.

7493 din 10 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în

parte hotărârea instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare numai în

privința cererii în despăgubiri formulată direct împotriva statului.

În respectarea

cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere a analizat

legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de despăgubiri

îndreptată direct împotriva statului, aplicând cele statuate prin decizia în

interesul legii nr. 27/2011. Această decizie nu a căzut în desuetudine, câtă

vreme este încă valabil faptul că pentru imobilele preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii

prin echivalent constând în despăgubiri.

Jurisprudența

C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005. Ca atare, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia

generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs

cu legea specială.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de

evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe

baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Pe de altă parte,

parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu

limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și

alții împotriva României.

Față de cele ce

preced, câtă vreme reclamantul nu a acționat, pentru a-și valorifica dreptul la

despăgubiri, cu respectarea cerințelor legii speciale, nu poate pretinde

despăgubiri direct de la stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.D. împotriva deciziei civile

nr. 313 A din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 iunie

2014

.