ÎCCJ, decizie (scj.ro #118643)

Excepție de neconstituționalitate respinsă. Invocarea deciziei Curții Constituționale în cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 și 10 din Codul de procedură civilă din 1865. Inadmisibilitate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.

Index alfabetic :

revizuire

- excepție de neconstituționalitate

-  înscris

C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 5, pct. 10

Art. 322 pct. 10 C.proc.civ. din 1865 devine aplicabil numai dacă, după pronunțarea hotărârii definitive, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța sau o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care au făcut obiectul acelei excepții. Or, atâta timp cât printr-o decizie a Curții Constituționale s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, nici decizia respectivă și nici considerentele sale nu pot constitui temei pentru cererea de revizuire.

De asemenea o decizie a Curții Constituționale nu poate constitui un înscris doveditor în sensul prevăzut de prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., întrucât în revizuire înscrisul înseamnă o probă scrisă în sensul strict al cuvântului, respectiv de înscris constatator al manifestării de voință - instrumentum probationis - spre exemplu, înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, certificatele, adeverințele, etc. în nici un caz, o hotărâre a Curții Constituționale nu poate constitui un înscris nou. Că este așa, rezultă și din faptul că legiuitorul a înțeles sa reglementeze un motiv distinct de revizuire care se întemeiază pe o hotărâre pronunțată de instanța de contencios constituțional și anume cel prevăzut de art. 322 pct. 10  C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr. 2692 din 14 octombrie 2014

Prin cererea formulată la 14 februarie 2014 S.I. a solicitat revizuirea deciziei civile nr.304A din 12 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, în temeiul art. 322 pct. 10 și 5 C.proc.civ. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea cererii s-a arătat că prin acțiunea înregistrată sub nr. x7/3/2011, în temeiul art. 1

din Primul Protocol adițional la CEDO, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 lei, cu titlu de despăgubiri bănești pentru imobilul teren în suprafață de 2.202,00 mp situat în București.

Prin sentința civila nr. 521 din 05 martie 2012, prima instanță a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, urmare a deciziei Înaltei Curți nr.27/2011, prin care s-a stabilit că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art.13 din această convenție sunt inadmisibile".

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat apel reclamanta, apel respins prin decizia nr.304/A din 12 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin decizia nr. 1679 din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția  I civilă a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 304/A/2012, reținând faptul că „în decizie se regăsesc argumente, cu referire și la dispozițiile art. 330 alin. (4) CPC, în sensul că nu se poate cenzura în acest cadru procesual o decizie în interesul legii, iar aceasta nu poate fi înlăturată de la aplicare".

Pe de altă parte, prin încheierea din data de 20 februarie 2012, Tribunalul București a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantă, având ca obiect dispozițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, așa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 257 din 01 februarie 2013, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, admițând recursul împotriva încheierii din data de 20 februarie 2012, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.247/2005 - Titlul VII, așa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr.466 din 14 noiembrie 2013 (publicată Monitorul Oficial nr.35 din 16 ianuarie 2014), Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate „ca inadmisibilă", având în vedere faptul că "nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța, asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată", însă, față de faptul că "prin Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr.247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțelor judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate. (...) Instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin aceasta s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției. Or, Curtea reține că Decizia nr. 27/2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a realizat o interpretare a conținutului normativ a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 146 din legea fundamentală, Curtea nu are competența să se pronunțe asupra constituționalității unei hotărâri judecătorești, excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată urmând a fi respinsă ca inadmisibilă".

Au fost invocate ca temei de drept dispozițiile art. 322 pct. 10 C.proc.civ. din 1865, raportate la decizia nr. 466/2013 pronunțată de Curtea Constituțională asupra excepției invocate în prezenta cauză. Deși prin decizia respectivă nu s-a declarat neconstituțională prevederea atacată, totuși revizuirea este admisibilă.

Pe de altă parte, prin decizia nr.206/2013, analizând excepția de neconstituționalitate a art. 414

5

alin. (4) C.proc.pen., care reglementează obligativitatea deciziilor pronunțate în recursuri în interesul legii în materie penală, Curtea Constituțională a reținut cu efect obligatoriu problema competenței instanțelor judecătorești de a analiza deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când acestea nu privesc interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale.

S-au mai invocat ca temei al revizuirii și dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. din 1865, potrivit cărora: „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (...)".

Prevederile art. 322 pct. 5 teza I C.proc.civ. din 1865 stabilește trei condiții de admisibilitate: descoperirea unui înscris după darea hotărârii atacate, înscrisul să fie doveditor și să nu fi putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Înscrisul nou este reprezentat de decizia Curții Constituționale nr.466/2013, care s-a publicat în Monitorul Oficial nr.35 din 16 ianuarie 2014, reclamanta luând cunoștință la data publicării, care este evident ulterioară hotărârii atacate, și neputând prezenta înscrisul instanței de apel din împrejurări evident mai presus de voința sa.

Prin decizia nr. 115/A din 07 aprilie 2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și familie a respins ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 304/A din 12 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că, potrivit art.322 pct. 10 C.proc.civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională, s-a pronunțat asupra excepției invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Cererea de revizuire a fost întemeiată și pe dispozițiile art.322 pct.5 teza I-a C.proc.civ., argumentele invocate fiind însă aceleași cu ipoteza prevăzută la pct. 10 al art. 322 C.proc.civ.

În dovedirea cererii de revizuire s-a invocat decizia nr.466/2013 a Curții Constituționale pronunțată în dosarul nr. x/2/2012 al Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la sesizarea revizuentei S.I.

Prin decizia nr.466/2013 a Curții Constituționale s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor Titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv" din Legea nr. 247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011.

Pentru a fi incident art. 322 pct. 10 C.proc.civ., este necesar ca, soluționând excepția invocată în acea cauză, Curtea Constituțională să fi declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.

Or, în prezenta cauză, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor Titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv” din Legea nr.247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011.

Curtea nu a primit opinia revizuentei sprijinită pe argumentele potrivit cărora și în situația în care excepția a fost respinsă cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 10 C.proc.civ. este admisibilă în raport de considerentele sale, considerente ce fac corp comun cu dispozitivul și în întregul lor, sunt general obligatorii.

Invocând decizia nr.206/2013 a Curții Constituționale pronunțată cu ocazia examinării art.414

3

alin. (4) C.proc.pen., petenta apreciază că instanța constituțională a dezlegat cu efect obligatoriu problema competenței instanțelor judecătorești de a analiza deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acestea nu privesc interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale.

Nici în decizia nr. 206/2013 și nici în decizia nr. 466/2013 Curtea Constituțională nu a ajuns la această concluzie.

În considerentele deciziei nr. 466/2013 se arată: ”Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată. Curtea a constatat că prin decizia nr.27/201 a ÎCCJ nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr.247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate”.

Prin decizia nr.27/2011, ÎCCJ a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - Titlul VII din Legea nr.247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept, potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale -

specialia generalibus derogant.

Instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de ÎCCJ, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției.

Or, Curtea a reținut că Decizia nr.27/2011 pronunțată de ÎCCJ, nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr.247/2005, astfel încât nu are competența de a se pronunța asupra constituționalității unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, Curtea Constituționala a respins ca inadmisibilă excepția invocată de petenta S.I.,

reținând că prin Decizia nr.27/2011, ICCJ a stabilit aplicarea principiului

specialia generalibus derogant,

cum de altfel s-a și pronunțat în fond prima instanță când a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

În consecință, instanțele judecătorești, cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când nu realizează o interpretare a conținutului normativ al unei legii, în speță Titlul VII din Legea nr.247/2005 - în condițiile în care nici Curtea Constituțională nu are asemenea competență.

Din această perspectivă, nici dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. nu sunt aplicabile cauzei, deoarece înscrisul nou - decizia nr.466/2013 a Curții Constituționale - nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta, criticând-o din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

O primă critică a vizat condițiile de admisibilitate ale revizuirii care sunt diferite în cele două cazuri prevăzute de art. 322 pct. 5 și pct. 10 C.proc.civ. În realitate, instanța s-a limitat să analizeze o singură condiție de admisibilitate comună - dacă înscrisul invocat - decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale - are caracter determinant în soluționarea cauzei, respectiv dacă ar fi condus la pronunțarea unei alte soluții.

Aceasta concluzie rezultă din faptul ca singura motivare pentru care s-a respins cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 10 C.proc.civ. este că instanțele judecătorești nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când nu realizează o interpretare a conținutului normativ al unei legi.

Singura motivare pentru care s-a respins cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C.proc.civ., este că: „înscrisul nou - decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale - nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată".

Instanța a arătat că „nici în decizia nr. 206/2013 și nici în decizia nr. 466/2013, Curtea Constituțională nu a ajuns la această concluzie" - respectiv că instanțele judecătorești sunt competente să analizeze deciziile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când acestea nu privesc interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale".

Prin urmare, singurele argumente ale instanței sunt în sensul că pe de o parte Curtea Constituțională nu ar fi reținut că instanțele sunt competente să analizeze decizia nr. 27/2011, iar pe de altă parte că, de vreme ce Curtea Constituțională nu are asemenea competență, „cu atât mai mult" instanțele nu sunt competente.

O a doua critică a vizat, în esență, faptul că, în raport de interpretările date de Curtea Constituțională în deciziile nr.2/2011, 206/2013, nr. 466/2013, raportate la decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele judecătorești sunt competente să statueze dacă pot fi înlăturate dispozițiile legale de drept intern cu consecința aplicării dispozițiilor convenționale.

S-au invocat în sprijinul acestui argument mecanismul constituțional intern, art. 20, art. 126 alin. (3), art. 147 alin. (4) și art. 148 din Constituția României.

Pe de o parte, faptul că Înalta Curte și Curtea Constituțională au competențe specifice în soluționarea recursurilor în interesul legii și respectiv excepțiilor de neconstituționalitate, nu înlătură competența instanțelor judecătorești de a aplica, în funcție de cadrul specific fiecărei cauze, atât dispozițiile interne, cât și tratatele internaționale.

Pe de altă parte, competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în interesul legii este limitată la interpretarea și aplicarea unitară a legii, ceea ce nu s-a întâmplat prin Decizia nr. 27/2011, care nu realizează o interpretare a conținutului normativ al unei legi.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile recurentei, Înalta Curte reține că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., urmând să le analizeze din această perspectivă.

Sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă referitoare la aplicarea dispozițiilor legale privind admisibilitatea revizuirii.

Astfel, în ceea ce privește temeiul de drept invocat de revizuentă, art. 322 pct. 10 C.proc.civ. din 1865, în mod corect a constatat Curtea de Apel București că aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauză.

Textul menționat devine aplicabil numai dacă, după pronunțarea hotărârii definitive, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța sau o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță care au făcut obiectul acelei excepții.

Or, în speță, pentru a susține argumentul de admisibilitate al cererii de revizuire, se invocă decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Au mai fost reținute ca argumente și statuările instanței de contencios constituțional din deciziile nr.2/2011 și 206/2013.

Se arată că, nu numai dispozitivul se aplică, dar și considerentele deciziilor, care sunt în mod egal obligatorii și care dau competență instanței să înlăture decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, permițându-i să aplice direct mecanismul prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Argumentele sunt lipsite de relevanță juridică pentru că, atâta timp cât prin decizia Curții Constituționale s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, decizia respectivă și nici considerentele sale nu mai puteau constitui temei pentru cererea de revizuire.

Dacă cererea de revizuire este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 322 pct. 10 C.proc.civ., atunci este evident că instanța nu mai poate analiza nicio altă susținere, inclusiv cea referitoare la aplicarea directă a dispozițiilor convenționale.

În consecință, instanțele nu pot analiza în ce măsură Decizia nr. 27/2011, pronunțată de ÎCCJ este compatibilă cu dispozițiile din Convenție sau din Protocoalele sale adiționale.

Sunt neîntemeiate și susținerile privind incidența dispozițiilor art. 322 pct. 5 C.proc.civ., deoarece decizia nr. 466/2013 a Curții Constituționale nu poate constitui un înscris doveditor în sensul prevăzut de prevederile legale menționate.

Astfel, atât în doctrină, cât și în jurisprudență s-a reținut că în revizuire înscrisul înseamnă o probă scrisă în sensul strict al cuvântului, respectiv de înscris constatator al manifestării de voință -

instrumentum probationis

- spre exemplu, înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, certificatele, adeverințele, etc. în nici un caz, o hotărâre a Curții Constituționale nu poate constitui un înscris nou, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 5 din C.proc.civ.

Că este așa, rezultă și din faptul că legiuitorul a înțeles sa reglementeze un motiv distinct de revizuire care se întemeiază pe o hotărâre pronunțată de instanța de contencios constituțional și anume cel prevăzut de art. 322 pct. 10  C.proc.civ.

Așadar, în mod corect a constatat Curtea de Apel că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. și că cererea de revizuire este inadmisibilă și sub acest aspect.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul, ca nefondat.