ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1321/2015

Decizia nr. 1321/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1113 din 21 mai 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., reținând următoarele:

Reclamantul a formulat cerere de revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acesta a precizat expres că nu a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 și cererea sa nu se întemeiază pe dispozițiile acestei legi. Mai mult, o terță persoană - B. - a formulat notificarea din 31 iulie 2001, în temeiul căreia s-a constituit Dosarul administrativ nr. x aflat încă pe rolul Primăriei municipiului București.

Capetele de cerere în cauza de față privesc atât restituirea în natură a imobilului, cât și plata de despăgubiri, constând în valoarea de circulație a acestui imobil, în ipoteza imposibilității restituirii în natură.

În cauză trebuie avute în vedere Decizia nr. 27/2011 și Decizia nr. 33/2008, pronunțate în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În Decizia nr. 27/2011, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În această decizie, Înalta Curte a stabilit că excepția admisibilității și excepția calității procesuale pasive sunt excepții de fond, însă se analizează cu prioritate față de soluționarea fondului, în virtutea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.

Raționamentul juridic aplicat de Înalta Curte în Decizia nr. 27/2011 pentru soluționarea acestei excepții este similar cu cel reținut în considerentele Deciziei nr. 33/2008.

Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În cauza în care s-a pronunțat Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Înalta Curte a reținut ca evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană s-a constatat că jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

În această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Dreptului Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă în faptul că Statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Dreptului Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că C., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Dreptulyui Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul român a fost obligat, ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Obligația s-a îndeplinit prin adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

În hotărârea-pilot menționată anterior, Curtea Europeană a Dreptului Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233).

De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Dreptului Omului în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Făcând aplicarea acestor raționamente juridice în cauza de față, pentru a analiza concordanța între dispozițiile dreptului intern și cele ale Curtea Europeană a Dreptului Omului, tribunalul a statuat că reclamantul nu are un „bun” în sensul art. 1 Protocol 1 adițional la Convenție, deoarece nu are o hotărârea judecătorească care să-i recunoască un drept referitor la imobilul revendicat

.

În consecință, conform celor reținute anterior, în concordanță cu argumentația juridică a Înaltei Curți expusă în Deciziile nr. 27/2011 și 33/2008, pronunțate în recurs în interesul legii, tribunalul a reținut aplicabilitatea legii speciale, în speță Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, și nu cele de drept comun, în ceea ce privește stabilirea măsurilor reparatorii în natură sau în echivalent.

Din moment ce o altă persoană a notificat Primăria municipiului București cu privire la restituirea imobilului, reclamantul ar fi trebuit să utilizeze această cale specială de acțiune, pentru a redobândi imobilul care se află în prezent în proprietatea statului, ocazie cu care s-ar fi stabilit atât drepturile reclamantului, cât și cele ale terței persoane, în raport de proprietarul actual-Statul Român.

Aplicabilitatea legii speciale se referă inclusiv la aspectele privind constatarea nevalabilității titlului cu care imobilul a fost preluat de către stat, care constituie un capăt distinct de cerere.

În consecință, Tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii și a respins cererea, ca inadmisibilă

, apreciind că soluționarea acestei excepții face inutilă soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., cu mențiunea că va depune motivele de apel printr-un memoriu separat.

Prin Decizia nr. 79 din data de 19 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți D. și E. (în calitate de moștenitori ai defunctului A.), împotriva sentinței civile nr. 1113 din 21 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, având în vedere următoarele considerente:

Reținând că apelul nu a fost motivat, Curtea s-a pronunțat numai în raport de cele invocate de autorul apelanților în fața primei instanțe, cu luarea în considerare a actelor și lucrărilor dosarului, față de dispozițiile legale incidente și raportat la soluția pronunțată de prima instanță.

Potrivit relațiilor comunicate de Primăria municipiului București, prin adresa din 2009, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 143/1988 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții „Lacul Văcărești”, ceea ce conduce către concluzia fermă în sensul că imobilul în litigiu este

supus reglementărilor Legii nr. 10/2001, întrucât este vorba despre un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar această preluare în temeiul unui decret de expropriere este abuzivă în înțelesul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (în numerotarea actuală), prin urmare imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, în perioada de referință a acestui act normativ, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi, printre altele de o persoană juridică de drept public, se restituie în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților deținătoare, sau potrivit art. 26 din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se pot acorda persoanei îndreptățite alte măsuri reparatorii.

În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din Lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.

Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Deși în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de autorul apelanților în contradictoriu cu un terț și obținerii posesiei bunului, inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant", conform căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

În considerentele deciziei Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de autorul apelanților se afla în proprietatea statului, astfel încât părțile interesate puteau obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiția să fi adresat o notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Autorul apelanților nu a procedat însă în acest sens, chiar acesta recunoscând că nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând, în anul 2009 prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie, fără să prezinte argumente pertinente din care să rezulte că a fost împiedicat, în termenul de notificare, să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.

Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat,

autorul apelanților

trebuia să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Într-adevăr, potrivit art. 20

din Constituția României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern au prioritate primele, cu excepția situației în care legea fundamentală națională sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Aceasta nu înseamnă că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.

Chiar Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a cărei încălcare a fost invocată de reclamant, din perspectiva accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, prevede, în art. 35, obligația pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curții Europene, în cazul în care este nemulțumit de soluția obținută într-un anumit demers judiciar.

Recunoașterea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în virtutea calității sale de proprietar al imobilului dobândit prin moștenire de la autorii săi care au deținut imobilul cu act autentic de vânzare cumpărare, astfel cum acesta a susținut, trebuia realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției de restituire sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.

Obținerea recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.

Reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Într-adevăr, art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care a făcut trimitere autorul apelanților cuprinde criterii de verificare a valabilității titlului statului, numai că aceasta se poate realiza în cadrul unei proceduri care ar fi fost declanșată de reclamant în mod legal. Cum autorul apelanților nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluționarea căreia s-ar fi procedat la analizarea modalității de preluare a imobilului, inclusiv din perspectiva documentelor internaționale la care a făcut trimitere acesta, iar acțiunea de față a fost soluționată corect, prin reținerea caracterului inadmisibil al cererii, verificarea titlului statului din perspectiva art. 6 nu a putut fi realizată de instanță. Această verificare reprezintă o chestiune de fond și implică respectarea prealabilă a condițiilor de exercițiu ale acțiunii, inclusiv din perspectiva admisibilității promovării demersului judiciar.

Legat de acest aspect, formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului nu poate primi o rezolvare, atât timp cât apelanții nu mai pot obține satisfacție cererii vizând recuperarea bunului sau măsuri reparatorii în subsidiar dintr-un motiv care îi este imputabil autorului acestora, și anume pasivitatea în declanșarea procedurii de restituire a imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001.

Caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislației unui stat, inclusiv al documentelor internaționale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoașterea și valorificarea dreptului în discuție.

Or, pentru argumentele deja prezentate, acțiunea de față nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamant, față de absența demersului acestuia în condițiile Legii nr. 10/2001.

Autorul apelanților a invocat și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar fără a preciza argumentele pentru care, în absența recunoașterii judiciare a dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, ei se bucură de un bun în sensul Convenției.

Art. 1 din Protocol garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul dispoziției menționate.

Cu alte cuvinte, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile „actuale”, reclamantul neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului.

Cum autorul apelanților nu a efectuat niciun demers, în condițiile legii sus­menționate, pentru recuperarea bunului, apelanții nu au nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de restituire”, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol.

Astfel, apelanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Reclamantul nu a fost în măsură să arate de ce nu a respectat această procedură impusă de actul normativ arătat și de ce termenul de notificare și condițiile legii nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene.

Nici încălcarea dreptului de acces la justiție nu se poate susține de către autorul apelanților, și nici cea referitoare la un proces echitabil, astfel cum sunt reglementate în mod expres sau implicit prin art. 6 din Convenție.

Accesul la justiție era pe deplin asigurat în cazul în care autorul apelanților ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării notificării ar fi putut formula contestație în temeiul art. 26 (art. 24 în legea veche), supunând pretențiile sale controlului judiciar.

În aceste condiții ar fi putut beneficia și de un proces echitabil, pe care însă nu a înțeles să-l pornească cu respectarea legislației în vigoare.

În cauza de față, nu se poate reține încălcarea acestui drept, în raport de soluția pronunțată deoarece reclamantul a beneficiat de toate garanțiile procesuale în rezolvarea pretențiilor deduse judecății, hotărârile pronunțate fiindu-i însă defavorabile deoarece nu a respectat modalitatea pusă la dispoziția sa de legislația în materie, pentru obținerea imobilului.

Dând valență deciziei în interesul Legii nr. 33/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a constatat că în analiza titlului exhibat de către

autorul apelanților, acesta nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

În jurisprudența actuală a instanței de contencios european - Curtea Europeană a Dreptului Omului - s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20).

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.

Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

În această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Însă, pentru a beneficia de protecția oferită de această normă convențională, reclamantul trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranțe legitime.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Speranța legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speța de față, însă, la momentul sesizării instanței de judecată, autorul apelanților nu deținea un bun actual, având în vedere că acesta nu era în posesia unei decizii administrative sau judecătorești definitive, intrate în puterea lucrului judecat, care să-i recunoască autorului lor direct sau indirect dreptul de proprietate.

Autorul apelanților nu a declanșat nici procedura administrativă prin care să fi urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat.

În cazul de față, apelanții nu se pot prevala nici de o speranță legitimă, deoarece nu au nici măcar o „creanță de restituire”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, pe care ar putea-o invoca.

Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantul nu deținea o creanță considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Admițându-se posibilitatea valorificării unor pretenții care fac obiect de reglementare pentru legea specială și pe calea dreptului comun, ar fi (pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială) și una discriminatorie - între cei care, conformându-se prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care, adresându-se direct instanței, pot primi soluții diferite, lăsate la aprecierea particulară a fiecărui judecător.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D. și E., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și, pe fond, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

După o succintă prezentare a situației de fapt, recurenții-reclamanți au dezvoltat următoarele critici:

Contrar celor statuate de instanța de apel, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 parag, 1 Curtea Europeană a Dreptului Omului, art. 1 parag.1 din Primul Protocol Adițional la Curtea Europeană a Dreptului Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 și 481 C. civ.

Au învederat faptul că nu au apelat niciodată la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă în temeiul art. 6 din Curtea Europeană a Dreptului Omului, nu le poate fi cenzurat dreptul lor de a se adresa unei instanțe care să hotărască asupra dreptului pretins, oricare ar fi temeiul de drept invocat.

Au subliniat faptul că în mod greșit instanțele de fond și apel au admis excepția inadmisibilități acțiunii față de împrejurarea că nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, acesta din urma are prioritate.Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Terenul în litigiu, în suprafață de 532 mp, situat în București sector 4 a fost preluat de Statul român de la autorul reclamanților, fără plată, în temeiul Decretului nr. 143 din 30 mai 1988, recurenții având calitatea de proprietari în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 martie 1993, a transmisiunilor succesorale ulterioare, iar intimații-parați au pretinsa calitate de proprietari conform Decretului nr. 143/1988.

Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar avută la data preluării, efect consacrat expres și prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001.

În aceste condiții, consideră recurenții-reclamanți că dețin un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate asupra terenului revendicat.

Invocând dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, în concursul dintre recurenții-reclamanți și intimații-pârați prin compararea titlurilor de proprietate provenind de la autori diferiți putându-se acorda eficacitate titlului dobândit de către recurenții-reclamanți dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Această preferință este conferită de dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul cumpărător.

Astfel, titlul preferabil se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau plătește impozitele aferente acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate.

În ceea ce privește existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Dreptului Omului, Curtea Europeană a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun potrivit Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă (în speță) din anul 1988, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc anumite condiții.

Având în vedere că se poate reține dobândirea terenului de către autorul recurenților-reclamanți și preluarea acestuia fără titlu de către stat, Statul roman recunoscând prin legislația adoptată că preluarea în temeiul Decretului nr. 143/1988 este abuzivă, în aceste condiții, recurenții-reclamanți dețin un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Darea în administrare de către stat a terenului unor instituții, însoțită de lipsa de despăgubiri, reprezintă o privare de bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Dreptului Omului.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a dispozițiilor legale incidente în cauză (neregăsindu-se elemente care să se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată, autorul recurenților reclamanți a solicitat pe calea dreptului comun, constatarea nevalabilității titlului Statului român asupra terenului în suprafață de 532 mp, înscris în C.F., constatarea preferabilității titlului reclamantului față de cel al statului, revenirea la situația anterioară, prin obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, radierea dreptului de proprietate al statului din cartea funciară și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului, precum și obligarea pârâților la plata despăgubirilor la valoarea de circulație a terenului.

În drept a invocat art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 480, 481 C. civ., art. 6 parag. 1 Curtea Europeană a Dreptului Omului, art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Curtea Europeană a dreptului Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Este de necontestat că acțiunea de față are ca obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii speciale nr. 10/2001 și a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Această problemă a fost dezlegată în recurs în interesul legii, atât prin prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, cât și prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind așadar aplicabile în cauză și obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Autorul recurenților-reclamanți a formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 11 iunie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., dreptul comun în materia revendicării, invocat de către reclamant.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații".

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.

Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Recurenții-reclamanți nu pot invoca deci încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură neparcursă de aceștia.

În speță, recurenții reclamanți nu au efectuat niciun demers, în condițiile legii speciale, pentru recuperarea bunului, astfel că aceștia nu au nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de restituire”, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol.

Așadar, recurenții-reclamanți nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară.

Oricum, nici din perspectiva Convenției recurenții-reclamanți nu au vocație la restituirea în natură a imobilului în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența Curții Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de recurs este ținută să analizeze în ce măsură instanța de apel a apreciat corect dacă reclamanții se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Maria Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Or, în speță, recurenții-reclamanți nu au inițiat vreun demers judiciar în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu.

Așadar, reclamanții nu dețin un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului.

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a analizat cauza, din perspectiva „bunului”, a drepului pe care-l dețin reclamanții și a expus într-o manieră elaborată și corect sistematizată logico-juridic argumentele care susțin soluția de respingere a apelului.

Instanța de apel a făcut corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă reclamanții dețin un „bun” sau o „speranță legitimă”, în sensul Convenției.

În mod corect instanța de apel s-a raportat nu la criteriile clasice de comparare de titluri, ci la cele prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că urmare constatării că reclamanții nu dețin un „bun” nu se impunea a se verifica dacă privarea de bun este legală.

Drept urmare, de vreme ce recurenții-reclamanți nu dețin un „bun” în sensul Convenției nu s-a mai impus compararea titlurilor și nici examinarea celorlalte capete de cerere referitoare la constatarea preluării fără titlu a imobilului de către Statul Român, rectificare de carte funciară și obligarea pârâților la plata despăgubirilor la valoarea de circulație a terenului.

Raportat la chestiunea de drept care s-a impus cu prioritate a fi analizată, în mod corect instanța de apel a considerat că celelalte capete de cerere nu pot primi o rezolvare, atât timp cât reclamanții nu mai pot obține satisfacție cererii vizând recuperarea bunului sau măsuri reparatorii în subsidiar dintr-un motiv imputabil autorului acestora, și anume pasivitatea în declanșarea procedurii de restituire a imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D. și E. împotriva Deciziei nr. 79 din data de 19 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2015.