ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 40/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 14 august 2010 reclamanții C.L. și C.S. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligați la plata despăgubirilor în valoare de 60.000 de euro pentru apartamentul reclamanților, preluat abuziv de stat, cu motivarea că, dreptul reclamanților la despăgubiri a fost deja recunoscut în baza Legii nr. 10/2001 prin sentința civilă nr. 285 din 20 februarie 2007, însă dreptul nu poate fi realizat deoarece Legea nr. 247/2005 este ineficientă. Reclamanții au invocat în motivarea cererii dispozițiile Legii nr. 10/2001 și practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 961 din 23 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă acțiunea reclamanților C.L. și C.S. față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare in judecată formulată de către reclamanții C.L. și C.S. în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atât capătul de cerere principal, cât și cel subsidiar.

Instanța a reținut în motivarea cererii că existența procedurii speciale pentru obținerea despăgubirilor exclude calitatea procesuală pasivă a Statului Român în prezentul proces, iar cu privire la stabilirea despăgubirilor de către instanța civilă, pe calea dreptului comun a indicat, de asemenea, obligativitatea parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, care este o lege funcțională, Fondul Proprietatea fiind înregistrat la Bursa de Valori.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, iar prin motivele de apel au criticat soluția instanței de fond cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în prezentul proces, invocând practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul în care această instanță a reținut că administrația este un element esențial al statului de drept, iar refuzul sau ineficienta executării unei sentințe este imputabilă Statului Român pentru încălcarea obligațiilor pozitive de a asigura garanțiile reglementate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în contextul în care executarea unei sentințe face parte din proces.

De asemenea, reclamanții au invocat existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea instanței de contencios european, conform căreia valoarea patrimonială constând în creanța reclamanților împotriva Statului Român reprezintă un bun actual, imposibil de valorificat în baza legilor speciale, care sunt ineficiente. Prin decizia civilă nr. 163/A din 10 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-a reținut că în cauză, având în vedere practica judiciară contradictorie a instanțelor, cu privire la soluționarea unor cereri identice cu cele formulate de reclamanții din prezenta speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în interesul legii, decizia nr. XXVII/2011 publicată în M. Of.

din 17.02.2012 prin care a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt inadmisibile. Ca atare, având în vedere că decizia menționată este obligatorie pentru instanțe, în baza art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., instanța de apel și-a însușit întreaga motivare, atât a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și a hotărârii instanței de fond, ambele hotărâri având aceleași argumente esențiale sub aspectul aplicării principiului specialia generalibus derogant în contextul general al interpretării date de instanța de contencios european dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și celor ale art. 1 din Primul Protocol anexă la Convenție. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții C.L. și L.S., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ..

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții au invocat faptul că prin parcurgerea procedurilor în fața instanței de judecată, finalizate cu pronunțarea sentințelor la care au făcut referire, s-a stabilit că au dreptul la despăgubiri și prin aceasta s-a recunoscut implicit că au o creanță împotriva Statului Român, creanță care potrivit normelor și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului constituie un "bun" în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție. Au mai arătat recurenții că, Fondul Proprietatea, înființat pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării de despăgubiri și destinat realizării plății prin echivalent, are ca acționar Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, până la finalizarea procedurilor de despăgubire.

Creanța recurenților împotriva Statului Român a fost stabilită definitiv și irevocabil în cadrul unei proceduri judiciare, iar întinderea acesteia, de asemenea, a fost stabilită prin expertiza administrată în fața instanței de fond. Au mai susținut recurenții că, în condițiile in care, după circa 10 ani de zile, de la formularea notificării nu au primit din partea Statului Român nicio despăgubire pentru imobilul pe care 1-a luat în mod abuziv și nelegitim, iar dreptul la despăgubiri a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, cererea lor de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri este legitimă și întemeiată, fiind în același timp în concordanță cu cele stabilite în practica CEDO în materie.

Drept urmare, recurenții au apreciat că respingerea apelului și implicit a acțiunii prin care au solicitat obligarea Statului Român la plata efectivă a despăgubirilor ca inadmisibile prin reținerea deciziei nr. XXVII/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost făcută în contradicție cu situația de fapt și de drept prezentată. Au considerat recurenții că solicitarea lor de obligare direct a Statului Român la plata despăgubirilor la care au dreptul are drept izvor o sentință judecătorească obținută după parcurgerea tuturor ciclurilor procesuale, situație în care decizia nr. XXVII/2011a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este incidență în speță. Atâta timp cât prin hotărârea judecătorească li s-a născut o creanță împotriva Statului Român, recurenții au apreciat că parcurgerea unei noi proceduri administrative în temeiul titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu și-ar mai fi găsit niciun fel de rațiune, nici legică, nici logică.

Au mai arătat că, dacă s-ar accepta motivarea instanței de apel de respingere a acțiunii ca inadmisibilă ar însemna să se achieseze în mod conștient la acceptarea comportamentului culpabil al Statului Român de neîndeplinire a obligațiilor stabilite prin lege timp de mai bine de 10 ani de zile și să se stabilească, în mod arbitrar, în sarcina petiționarului parcurgerea unei noi proceduri administrative, greoaie și ineficace de notorietate, fără să fie întrezărită vreo limită de timp de realizare a plății efective a despăgubirilor. Prin întâmpinarea depusă, intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția necompentenței materiale a instanței sesizate privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei privind titlul de despăgubire și excepția prematurității acțiunii în ceea ce privește obligarea intimatei la emiterea deciziei privind titlul de despăgubire și a plății acesteia.

Astfel, referitor la excepția necompetenței materiale a instanței sesizate, intimata a arătat că, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale (Legea nr. 247/2005) a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și, totodată, a fost înființată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Drept urmare, a susținut intimata că orice alte litigii ce vizează această procedură prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și orice alte pretenții îndreptate împotriva Comisiei Centrale sunt de competența Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, coroborat cu prevederile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ. și art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 34/2009. Referitor la excepția prematurității acțiunii privind capetele de cerere ce au ca obiect obligarea intimatei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și a plății despăgubirilor ce se cuvin reclamanților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a susținut, în esență, că în vederea emiterii deciziei privind titlul de despăgubire, legea prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedură care presupune următoarele etape: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor; etapa evaluării, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G.

nr. 81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V 1 , Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire". În cauza dedusă judecății, intimata a subliniat faptul că etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor a fost parcursă, că etapa evaluării a fost condiționată de expirarea duratei de suspendare prevăzută de O.U.G. nr. 4/2012, modificată și completată prin Legea nr. 117/2012, precum și de respectarea principiului ordinii de înregistrare a dosarelor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Deciziei nr. 10299 din 14 noiembrie 2011, iar etapa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire a fost suspendată, în condițiile O.U.G.

nr. 4/2012. De asemenea, a mai arătat intimata că nu a fost emisă o decizie a Comisiei Centrale reprezentând titlu de despăgubire acordată reclamantului, nu a fost făcută opțiunea, potrivit Capitolului V 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de către reclamanți, iar emiterea titlurilor de plată a fost suspendată pe o perioadă de doi ani, în conformitate cu art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010. Pe cale de consecință, intimata a considerat ca acțiunea formulată de reclamanți este prematur formulată. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepțiile invocate de către intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor privind necompetența materială a instanței sesizate și prematuritatea cererii de chemare în judecată, se constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței sesizate, se constată că obiectul cererii de chemare în judecată nu îl reprezintă contestarea unei decizii emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru a putea fi invocate prevederile art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acțiunea fiind formulată ca o cerere în pretenții îndreptată direct împotriva Statului Român, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, se constată că excepția prematurității acțiunii privind capetele de cerere ce au ca obiect obligarea intimatei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire și a plății despăgubirilor ce se cuvin reclamanților este nefondată.

Potrivit deciziei nr. XX, pronunțată la 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța este competentă să soluționeze pe fond cauza atunci când entitatea deținătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr, 10/2001, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie de vreo dispoziție legală, dispunând direct restituirea în natură a imobilului în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii pentru acesta, considerându-se că lipsa răspunsului echivalează cu refuzul restituirii imobilului, care trebuie cenzurat de instanță. Drept urmare, instanțelor de judecată, învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că instanța trebuie să hotărască în privința a tot ce este legat de Legea nr. 10/2001.

De aceea, în cauză, instanța trebuie să judece nu numai anularea dispoziției emisă de unitatea investită cu soluționarea notificării sau refuzul de soluționare, ci și toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001, inclusiv cererile de acordare de despăgubiri, cum este cazul în speță, actul invocat fiind o lege reparatorie complexă care nu poate fi cantonată în prevederi din dreptul comun care să o îngrădească și să conducă la soluționarea cauzei într-un termen nerezonabil. Prin urmare, excepția prematurității invocată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează a fi respinsă ca nefondată, respingerea acțiunii pe acest motiv contravenind principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din CEDO. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În motivarea recursului, reclamanții au susținut că decizia Curții de Apel București este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilului situat în București, sector 2, iar în subsidiar, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în limita cuantumului stabilit de instanță.

Pentru aceste imobile, preluate abuziv de la reclamanți în timpul regimului comunist, aceștia au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 17 februarie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București le-a fost respinsă notificarea. împotriva acestei decizii reclamanții au formulat contestație, iar prin sentința civila nr. 285 din 20 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, Primăria Municipiului București prin Primarul General a fost obligată să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor legii speciale.

Așadar, problema de drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea soluționării situației imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989. Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, i se poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. În speță, reclamanții C.L.

și C.S., respectând procedura prevăzută de legea specială aplicabilă - Legea nr. 10/2001, au investit cu soluționarea notificării privind imobilul situat în București, sector 2, Primăria municipiului București, care a și emis dispoziția din 2005, iar, ulterior, pe cale judiciară, au obținut anularea dispoziției și obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea deciziei prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor legii speciale. Ca urmare, părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării sunt în cazul de față notificatorii C.L., C.S. și unitatea deținătoare a imobilelor, astfel cum este determinată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv Primăria municipiului București, aceste două entități putând avea calitate procesuală în situația promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilelor preluate abuziv.

De asemenea, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmare recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național, deși - cu referire la concordanța dintre legea specială și Convenție - jurisprudența C.E.D.O.

a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri. Având în vedere cele ce preced, se constată că, așa cum în mod corect a reținut și curtea de apel, că această chestiune a fost definitiv tranșată prin decizia în interesul legii nr. XXVII din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Susținerea recurenților ca decizia nr, XXVII/2011 nu este incidență în cauză nu poate fi primită, întrucât, prin cererea de chemare în judecată aceștia au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ipoteză avută în vedere de recursul în interesul legii. Totodată, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor în mod direct și obligarea intimatei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata acestora, Înalta Curte constată că această cerere a recurenților este neîntemeiată.

Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanță. În acest sens, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional.

De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, cum este cazul în speță, recurenții se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea uriui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenta sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Totodată, reclamanții au invocat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că respingerea apelului prin reținerea deciziei nr. XXVII/2011 este în contradicție cu situația de fapt și de drept prezentată. Însă, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile legale enunțate, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ceea ce a determinat schimbarea naturii sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aplicarea acestui text de lege se face atunci când instanța a dat actului juridic dedus judecății o altă calificare și a comis o denaturare a acestuia când, supunându-l interpretării, i-a atribuit un alt înțeles. În speță, criticile formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează în realitate tot o greșită interpretare și aplicare a legii, deoarece instanța de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului Român din perspectiva dispozițiilor legale incidente în speță. Or, aceste critici au fost deja avute în vedere în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Față de toate considerentele reținute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția prematurității și excepția necompetenței materiale a instanței sesizate invocate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.L. și C.S. împotriva deciziei nr. 163A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.