ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4109/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4109/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 martie 2010 pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții C.S. și C.I.M.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul

General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate

în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, sector 5,

în soluționarea notificărilor din 11 iunie 2001 (Dosar nr. 3169/2001) și din 13

noiembrie 2001 (Dosar nr. 19706/2001), aflate în raport de conexitate având

același obiect, față de imposibilitatea restituirii în natura a bunului.

Totodată, au solicitat

să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata valorii de piața a imobilului ce face obiectul notificărilor, valoare ce

urmează a fi stabilită pe baza raportului de expertiză.

În drept au invocat dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cât

privește primul capăt

al cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea din 11 iunie 2001, au solicitat,

în virtutea art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea în natura a imobilului,

iar, în cazul în care nu este posibil, să se dispună restituirea prin echivalent

sub forma despăgubirilor bănești stabilite potrivit art. 26 și urm. din același

act normativ.

Prin sentința civilă

nr. 5671 din 3 octombrie 2005, rămasa definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului

5 București a dispus ca Municipiul București prin Primarul General să se pronunțe

asupra notificării în cauză prin decizie/dispoziție motivată.

Până în prezent reclamanții

nu au primit nicio informare cu privire la stadiul de soluționare a notificării,

astfel că poziția pârâtului de mai sus echivalează cu un refuz nejustificat al acestuia,

în calitatea sa de unitate deținătoare, de a răspunde cererii formulate, caz în

care se aplică decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite (a se vedea și decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Paicu

împotriva României).

Referitor la dreptul de

proprietate, reclamanții au precizat că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea

numitei S.E., în conformitate cu actul de schimb încheiat cu P.I., autentificat

din 1 august 1938 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat și transcris în registrul

de transcripțiuni din 1 august 1938.

Acest imobil se compunea

din teren în suprafață de 223 mp, construcții cu suprafață construită la sol de

160 mp, suprafață construită desfășurată=183 mp, suprafață utilă=139.20 mp, suprafață

locuibilă=81,70 mp și avea ca vecinătăți: la Est - str. P.A.R.; la Vest - proprietăți

ale Ministerului de Război; la Sud - proprietatea I.B.; la Nord - proprietatea C.C.

Prin procesul-verbal întocmit

la data de 21 aprilie 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul menționat a

fost trecut abuziv în proprietatea statului. Ulterior, a fost propus pentru demolare

în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980.

Conform raportului de

expertiză tehnică judiciară întocmit de către expert tehnic judiciar ing. S.I.,

imobilul avea ca suprafață construită desfășurată 203,45 mp, iar terenului era de

223 mp.

În prezent, pe amplasamentul

imobilului desființat există acum Casa Parlamentului. Drept consecința, nu se mai

poate proceda la restituirea în natură, singura posibilitate fiind cea de acordare

de despăgubiri în echivalent bănesc în condițiile Legii nr. 10/2001.

Au mai arătat reclamanții

că de pe urma numitei S.E. a rămas ca unică moștenitoare C.O. (certificat de moștenitor

din 3 iulie 1996), iar succesorii acesteia sunt C.S. și C.I.M., în conformitate

cu certificatul de moștenitor din 23 februarie 2007 eliberat de către Biroul Notarial

Public S.C.D.

Drept urmare, prin raportare

la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

constând în restituirea prin echivalent este evidentă, reclamanții fiind moștenitorii

lui C.O.

În ceea ce privește cel

de-al doilea capăt al cererii, reclamanții au menționat că, în ipoteza în care instanța

va admite primul petit al acțiunii și va statua asupra dreptului de a se primi despăgubiri

pentru imobilul notificat imposibil de restituit în natură, plata solicitată urmează

a fi realizată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care va fi obligat

în mod direct prin hotărâre judecătoreasca, întrucât regimul de calculare și de

plata a indemnizațiilor reglementat în prezent prin Legea nr. 247/2005 nu este eficace

și util.

Astfel, urmează a se constata

că reclamanții au o „creanță patrimonială” certă, irevocabilă și exigibilă, care

intră sub incidența noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie

o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor lor. Ingerința constă în absența

îndelungată și nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri. Fondul

Proprietatea nu funcționează în prezent, pentru ca instanța să considere că dreptul

reclamanților la despăgubire a devenit un drept efectiv.

Au fost invocate: cauza

Kopecky împotriva Slovaciei (GC); cauza Broniowski împotriva Poloniei (GC); cauza

Viașu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008; cauza Păduraru împotriva

României, decembrie 2005; cauza Suciu Werle contra României, hotărârea din 13 decembrie

2007.

Prin sentința civilă

nr. 1246 din 5 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte cererea, a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat

în București, str. P.A.R. și a dispus restituirea în echivalent prin măsuri reparatorii

potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII; totodată, instanța a respins capătul doi

al cererii, formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că temeiul principal de drept al cererii îl constituie

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu interpretarea stabilită prin decizia

nr. XX din 10 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Astfel, în ceea ce privește

capătul unu al cererii introductive, tribunalul este învestit cu acțiunea reclamanților

privind refuzul nejustificat al Municipiului București prin Primar General de a

răspunde la notificare.

Imobilul în litigiu a

fost proprietatea numitei S.E., în conformitate cu actul de schimb autentificat

din 1 august 1938 de Tribunalul Ilfov, secția notariat și transcris în registrul

de transcripțiuni din 1 august 1938.

Potrivit expertizei din

dosarul administrativ, necontestată de pârât, acest imobil se compunea din teren

în suprafața de 223 mp, construcții cu suprafață construită la sol=160 mp, suprafață

construită desfășurată=183 mp, suprafață utilă=139.20 mp, suprafață locuibilă=81,70

mp, cu vecinătățile indicate de reclamanți.

Așa cum a rezultat din

procesul-verbal întocmit la 21 aprilie 1950, în baza decretului nr. 92/1950, imobilul

situat la adresa de mai sus a fost trecut abuziv în proprietatea statului. Construcția

a fost propusă pentru demolare în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152 din

7 mai 1980, anexa 2, unde este înscrisă o construcție cu suprafața desfășurata de

203,45 mp, ce se scoate din funcțiune ca fond fix în vederea dezafectării.

Conform raportului de

expertiza tehnică judiciară întocmit de către expert tehnic judiciar ing. S.I.,

imobilul avea ca suprafață construită desfășurată 203.45 mp, iar suprafața terenului

era de 223 mp. Pe amplasament există acum în zonă terenurile și construcțiile din

ansamblul fosta Casa Poporului, în prezent Casa Parlamentului.

S-a probat, așadar, că

modul de preluare a imobilului a fost unul abuziv, în sensul reglementat de

art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În speță, s-a făcut și

dovada dreptului de proprietate al numitei S.E., a cărei unică moștenitoare a fost

C.O., autoarea reclamanților, calitate constată prin certificatul de moștenitor

din 3 iulie 1996 eliberat de către Biroul Notarial Public G.R., dar și cea de persoane

îndreptățite în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru reclamanți.

Cât privește modalitatea

despăgubirii pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, tribunalul a

apreciat că se impune restituirea prin echivalent bănesc în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 247/2005, Titlul VII, fără a se realiza o evaluare a acestuia de către

instanță, față de dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din lege, notificarea reclamanților

nefiind soluționată anterior intrării în vigoare a legii.

Cererea privind obligarea

pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri bănești pentru întregul imobil

preluat de stat, sub motiv că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu ar asigura o despăgubire efectivă, nu a fost primită, întrucât judecata

cauzei se desfășoară în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001

în contradictoriu cu acest pârât.

De asemenea, tribunalul

a apreciat că, în raport de limitele învestirii pe capătul unu al cererii, care

îmbracă caracterul unei căi de atac îndreptată împotriva actului emis în procedura

prealabilă, nu este permisă, din punct de vedere procesual, alăturarea unei cereri

subsidiare, în despăgubire bănească formulată împotriva unei alte persoane decât

emitentul dispoziției ce face obiectul contestației (respectiv a celui care se impunea

să soluționeze notificarea); nu operează prorogarea de competență în favoarea instanței

cu privire la această cerere.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamanții C.S., C.I.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În motivarea apelului,

reclamanții au susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit natura

cererii introductive, asimilând-o cu o contestație formulată în condițiile Legii

nr. 10/2001, că, prin soluția pronunțată, a încălcat art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, cât

și considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În apelul său, pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că nu are calitate procesuală

pasivă, precum și că măsurile reparatorii se acordă doar de către entitatea învestită

cu soluționarea notificării.

Prin decizia civilă

nr. 383-A din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile, ca nefondate, reținând

că imobilul solicitat de apelanții reclamanți nu mai poate fi restituit în natură,

deoarece pe amplasamentul acestuia a fost construită Casa Poporului, actuala casă

a Parlamentului României. Prin urmare, în reglementare legislativă de la data soluționării

de prima instanță sunt incidente dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

ce modifică Legea nr. 10/2001, orice altă susținere de aplicare a altei modalități

de acordare a despăgubirilor nefiind posibilă, cum corect a apreciat și instanța

de fond.

Pe de altă parte, apărările

fundamentate pe dispozițiile C.E.D.O. nu pot primi altă rezolvare, în contextul

existenței Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. Drept urmare, și apelul Statului

Român, ce vizează excepția lipsei calității procesuale și, de asemenea, plata despăgubirilor

(capăt de cerere respins corect la fond), nu poate fi primit.

În termen legal a declarat

recurs pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând următoarele:

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că în considerente instanța

s-a limitat doar Ia a reține că „apelul Statului Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice privind excepția lipsei calității procesuale pasive și mai ales privind

despăgubirile nu poate fi primit”, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

În cauză, motivarea este

ambiguă, lapidară și contradictorie, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Or, potrivit

practicii judecătorești, considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților. De asemenea, hotărârea va arăta fiecare capăt

de cerere, apărările părților, probele care au fost administrate, motivele pentru

care unele dintre acestea au fost reținute, iar altele au fost înlăturate, excepțiile

invocate de părți sau de către instanța de judecată din oficiu și modul în care

au fost soluționate, textele de lege aplicate Ia situația de fapt stabilită.

de față a fost menținut în calitate de pârât, cât timp primul capăt de cerere (admis

de instanța de fond) a fost formulat de către reclamanți doar în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar cel de-al doilea (respins

ca neîntemeiat) cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Întrucât reclamantul este

cel care stabilește cadrul procesual, în baza principiului disponibilității, instanța

nu putea să treacă peste voința părții care a înțeles să solicite soluționarea primului

capăt al cererii doar față de Municipiul București prin Primarul General.

Referitor la acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent, se poate observa că prevederile legale care

reglementează aceasta situație sunt clare și nu lasă loc de interpretări. Astfel,

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că măsurile reparatorii în echivalent

constând în despăgubiri se acordă de către entitatea învestită cu soluționarea notificării,

prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice, neexistând niciun text de lege care să stabilească în sarcina

acestuia o astfel de obligație. De asemenea, în Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

art. 13

1

, se stipulează că „Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile

prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării

prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie,

realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar”.

Or, în speță, așa cum

a reținut și instanța de fond, obligarea Statului Roman la plata de despăgubiri

bănești pentru imobilul preluat nu poate fi primită atâta timp cât judecata se desfășoară

în cadrul procesual prevăzut de dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Mai mult, prin decizia

nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul

în interesul legii și s-a stabilit că, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului

Roman să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, Statul Roman

nu are calitate procesuală pasivă.

În consecință, se impune

admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției

lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice

și respingerea și a primului capăt de cerere.

În recurs nu s-au administrat

probe noi.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

este fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevăd că modificarea

unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

În speță, recurentul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice susține că motivarea instanței de apel

este „ambiguă, lapidară și contradictorie”, ceea ce conduce la o nemotivare a hotărârii

pronunțate.

Înalta Curte observă,

raportat la criticile din apelul acestui pârât, că în considerentele deciziei pronunțate

Curtea de Apel București reține incidența prevederilor Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, în condițiile în care restituirea imobilului ce face obiectul notificării

reclamanților nu mai poate fi dispusă în natură, de asemenea, că apărările întemeiate

pe dispozițiile C.E.D.O. nu pot primi o altă rezolvare în contextul existenței legilor

speciale de reparație și că, drept consecință, excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în situația

respingerii capătului subsidiar al acțiunii (indicat a fi soluționat în contradictoriu

cu această parte) nu se impune a fi analizată.

Într-adevăr, dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevăd obligația instanței de judecată de a arăta,

în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

precum și argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Or, în cauză, aceste cerințe

au fost îndeplinite, chiar dacă într-o procedură sumară, contrar celor susținute

de recurent, astfel încât eventualele lacune ale motivării urmează să fie suplinite

ori remediate prin prezentele considerente.

Drept consecință, Înalta

Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, nefiind aplicabile prevederile

legale citate.

din recurs vizează problema calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acțiunea nu putea fi promovată în contradictoriu

cu această parte.

Înalta Curte constată

că, prin sentința civilă nr. 1246 din 5 octombrie 2010, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.S. și C.I.M. (ceea

ce implică o soluționare parțială a pretențiilor deduse judecății), a constatat

calitatea acestora de persoane îndreptățite cu privire la imobilul prezentului litigiu,

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea prin echivalent

a bunului în temeiul Legii nr. 247/2005, Titlul VII, și a respins, ca neîntemeiat,

capătul doi al cererii formulat în contradictoriu cu Statul Român (privind obligarea

la plata valorii de piață a imobilului ce face obiectul notificării).

În considerentele acestei

hotărâri, care explicitează dispozitivul de mai sus, se reține că tribunalul a fost

învestit, pe de o parte, cu acțiunea formulată de reclamanți, în calitate de persoane

îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, împotriva refuzului nejustificat al pârâtului

Municipiul București prin Primarul General de a răspunde la notificarea acestora,

iar, pe de altă parte, cu cererea de obligare a pârâtului Statul Român la plata

de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv.

Așadar, se observă că

acțiunea a fost analizată distinct față de cei doi pârâți, în raport de obiectul

cererilor deduse judecății prin cele două petite, astfel că nu se susține teza recurentului,

aspect sesizat și de instanța de apel, privind menținerea sa în calitate de parte

în cauză.

În speță, instanța nu

a dispus nicio măsură în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, astfel încât orice critică legată de modalitatea de soluționare, prin acordarea

de măsuri reparatorii în condițiile legilor speciale pentru imobilul notificat,

a primului capăt de cerere este lipsită de interes. Judecata s-a desfășurat, în

această situație, în cadrul procesual determinat de Legea nr. 10/2001 [art. 26

alin. (3)].

Prin urmare, raportat

la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. [cel de-al doilea motiv de recurs încadrat

astfel a fi analizat din perspectiva art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], Înalta Curte

apreciază că nu se impune admiterea prezentei căi de atac, cu consecința respingerii

pe fond și a primului capăt al acțiunii pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei

nr. 383-A din 29 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 septembrie 2013.