ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4109/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 4 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții C.S. și C.I.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, sector 5, în soluționarea notificărilor din 11 iunie 2001 (Dosar nr. 3169/2001) și din 13 noiembrie 2001 (Dosar nr. 19706/2001), aflate în raport de conexitate având același obiect, față de imposibilitatea restituirii în natura a bunului.

Totodată, au solicitat să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piața a imobilului ce face obiectul notificărilor, valoare ce urmează a fi stabilită pe baza raportului de expertiză. În drept au invocat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Cât privește primul capăt al cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea din 11 iunie 2001, au solicitat, în virtutea art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea în natura a imobilului, iar, în cazul în care nu este posibil, să se dispună restituirea prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești stabilite potrivit art. 26 și urm. din același act normativ. Prin sentința civilă nr. 5671 din 3 octombrie 2005, rămasa definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 5 București a dispus ca Municipiul București prin Primarul General să se pronunțe asupra notificării în cauză prin decizie/dispoziție motivată.

Până în prezent reclamanții nu au primit nicio informare cu privire la stadiul de soluționare a notificării, astfel că poziția pârâtului de mai sus echivalează cu un refuz nejustificat al acestuia, în calitatea sa de unitate deținătoare, de a răspunde cererii formulate, caz în care se aplică decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (a se vedea și decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Paicu împotriva României).

Referitor la dreptul de proprietate, reclamanții au precizat că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea numitei S.E., în conformitate cu actul de schimb încheiat cu P.I., autentificat din 1 august 1938 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat și transcris în registrul de transcripțiuni din 1 august 1938. Acest imobil se compunea din teren în suprafață de 223 mp, construcții cu suprafață construită la sol de 160 mp, suprafață construită desfășurată=183 mp, suprafață utilă=139.20 mp, suprafață locuibilă=81,70 mp și avea ca vecinătăți: la Est - str. P.A.R.; la Vest - proprietăți ale Ministerului de Război; la Sud - proprietatea I.B.; la Nord - proprietatea C.C. Prin procesul-verbal întocmit la data de 21 aprilie 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul menționat a fost trecut abuziv în proprietatea statului.

Ulterior, a fost propus pentru demolare în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980. Conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expert tehnic judiciar ing. S.I., imobilul avea ca suprafață construită desfășurată 203,45 mp, iar terenului era de 223 mp. În prezent, pe amplasamentul imobilului desființat există acum Casa Parlamentului. Drept consecința, nu se mai poate proceda la restituirea în natură, singura posibilitate fiind cea de acordare de despăgubiri în echivalent bănesc în condițiile Legii nr. 10/2001. Au mai arătat reclamanții că de pe urma numitei S.E. a rămas ca unică moștenitoare C.O. (certificat de moștenitor din 3 iulie 1996), iar succesorii acesteia sunt C.S.

și C.I.M., în conformitate cu certificatul de moștenitor din 23 februarie 2007 eliberat de către Biroul Notarial Public S.C.D. Drept urmare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent este evidentă, reclamanții fiind moștenitorii lui C.O. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii, reclamanții au menționat că, în ipoteza în care instanța va admite primul petit al acțiunii și va statua asupra dreptului de a se primi despăgubiri pentru imobilul notificat imposibil de restituit în natură, plata solicitată urmează a fi realizată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care va fi obligat în mod direct prin hotărâre judecătoreasca, întrucât regimul de calculare și de plata a indemnizațiilor reglementat în prezent prin Legea nr. 247/2005 nu este eficace și util.

Astfel, urmează a se constata că reclamanții au o „creanță patrimonială” certă, irevocabilă și exigibilă, care intră sub incidența noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor lor. Ingerința constă în absența îndelungată și nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri. Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent, pentru ca instanța să considere că dreptul reclamanților la despăgubire a devenit un drept efectiv.

Au fost invocate: cauza Kopecky împotriva Slovaciei (GC); cauza Broniowski împotriva Poloniei (GC); cauza Viașu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008; cauza Păduraru împotriva României, decembrie 2005; cauza Suciu Werle contra României, hotărârea din 13 decembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 1246 din 5 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea, a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în București, str. P.A.R. și a dispus restituirea în echivalent prin măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII; totodată, instanța a respins capătul doi al cererii, formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că temeiul principal de drept al cererii îl constituie art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu interpretarea stabilită prin decizia nr. XX din 10 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Astfel, în ceea ce privește capătul unu al cererii introductive, tribunalul este învestit cu acțiunea reclamanților privind refuzul nejustificat al Municipiului București prin Primar General de a răspunde la notificare.

Imobilul în litigiu a fost proprietatea numitei S.E., în conformitate cu actul de schimb autentificat din 1 august 1938 de Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris în registrul de transcripțiuni din 1 august 1938. Potrivit expertizei din dosarul administrativ, necontestată de pârât, acest imobil se compunea din teren în suprafața de 223 mp, construcții cu suprafață construită la sol=160 mp, suprafață construită desfășurată=183 mp, suprafață utilă=139.20 mp, suprafață locuibilă=81,70 mp, cu vecinătățile indicate de reclamanți. Așa cum a rezultat din procesul-verbal întocmit la 21 aprilie 1950, în baza decretului nr. 92/1950, imobilul situat la adresa de mai sus a fost trecut abuziv în proprietatea statului.

Construcția a fost propusă pentru demolare în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152 din 7 mai 1980, anexa 2, unde este înscrisă o construcție cu suprafața desfășurata de 203,45 mp, ce se scoate din funcțiune ca fond fix în vederea dezafectării. Conform raportului de expertiza tehnică judiciară întocmit de către expert tehnic judiciar ing. S.I., imobilul avea ca suprafață construită desfășurată 203.45 mp, iar suprafața terenului era de 223 mp. Pe amplasament există acum în zonă terenurile și construcțiile din ansamblul fosta Casa Poporului, în prezent Casa Parlamentului. S-a probat, așadar, că modul de preluare a imobilului a fost unul abuziv, în sensul reglementat de art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În speță, s-a făcut și dovada dreptului de proprietate al numitei S.E., a cărei unică moștenitoare a fost C.O., autoarea reclamanților, calitate constată prin certificatul de moștenitor din 3 iulie 1996 eliberat de către Biroul Notarial Public G.R., dar și cea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru reclamanți. Cât privește modalitatea despăgubirii pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, tribunalul a apreciat că se impune restituirea prin echivalent bănesc în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, fără a se realiza o evaluare a acestuia de către instanță, față de dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din lege, notificarea reclamanților nefiind soluționată anterior intrării în vigoare a legii.

Cererea privind obligarea pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri bănești pentru întregul imobil preluat de stat, sub motiv că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu ar asigura o despăgubire efectivă, nu a fost primită, întrucât judecata cauzei se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu acest pârât. De asemenea, tribunalul a apreciat că, în raport de limitele învestirii pe capătul unu al cererii, care îmbracă caracterul unei căi de atac îndreptată împotriva actului emis în procedura prealabilă, nu este permisă, din punct de vedere procesual, alăturarea unei cereri subsidiare, în despăgubire bănească formulată împotriva unei alte persoane decât emitentul dispoziției ce face obiectul contestației (respectiv a celui care se impunea să soluționeze notificarea); nu operează prorogarea de competență în favoarea instanței cu privire la această cerere.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții C.S., C.I.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea apelului, reclamanții au susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit natura cererii introductive, asimilând-o cu o contestație formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, că, prin soluția pronunțată, a încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, cât și considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În apelul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, precum și că măsurile reparatorii se acordă doar de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Prin decizia civilă nr. 383-A din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile, ca nefondate, reținând că imobilul solicitat de apelanții reclamanți nu mai poate fi restituit în natură, deoarece pe amplasamentul acestuia a fost construită Casa Poporului, actuala casă a Parlamentului României. Prin urmare, în reglementare legislativă de la data soluționării de prima instanță sunt incidente dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce modifică Legea nr. 10/2001, orice altă susținere de aplicare a altei modalități de acordare a despăgubirilor nefiind posibilă, cum corect a apreciat și instanța de fond. Pe de altă parte, apărările fundamentate pe dispozițiile C.E.D.O.

nu pot primi altă rezolvare, în contextul existenței Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. Drept urmare, și apelul Statului Român, ce vizează excepția lipsei calității procesuale și, de asemenea, plata despăgubirilor (capăt de cerere respins corect la fond), nu poate fi primit. În termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând următoarele: 1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că în considerente instanța s-a limitat doar Ia a reține că „apelul Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice privind excepția lipsei calității procesuale pasive și mai ales privind despăgubirile nu poate fi primit”, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În cauză, motivarea este ambiguă, lapidară și contradictorie, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Or, potrivit practicii judecătorești, considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. De asemenea, hotărârea va arăta fiecare capăt de cerere, apărările părților, probele care au fost administrate, motivele pentru care unele dintre acestea au fost reținute, iar altele au fost înlăturate, excepțiile invocate de părți sau de către instanța de judecată din oficiu și modul în care au fost soluționate, textele de lege aplicate Ia situația de fapt stabilită.

2. În mod greșit recurentul de față a fost menținut în calitate de pârât, cât timp primul capăt de cerere (admis de instanța de fond) a fost formulat de către reclamanți doar în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar cel de-al doilea (respins ca neîntemeiat) cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice. Întrucât reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, în baza principiului disponibilității, instanța nu putea să treacă peste voința părții care a înțeles să solicite soluționarea primului capăt al cererii doar față de Municipiul București prin Primarul General. Referitor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, se poate observa că prevederile legale care reglementează aceasta situație sunt clare și nu lasă loc de interpretări.

Astfel, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, neexistând niciun text de lege care să stabilească în sarcina acestuia o astfel de obligație. De asemenea, în Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 13 1 , se stipulează că „Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar”.

Or, în speță, așa cum a reținut și instanța de fond, obligarea Statului Roman la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat nu poate fi primită atâta timp cât judecata se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Mai mult, prin decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului Roman să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, Statul Roman nu are calitate procesuală pasivă. În consecință, se impune admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerea și a primului capăt de cerere.

În recurs nu s-au administrat probe noi. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Primul motiv de recurs este fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevăd că modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. În speță, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice susține că motivarea instanței de apel este „ambiguă, lapidară și contradictorie”, ceea ce conduce la o nemotivare a hotărârii pronunțate.

Înalta Curte observă, raportat la criticile din apelul acestui pârât, că în considerentele deciziei pronunțate Curtea de Apel București reține incidența prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care restituirea imobilului ce face obiectul notificării reclamanților nu mai poate fi dispusă în natură, de asemenea, că apărările întemeiate pe dispozițiile C.E.D.O. nu pot primi o altă rezolvare în contextul existenței legilor speciale de reparație și că, drept consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în situația respingerii capătului subsidiar al acțiunii (indicat a fi soluționat în contradictoriu cu această parte) nu se impune a fi analizată.

Într-adevăr, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevăd obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Or, în cauză, aceste cerințe au fost îndeplinite, chiar dacă într-o procedură sumară, contrar celor susținute de recurent, astfel încât eventualele lacune ale motivării urmează să fie suplinite ori remediate prin prezentele considerente. Drept consecință, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, nefiind aplicabile prevederile legale citate. 2. Cea de-a doua critică din recurs vizează problema calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acțiunea nu putea fi promovată în contradictoriu cu această parte.

Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 1246 din 5 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.S. și C.I.M. (ceea ce implică o soluționare parțială a pretențiilor deduse judecății), a constatat calitatea acestora de persoane îndreptățite cu privire la imobilul prezentului litigiu, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea prin echivalent a bunului în temeiul Legii nr. 247/2005, Titlul VII, și a respins, ca neîntemeiat, capătul doi al cererii formulat în contradictoriu cu Statul Român (privind obligarea la plata valorii de piață a imobilului ce face obiectul notificării).

În considerentele acestei hotărâri, care explicitează dispozitivul de mai sus, se reține că tribunalul a fost învestit, pe de o parte, cu acțiunea formulată de reclamanți, în calitate de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, împotriva refuzului nejustificat al pârâtului Municipiul București prin Primarul General de a răspunde la notificarea acestora, iar, pe de altă parte, cu cererea de obligare a pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv. Așadar, se observă că acțiunea a fost analizată distinct față de cei doi pârâți, în raport de obiectul cererilor deduse judecății prin cele două petite, astfel că nu se susține teza recurentului, aspect sesizat și de instanța de apel, privind menținerea sa în calitate de parte în cauză.

În speță, instanța nu a dispus nicio măsură în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât orice critică legată de modalitatea de soluționare, prin acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legilor speciale pentru imobilul notificat, a primului capăt de cerere este lipsită de interes. Judecata s-a desfășurat, în această situație, în cadrul procesual determinat de Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3)]. Prin urmare, raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. [cel de-al doilea motiv de recurs încadrat astfel a fi analizat din perspectiva art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], Înalta Curte apreciază că nu se impune admiterea prezentei căi de atac, cu consecința respingerii pe fond și a primului capăt al acțiunii pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 383-A din 29 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2013.