ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2692/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2692/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

civil de față;

Prin cererea formulată la 14 februarie 2014

S.I. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 304A din 12 septembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, în temeiul art. 322 pct. 10 și 5 C. proc. civ. în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea cererii

s-a arătat că prin acțiunea înregistrată sub nr. 52357/3/2011, în temeiul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 RON, cu

titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul teren în suprafață de 2.202,00 mp

situat în str. P., sector 4, București.

Prin Sentința civilă

nr. 521 din 5 martie 2012, prima instanță a admis excepția inadmisibilității,

invocată din oficiu, urmare a Deciziei Înaltei Curți nr. 27 din 14 noiembrie

2011, prin care s-a stabilit că "acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această

convenție sunt inadmisibile".

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond a declarat apel reclamanta, apel respins prin

Decizia nr. 304A din 12 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă.

Prin Decizia nr. 1679

din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă împotriva Deciziei civile

nr. 304A din 12 septembrie 2012, reținând faptul că "în decizie se

regăsesc argumente, cu referire și la dispozițiile art. 330 alin. (4) C. proc.

civ., în sensul că nu se poate cenzura în acest cadru procesual o decizie în

interesul legii, iar aceasta nu poate fi înlăturată de la aplicare".

Pe de altă parte,

prin Încheierea din data de 20 februarie 2012, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantă,

având ca obiect dispozițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, așa cum au fost interpretate

prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 257

din 1 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7996/2/2012, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, admițând recursul împotriva Încheierii din

data de 20 februarie 2012, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 -

Titlul VII, așa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 466

din 14 noiembrie 2013 (publicată M. Of. nr. 35/16.01.2014), pronunțată în

Dosarul nr. 433D/2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul

respingerii excepției de neconstituționalitate "ca inadmisibilă",

având în vedere faptul că "nu are competența de a se pronunța asupra

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se

poate pronunța, asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost

interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată". Însă, față de

faptul că "prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de

Casație și Justiție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de

către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența

constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui

control de constituționalitate. (...) Instanța de contencios constituțional

este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin aceasta s-ar da unui

act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile

Constituției. Or, Curtea reține că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011,

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a realizat o

interpretare a conținutului normativ a Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

astfel încât, în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, Curtea nu are

competența să se pronunțe asupra constituționalității unei hotărâri

judecătorești, excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată

urmând a fi respinsă ca inadmisibilă".

Au fost invocate ca

temei de drept dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ. din 1865, raportate

la Decizia nr. 466/2013 pronunțată de Curtea Constituțională asupra excepției

invocate în prezenta cauză. Deși prin decizia respectivă nu s-a declarat

neconstituțională prevederea atacată, totuși revizuirea este admisibilă.

Pe de altă parte,

prin Decizia nr. 206/2013, analizând excepția de neconstituționalitate a art.

414

5

alin. (4) C. proc. pen., care reglementează obligativitatea

deciziilor pronunțate în recursuri în interesul legii în materie penală, Curtea

Constituțională a reținut cu efect obligatoriu problema competenței instanțelor

judecătorești de a analiza deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție atunci când acestea nu privesc interpretarea și

aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale.

S-au mai invocat ca

temei al revizuirii și disp. art. 322 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, potrivit

cărora: "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri

doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (...)".

Prevederile art. 322

pct. 5 teza I C. proc. civ. din 1865 stabilește trei condiții de

admisibilitate: descoperirea unui înscris după darea hotărârii atacate,

înscrisul să fie doveditor și să nu fi putut fi prezentat dintr-o împrejurare

mai presus de voința părții.

Înscrisul nou este

reprezentat de Decizia Curții Constituționale nr. 466/2013, care s-a publicat

în M. Of. nr. 35/16.01.2014, reclamanta luând cunoștință la data publicării,

care este evident ulterioară hotărârii atacate, și neputând prezenta înscrisul

instanței de apel din împrejurări evident mai presus de voința sa.

Prin Decizia nr. 115

A din 7 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă pentru

cauze cu minori și familie, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire

formulată de revizuenta S.I., împotriva Deciziei civile nr. 304 A din 12

septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr.

52357/3/2011, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că, potrivit art. 322 pct. 10 C. proc. civ.,

revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel se poate cere

dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională

legea,ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care a făcut

obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod

necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Cererea de revizuire

a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.,

argumentele invocate fiind însă aceleași cu ipoteza prevăzută la pct. 10 al

art. 322 C. proc. civ.

În dovedirea cererii

de revizuire s-a invocat Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013 a Curții

Constituționale pronunțată în Dosarul nr. 7996/2/2012 al Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la

sesizarea revizuentei S.I.

Prin Decizia nr.

466/2013 a Curții Constituționale s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate a prevederilor Titlului VII intitulat "Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv"

din Legea nr. 247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011.

Pentru a fi incident

art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este necesar ca, soluționând excepția invocată

în acea cauză, Curtea Constituțională să fi declarat neconstituțională legea,

ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul

acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și

evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Ori, în prezenta

cauză, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de

neconstituționalitate a prevederilor Titlului VII intitulat "Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv"

din Legea nr. 247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011.

Curtea nu a primit

opinia revizuentei sprijinită pe argumentele potrivit cărora și în situația în

care excepția a fost respinsă cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 10

C. proc. civ. este admisibilă în raport de considerentele sale, considerente ce

fac corp comun cu dispozitivul și în întregul lor, sunt general obligatorii.

Invocând Decizia nr.

206/2013 a Curții Constituționale pronunțată cu ocazia examinării art. 414

5

alin. (4) C. proc. pen., petenta apreciază că instanța constituțională a

dezlegat cu efect obligatoriu problema competenței instanțelor judecătorești de

a analiza deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, atunci când acestea nu privesc interpretarea și aplicarea unitară a

conținutului dispozițiilor legale.

Nici în Decizia nr.

206/2013 și nici în Decizia nr. 466/2013 Curtea Constituțională nu a ajuns la

această concluzie.

În considerentele

Deciziei nr. 466/2013 se arată: "Curtea Constituțională nu are competența

de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act

jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară,

astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată. Curtea

a constatat că prin Decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție nu

a realizat o interpretare a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr.

247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțele

judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții

Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de

constituționalitate.

Prin Decizia 27/2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit aplicarea unitară a unui

principiu general al dreptului, statuând că legea specială - Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea

principiului general de drept, potrivit căruia legile speciale derogă de la

cele generale - specialia generalibus derogant.

Instanța de

contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în

interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin

acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în

coliziune cu prevederile Constituției.

Or, Curtea a reținut

că Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a

realizat o interpretare a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr.

247/2005, astfel încât nu are competența de a se pronunța asupra

constituționalității unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, Curtea

Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția invocată de petenta S.I.,

reținând că prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

stabilit aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cum de altfel

s-a și pronunțat în fond prima instanță când a respins acțiunea, ca

inadmisibilă.

În consecință,

instanțele judecătorești, cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în

interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când

nu realizează o interpretare a conținutului normativ al unei legi, în speță

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - în condițiile în care nici Curtea

Constituțională nu are asemenea competență.

Din această perspectivă,

nici dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu sunt aplicabile cauzei,

deoarece înscrisul nou - Decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale - nu

este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia

judecării fondului soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs revizuenta S.I., criticând-o din perspectiva

prevederilor art 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critica

vizează condițiile de admisibilitate ale revizuirii care sunt diferite în cele

două cazuri prevăzute de art. 322 pct. 5 și pct. 10 C. proc. civ. În realitate,

instanța s-a limitat să analizeze o singură condiție de admisibilitate comună -

dacă înscrisul invocat - Decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale are

caracter determinant în soluționarea cauzei, respectiv dacă ar fi condus la

pronunțarea unei alte soluții.

Această concluzie

rezultă din faptul că singura motivare pentru care s-a respins cererea de

revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este că instanțele

judecătorești nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, atunci când nu realizează o interpretare a

conținutului normativ al unei legi.

Singura motivare

pentru care s-a respins cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C.

proc. civ. este că: "înscrisul nou - Decizia nr. 466/2013 a Curții

Constituționale - nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de

instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată".

Instanța arată că

"nici în Decizia nr. 206/2013 și nici în Decizia nr. 466/2013 a Curții

Constituționale nu a ajuns la această concluzie", respectiv că instanțele

judecătorești sunt competente să analizeze deciziile în interesul legii

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când acestea nu

privesc interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor

legale".

Prin urmare,

singurele argumente ale instanței sunt în sensul că pe de o parte Curtea

Constituțională nu ar fi reținut că instanțele sunt competente să analizeze

Decizia nr. 27/2011, iar pe de altă parte că, de vreme ce Curtea

Constituțională nu are asemenea competență, "cu atât mai mult"

instanțele nu sunt competente.

O a doua critică

vizează, în esență, faptul că în raport de interpretările date de Curtea

Constituțională în Deciziile nr. 2/2011, 206/2013, nr. 466/2013, raportate la

Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

instanțele judecătorești sunt competente să statueze dacă pot fi înlăturate

dispozițiile legale de drept intern cu consecința aplicării dispozițiilor

convenționale.

Se invocă în

sprijinul acestui argument mecanismul constituțional intern: art. 20, art, 126

alin. (3), art. 147 alin. (4) și art. 148 din Constituția României.

Pe de o parte, faptul

că Înalta Curte și Curtea Constituțională au competențe specifice în

soluționarea recursurilor în interesul legii și respectiv excepțiilor de

neconstituționalitate nu înlătură competența instanțelor judecătorești de a

aplica, în funcție de cadrul specific fiecărei cauze, atât dispozițiile

interne, cât și tratatele internaționale.

Pe de altă parte,

competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în interesul legii este

limitată la interpretarea și aplicarea unitară a legii, ceea ce nu s-a

întâmplat prin Decizia nr. 27/2011, care nu realizează o interpretare a

conținutului normativ al unei legi.

Recursul este

nefondat.

Examinând susținerile

recurentei, Înalta Curte reține că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., urmând să le analizeze din această perspectivă.

Sunt neîntemeiate

criticile formulate de recurentă referitoare la aplicarea dispozițiilor legale

privind admisibilitatea revizuirii.

Astfel, în ceea ce

privește temeiul de drept invocat de revizuentă, art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

din 1865, în mod corect a constatat Curtea de Apel București că aceste

prevederi legale nu sunt incidente în cauză.

Textul menționat

devine aplicabil numai dacă, după pronunțarea hotărârii definitive, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța sau o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță care au făcut obiectul acelei excepții.

Or, în speță, pentru

a susține argumentul de admisibilitate al cererii de revizuire, se invocă

Decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale, prin care s-a respins, ca

inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor Titlului VII din

Legea nr. 247/2005. Au mai fost reținute ca argumente și statuările instanței

de contencios constituțional din Deciziile nr. 2/2011 și 206/2013.

Se arată că, nu numai

dispozitivul se aplică, dar și considerentele deciziilor, care sunt în mod egal

obligatorii și care dau competență instanței să înlăture Decizia nr. 27/2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

permițându-i să aplice direct mecanismul prevăzut de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Argumentele sunt

lipsite de relevanță juridică pentru că, atâta timp cât prin decizia Curții

Constituționale s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate, decizia respectivă și nici considerentele sale nu mai

puteau constitui temei pentru cererea de revizuire.

Dacă cererea de

revizuire este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 322 pct. 10 C.

proc. civ., atunci este evident că instanța nu mai poate analiza nicio altă

susținere, inclusiv cea referitoare la aplicarea directă a dispozițiilor

convenționale.

În consecință,

instanțele nu pot analiza în ce măsură Decizia nr. 27/2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție este compatibilă cu dispozițiile din

Convenție sau din protocoalele sale adiționale.

Sunt neîntemeiate și

susținerile privind incidența dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

deoarece Decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale nu poate constitui un

înscris doveditor în sensul prevăzut de prevederile legale menționate.

Astfel, atât în

doctrină, cât și în jurisprudență s-a reținut că în revizuire înscrisul înseamnă

o probă scrisă în sensul strict al cuvântului, respectiv de înscris constatator

al manifestării de voință - instrumentam prohationis - spre exemplu,

înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, certificatele,

adeverințele, etc. În niciun caz, o hotărâre a Curții Constituționale nu poate

constitui un înscris nou, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 322

pct. 5 C. proc. civ.

Că este așa rezultă

și din faptul că legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv distinct de

revizuire care se întemeiază pe o hotărâre pronunțată de instanța de contencios

constituțional, și anume cel prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Așadar, în mod corect

a constatat curtea de apel că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și că cererea de revizuire este

inadmisibilă și sub acest aspect.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuenta S.I., împotriva Deciziei nr. 115/A

din 7 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ