ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă la data de 17 mai 2011, reclamantul V.C. a chemat în

judecată pe pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul

București, solicitând obligarea pârâților la plata sumei evaluată provizoriu la

500.001 lei, cu titlu de daune pentru prejudiciile produse de pârâți în

perioada februarie 2005 - mai 2011 ca urmare a încălcării obligațiilor legale

sau a neîndeplinirii obligațiilor instituite prin Sentința civilă nr. 665/2004

pronunțată de Tribunalul București și Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, precum și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin notificarea din 17 iulie 2001 a solicitat în baza

Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea

13 Septembrie nr. 35, sector 5 sau acordarea de despăgubiri bănești la valoarea

imobilului. Prin Dispoziția nr. 1557 din 19 septembrie 2003 emisă de Primarul

General al Municipiului București a fost respinsă notificarea.

Prin Sentința civilă

nr. 665 din 30 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București s-a admis

contestația formulată împotriva acestei dispoziții și s-a dispus obligarea

celor doi pârâți să facă o ofertă de restituire prin echivalent pentru imobilul

situat în București ce a purtat adresa C.S. sector 5 în favoarea reclamantului.

Sentința civilă nr.

665/2004 pronunțată de Tribunalul București a devenit executorie, definitivă și

irevocabilă în baza Deciziei civile nr. 235A din 11 februarie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel București.

Urmare a celor decise

cu autoritate de lucru judecat, reclamantul a solicitat în mod expres acordarea

unui imobil în compensare pentru îndeplinirea legală a obligației

judecătorești, conform cererilor înregistrate la Primăria Municipiului

București din 26 iulie 2005 și din 8 decembrie 2005.

Deși reclamantul a

devenit titularul unei despăgubiri prin echivalent începând cu 11 februarie

2005 în baza unei hotărâri judecătorești, pârâții au refuzat să acorde una din

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și au emis o a doua

Dispoziție nr. 5210 din 24 ianuarie 2006 prin care au dispus acordarea de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Aflat în fața unui

abuz de drept din partea pârâților și a unei dispoziții care încalcă

autoritatea de lucru judecat cu privire la drepturile de restituire consacrate

printr-o hotărâre judecătorească anterioară Legii nr. 247/2005, reclamantul a

formulat contestație împotriva celei de-a doua dispoziții nelegale.

După un prim parcurs

procesual în care Tribunalul București și Curtea de Apel București au respins

contestația și apelul declarat de reclamant, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat de reclamant și, prin Decizia civilă nr.

1493 din 13 februarie 2009, a stabilit că în executarea respectivei sentințe

(nr. 665/2004 pronunțată de Tribunalul București), începând cel puțin cu data

de 11 februarie 2005 (data rămânerii definitive), pârâtul era obligat să se

conformeze dispozitivului și să facă o ofertă de despăgubire prin echivalent

pentru imobilul în litigiu, corespunzător valorii acestuia, așa cum prevedeau

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Deși în hotărârea

judecătorească nu se menționa tipul măsurii reparatorii prin echivalent la care

avea dreptul reclamantul, este evident că instanța nu putea avea în vedere

decât pe cele prevăzute de legea în vigoare la acea data, respectiv de Legea

nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005.

Pârâtul a emis însă o

nouă dispoziție, la data de 24 ianuarie 2006, în care menționează că se acordă

măsuri reparatorii prin echivalent, fără a preciza cuantumul și că dispoziția

se comunică secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cauza a fost trimisă

spre rejudecare în apel și, prin Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a

instituit obligația pârâților de a acorda reclamantului în compensare imobilul

situat în București, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiza

întocmit de expert A.M..

Prin notificările

înregistrate la Primăria Municipiului București din 17 august 2010 și la

Administrația Fondului Imobiliar din 17 august 2010, reclamantul a solicitat

predarea posesiei în baza titlului executoriu, ca și obligație instituită prin

art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Însă, în locul

executării obligației instituite prin Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010,

Primăria Municipiului București a solicitat acte pentru completarea dosarului

administrativ, iar Administrația Fondului Imobiliar a comunicat faptul că nu

poate face punerea în posesie decât în măsura în care Primăria Municipiului

București emite o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001.

Susține reclamantul

că în cauză devin incidente dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001, conform

cărora încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea

disciplinară, civilă sau penală.

Motivat de faptul că

instituția răspunderii civile, la care face trimitere art. 33 din Legea nr.

10/2001, cunoaște doar răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă

contractuală, în lipsa unui contract, răspunderea pârâților este de natură

delictuală, reclamantul și-a întemeiat în drept cererea pe art. 998 și 999 C.

civ. de la 1864, art. 40 și 25 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a decedat

pe parcursul procesului, fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia: V.J.,

I.G. și V.C.B.

Prin Sentința civilă

nr. 1325 din 20 iunie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada februarie

2005 - aprilie 2008, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată și

a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar, la plata către reclamant a

despăgubirilor în sumă de 1.131.632 euro, echivalent în lei la cursul BNR din

ziua plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru imobilul

situat în București, aferentă perioadei februarie 2005 - mai 2012; a respins

cererea privind obligarea pârâtului Primarul General al Municipiului București

la plata despăgubirilor ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Municipiul

București, prin Primar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1600 lei

către reclamant.

Tribunalul și-a

motivat soluția prin următoarele argumente:

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 426A din 8 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă a schimbat în tot Sentința civilă nr. 379 din 13 martie 2007 în

sensul că a admis contestația, a modificat în parte Dispoziția nr. 5210 din 24

ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București în sensul că măsurile

reparatorii prin echivalent acordate pentru imobilul situat în București,

imposibil de restituit în natură, constau în compensare cu terenul în suprafață

de 4268 mp, situat în București, sector 6 și construcțiile - construcția

administrativă C15, gardul traforat din beton și amenajarea incintei cu beton.

Recursurile împotriva

acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 3821 din 10 mai

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală în Dosarul nr. 7487/2/2009.

Asupra excepției

prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada februarie 2005 -

aprilie 2008, tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a putut cunoaște

paguba, întinderea prejudiciului decât la data de 8 iulie 2010, când Curtea de

Apel București a stabilit definitiv că măsurile reparatorii acordate

reclamantului constau în compensare cu terenul în suprafață de 4268 mp, situat

în București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil conform art.

6 alin. (4) C. civ., dreptul reclamantului la acțiunea în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită s-a născut la data pronunțării Deciziei civile

nr. 426A din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

astfel că potrivit art. 7 alin. (1) din decret de la acest moment a început să

curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din

același act normativ.

În consecință,

tribunalul a constatat că acțiunea înregistrată pe rolul instanței la data de

17 mai 2011 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție.

În ceea ce privește

fondul cauzei, tribunalul a constatat că fundamentul juridic al pretențiilor

reclamantului îl constituie răspunderea civilă delictuală a pârâtului

Municipiul București prin Primar General pentru fapta proprie.

În cauza de față

reclamantul a susținut că fapta ilicită a pârâtului constă în refuzul de a se

conforma Sentinței civile nr. 665/2004 a Tribunalului București și de a acorda

măsuri reparatorii prin compensare pentru imobilul notificat, lipsindu-l astfel

de folosința imobilului, iar ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 426A din

8 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, fapta ilicită a

pârâtului a constat în nepredarea bunului acordat în compensare.

Având în vedere

aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și faptul că

prin emiterea celei de-a doua dispoziții, anulată prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, pârâtul Municipiul București nu și-a îndeplinit obligația de a

face o ofertă de restituire în echivalent, iar apoi nu s-a conformat obligației

de a preda reclamantului imobilul atribuit în compensare, tribunalul a

constatat că acesta a săvârșit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea

civilă a unității conform art. 33 din Legea nr. 10/2001.

Prejudiciul constă în

beneficiul de care reclamantul a fost lipsit și pe care l-ar fi obținut dacă ar

fi fost în posesia imobilului pe care l-a solicitat în compensare și care i-a

fost acordat prin decizia instanței de judecată.

Legătura de

cauzalitate este dovedită prin faptul că lipsirea reclamantului de folosința

bunului este rezultatul faptei pârâtului care, acționând cu vinovăție sub forma

culpei, nu a făcut oferta de restituire în echivalent ci, dimpotrivă, a emis o

dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr.

247/2005, dispoziție ce a fost anulată de instanță, și nu a predat imobilul

reclamantului nici la momentul pronunțării prezentei hotărâri.

În ceea ce privește

cuantumul prejudiciului, tribunalul a reținut pe baza probelor administrate că

pentru perioada februarie 2005 - mai 2012 (data efectuării expertizei) acesta

este de 1.131.632 euro, astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză

efectuat de expert I.A., în varianta a II-a.

Prin

Decizia civilă nr. 163A din 19 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul

declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, a fost

schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul

Municipiul București prin Primarul General la plata către intimații-reclamanți

a despăgubirilor în sumă de 151.642 euro, echivalent în lei la cursul BNR din

ziua plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul

situat în București, aferentă perioadei 8 iulie 2010 - mai 2012; au fost

menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a considerat că lipsa unui inventar al terenurilor aflate în

patrimoniul Municipiului București la acest moment este datorată culpei

exclusive a pârâtului care avea obligația legală (instituită prin Legea nr.

10/2001) de a întocmi acest inventar.

Neputându-și invoca

propria culpă în apărare, Municipiul București prin Primarul General nu poate

susține că nu este ilicită fapta sa de a nu se conforma Deciziei civile nr.

235/2005.

Reclamanții au fost

obligați să formuleze contestație împotriva Dispoziției nr. 5210 din 24

ianuarie 2006 a Municipiului București prin Primarul General, pentru a-și putea

realiza dreptul câștigat prin Sentința civilă nr. 665/2004 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Această cauză a

suferit două cicluri procesuale, contestația reclamanților fiind respinsă în

primă fază prin Sentința civilă nr. 379 din 13 martie 2007 a Tribunalului

București, sentință menținută prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr.

380/2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, hotărâre casată prin Decizia civilă nr. 1493 din 13

februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, care a

trimis cauza spre rejudecarea apelului.

Prin Decizia civilă

nr. 426 din 8 iulie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul împotriva Sentinței civile

nr. 379/2007 și a stabilit că măsura reparatorie prin echivalent acordată

reclamanților pentru imobilul situat în București, constă în compensare cu

terenul în suprafață de 4268 mp situat în București, și construcțiile -

construcția administrativă C15, gardul traforat din beton și amenajarea

incintei cu beton. Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr.

3821 din 10 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă,

care a respins recursul formulat de Municipiul București prin Primarul General.

Ca atare, abia în

data de 8 iulie 2010 reclamanții și-au realizat dreptul prevăzut prin Sentința

civilă nr. 665/2004 de a primi în compensare alt imobil în locul imobilului

notificat.

Imobilul din Bd.T. a

fost dobândit la data de 8 iulie 2010 numai în drept, întrucât în fapt, pârâtul

a refuzat în mod abuziv predarea imobilului, până în prezent.

Ca atare, pe toată

perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a Sentinței civile nr.

665/2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, respectiv data

pronunțării Deciziei nr. 235 din 11 februarie 2005, și mai 2012, data

introducerii acțiunii, împotriva reclamanților s-a exercitat de către pârât o

faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Această faptă ilicită

a pârâtei împotriva intimaților-reclamanți îmbracă forma refuzului acordării în

compensare a unui teren pe perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010 și forma

refuzului restituirii terenului din Bd.T. (în urma Deciziei nr. 426/2010) pe

perioada 8 iulie 2010 - mai 2011.

Prin fapta ilicită

săvârșită de pârât în perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, acesta a

încălcat dreptul de creanță existent în patrimoniul intimaților reclamanți,

respectiv dreptul acestora de a pretinde pârâtului emiterea unei dispoziții

prin care să primească în compensare alt teren decât cel notificat de ei.

Prin fapta ilicită

săvârșită de pârât în perioada 8 iulie 2010 - mai 2011, acesta a încălcat

dreptul de proprietate asupra terenului din Bd.T., existent în patrimoniul

intimaților prin puterea Deciziei nr. 426/2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin acțiunea introductivă

de instanță, reclamanții-intimați au susținut că prejudiciul ce le-a fost creat

de pârât pe toată perioada invocată, 11 februarie 2005 - mai 2011, a constat în

contravaloarea lipsei de folosință a terenului din Bd.T., București, indicând

ca temei de drept dispozițiile art. 483 - 487 și art. 998 - 999 C. civ.

Contravaloarea lipsei

de folosință a terenului în litigiu se încadrează în noțiunea de fructe civile

prevăzute de art. 483 C. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 483 C. civ., fructele civile se cuvin proprietarului în

puterea dreptului de accesiune.

Potrivit

dispozițiilor art. 485 C. civ., posesorul nu câștigă proprietatea fructelor

decât când posedă cu bună credință, în caz contrar el este dator de a înapoia

productele împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică.

Din cuprinsul acestor

texte de lege, instanța de apel a constatat că legiuitorul a impus două

condiții cumulative pentru a putea fi obligat pârâtul la restituirea fructelor

civile: reclamantul să fie proprietarul bunului care produce fructele civile

solicitate, iar pârâtul să fie posesor de rea-credință a respectivului bun.

Verificând aceste

condiții la acțiunea dedusă judecății, instanța a constatat că pentru perioada

11 februarie 2005 - 8 iulie 2010 acestea nu sunt îndeplinite, deoarece în

această perioadă reclamanții-intimați nu au avut în proprietate imobilul din

str.T., ci ei au avut doar dreptul de creanță de a obține în compensare un alt

teren decât cel notificat.

Momentul intrării

dreptului de proprietate asupra terenului din Bd.T. în patrimoniul intimaților

a fost momentul pronunțării Deciziei nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Având în vedere că

terenul din Bd.T., București, nu este terenul ce a aparținut în proprietate

autorilor reclamanților, nefiind terenul preluat abuziv de către stat, nici nu

s-a putut reține faptul că anterior Deciziei nr. 426/2010 reclamanții au fost

privați de atributul folosinței acestui bun.

Pe de altă parte, pe

perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, pârâtul, ca și proprietar al

imobilului din Bd.T., a exercitat cu bună-credință posesia asupra acestui bun.

Nefiind întrunite

condițiile cerute de art. 483 și 485 C. civ., instanța a apreciat că pe

perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010 pârâtul-apelant nu datorează

reclamanților intimați contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din

Bd.T..

Verificând condițiile

impuse de dispozițiile art. 483 - 485 C. civ. pe perioada 8 iulie 2010 - mai

2012, instanța de apel a constatat că acestea sunt îndeplinite întrucât

reclamanții-intimați sunt proprietarii imobilului din Bd.T., București, iar

pârâtul-apelant Municipiul București prin Primarul General exercită cu

rea-credință posesia asupra imobilului pe care avea datoria să-l predea

reclamanților în virtutea Deciziei nr. 426/2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Apelantul-pârât a

recunoscut temeinicia pretențiilor reclamanților pe perioada 8 iulie 2010 - mai

2012.

Pe aspectul

cuantumului despăgubirilor/mp, instanța a constatat că acesta nu a fost

contestat de către apelant. Cuantumul pe metru pătrat pe an s-a calculat de

către expertul care a întocmit raportul de expertiză dispus de instanța de

fond, valoare care a fost însușită de către reclamanții-intimați.

Prin încheierea din

Camera de Consiliu din data de 9 octombrie 2013, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale

strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 163 din 19 iunie 2013 a

aceleiași instanțe și a obligat pe apelantul-pârât Municipiul București prin

Primarul General la plata sumei de 282.908 euro, echivalent în lei la cursul

BNR din ziua plății, către intimate, în loc de 151.642 euro, cum din eroare s-a

menționat.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, intimații-reclamanți

V.J., I.G. și V.C.B. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că dispozitivul hotărârii încalcă art. 268 alin. (3) C.

proc. civ. deoarece, prin încheierea pronunțată la 29 mai 2013, Curtea de Apel

București a respins solicitarea Municipiului București de a fi efectuat un nou

raport de expertiză la instanța superioară, cu motivarea că valoarea stabilită

prin raportul de expertiză I.A. și omologată de Tribunalul București nu a fost

contestată prin motivele de apel.

Pentru acest motiv se

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și obligarea intimatului

Municipiul București la plata sumei de 282.908 euro aferentă perioadei 8 iulie

2010 - 8 mai 2012.

Recurenții critică

soluția de respingere a cererii de acordare de despăgubiri pentru perioada 5

februarie 2005 - 8 iulie 2010 din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în

art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că instanța de apel a

analizat existența prejudiciului fără a fi învestită, prin motivele de apel, cu

critici referitoare la acest aspect și fără a avea în vedere concluziile orale

ale Municipiului București, consemnate în încheierea din 29 mai 2013, prin care

acesta a recunoscut că a emis în mod nelegal Dispoziția nr. 5210/2006 și că

recurenții sunt îndreptățiți să solicite daune odată cu pronunțarea Deciziei

civile nr. 1493 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Rezumând întreaga

motivare la împrejurarea că recurenții aveau doar un drept de creanță care le

conferea un drept la despăgubiri, pe care însă nu l-au solicitat, curtea de

apel nu a analizat în niciun fel prejudiciul născut din fapta ilicită a cărei

existență a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă

nr. 1493/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub aspectul art. 304

pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a prezentat

considerente contradictorii când a făcut analiza condițiilor răspunderii civile

delictuale, reținând la dosar că, deși pe toată perioada cuprinsă între data

rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 665/2004 a Tribunalului București

și luna mai 2012 s-a exercitat de către pârât o faptă ilicită cauzatoare de

prejudicii, la dosar a concluzionat că intimații nu au făcut dovada

prejudiciului suferit în perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010.

Contradicția constă

în faptul că, deși reține existența faptei ilicite cauzatoare de orice fel de

prejudicii, instanța nu dispune acordarea de despăgubiri pentru acoperirea

acelui prejudiciu pe care l-a determinat prin considerentele sale.

Atâta vreme cât a

reținut existența faptei ilicite și a respins o nouă expertiză, instanța de

apel s-a limitat în mod greșit la analiza posibilității acordării lipsei de

folosință, deși recurenții nu au solicitat niciodată lipsa de folosință.

Recurenții arată că

s-a făcut dovada faptei ilicite, constând în refuzul executării întocmai și la

timp a Sentinței civile nr. 665/2004, a prejudiciului, cuantificat la sumele

obținute de Municipiul București din cedarea folosinței, și a legăturii de

cauzalitate prin aceea că, dacă Municipiul București își executa la termen

obligația din Sentința civilă nr. 665/2004, atunci recurenții erau cei care

obțineau sumele din cedarea folosinței.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că

hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește

condițiile impuse pentru instituirea răspunderii civile delictuale, iar

consecința este întoarcerea fructelor civile percepute de Municipiul București

pe toată perioada în care și-a încălcat în mod intenționat obligațiile care îi

reveneau în executarea Sentinței civile nr. 665/2004 a Tribunalului București.

Acțiunea s-a

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 raportat la

art. 998 - 999 C. civ., solicitându-se acoperirea acelor prejudicii încercate

de recurenți, ca urmare a încălcării obligațiilor legale ce decurgeau din

executarea la timp a unei hotărâri judecătorești irevocabile. Dreptul

recurenților la repararea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită s-a născut

odată cu pronunțarea Sentinței civile nr. 665/2004, așa cum a fost stabilit cu

autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1493/2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Dacă nu ar fi existat

fapta ilicită, recurenții ar fi fost persoanele care ar fi încasat chiriile din

cedarea folosinței de la momentul la care Sentința civilă nr. 665/2004 a rămas

irevocabilă, însă Municipiul București a fost cel care și-a însușit valoarea

cedării folosinței.

Natura dreptului

dedus judecății este dată de obiectul pretenției, nefiind un drept de creanță,

întrucât instanța care a determinat atribuirea imobilului s-a raportat la

situația legală de la data sesizării instanțelor de judecată, anul 2006,

nicidecum la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 426A/2010. Natura reală a

dreptului a fost stabilită retroactiv, cu autoritate de lucru judecat, prin

Decizia civilă nr. 1493/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel fiind,

recurenții consideră că motivarea instanței de apel în sensul că recurenții nu

au fost prejudiciați până la 8 iulie 2010, nesocotește principiile efectelor

unei hotărâri judecătorești.

Chiar dacă instanța

s-a pronunțat definitiv la 8 iulie 2010, hotărârea judecătorească a recunoscut

un drept real la restituire în favoarea recurenților cu începere de la data

formulării contestației împotriva Dispoziției nr. 5210/2006.

Nu numai că obligația

de atribuire a imobilului a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat ca

fiind un drept real al recurenților cu începere din 2006, conform Deciziei

civile nr. 1493/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă nicio

instanță nu ar fi fost în măsură să dispună atribuirea imobilului nici la 8

iulie 2010, nici la o altă dată, dacă acest drept nu ar fi existat la data

formulării contestației.

Efectele hotărârilor

judecătorești determină recunoașterea dreptului cu începere de la data

sesizării instanțelor de judecată, iar acoperirea prejudiciului, determinat ca

echivalent al chiriilor încasate de către Municipiul București din cedarea

folosinței imobilului, are în vedere situația posesorului de rea-credință.

Conform art. 487 C.

civ., acesta încetează a mai fi de bună-credință din moment ce viciile posesiei

îi sunt cunoscute, iar Municipiul București a fost notificat la 25 iulie 2005 pentru

atribuirea unui alt imobil în compensare (dosar fond). Prin contestația

împotriva Dispoziției nr. 5210/2006, Municipiul București și-a asumat

răspunderea pentru toate actele și faptele sale prin care a împiedicat

executarea întocmai și la timp a Sentinței civile nr. 665/2004 a Tribunalului

București.

Tocmai refuzul de a

da curs acestor pretenții și de a se conforma întocmai și la timp obligațiilor

instituite prin Sentința civilă nr. 665/2004, reprezintă fapte suficiente

pentru a se stabili reaua-credință a posesorului imobilului care are obligația

de a dezdăuna pe proprietar cu echivalentul fructelor civile culese pe toată

perioada cât a împiedicat obținerea dreptului.

În faza procesuală a

recursului, având în vedere că recurenta-reclamantă V.J. a decedat, a fost

introdusă în cauză unica moștenitoare a acesteia, G.R.V.J..

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Primul argument al

motivelor de recurs nu va mai fi analizat întrucât nu a mai fost susținut,

deoarece aspectul invocat, referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, a

fost lămurit prin încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă la data de 9 octombrie 2013.

Celelalte aspecte de

nelegalitate menționate în cererea de recurs sunt considerate ca nefondate,

pentru argumentele ce succed.

Dreptul

reclamanților-recurenți la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în

temeiul Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut cu caracter definitiv prin Decizia

civilă nr. 235 din 11 februarie 2005 a Curții de Apel București, decizie care

nu a fost pusă în executate.

Prin decizia

menționată, Curtea de Apel București a dispus ca reclamanților să le fie făcută

o ofertă de despăgubire prin echivalent, iar în art. 1 alin. (2) al Legii nr.

10/2001 măsurile reparatorii prin echivalent sunt definite ca măsuri constând

în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca atare, dispoziția

instanței a vizat inclusiv posibilitatea de acordare a altui imobil în

compensare însă, câtă vreme această măsură nu a fost luată în concret, nu se

poate susține că reclamanților le-a fost recunoscut încă de la acel moment un

drept real.

Urmare a demersului

juridic prin care reclamanții au contestat noua Dispoziție nr. 5210 din 24

ianuarie 2006, emisă în temeiul Legii nr. 247/2005, și au solicitat acordarea

de teren în compensare, prin Decizia civilă nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curții

de Apel București, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual al

respectivei contestații, au obținut un drept real, prin acordarea în compensare

a unui alt teren, în temeiul art. 26 al Legii nr. 10/2001.

Numai de la momentul

pronunțării Deciziei civile nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București

s-a născut dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului acordat în

compensare întrucât prin această măsură reparatorie a avut loc constituirea,

iar nu reconstituirea dreptului de proprietate, reclamanților nefiindu-le

restituit în proprietate vechiul imobil de care au fost deposedați de statul

român, în temeiul art. 25 al Legii nr. 10/2001.

Astfel fiind, data de

8 iulie 2010 constituie momentul în care dreptul de creanță, recunoscut încă

din 11 februarie 2005, s-a transformat în drept real, soluția pronunțată prin

Decizia civilă nr. 426 din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București devenind irevocabilă

prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 3821 din 10 mai 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apare astfel ca

nefondată susținerea recurenților potrivit căreia dreptul lor de proprietate a

fost recunoscut cu efect retroactiv de la data pronunțării Deciziei civile nr.

235 din 11 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în

temeiul efectului declarativ al respectivei hotărâri judecătorești.

De asemenea,

recurenții invocă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1493/2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care, în opinia lor, s-a stabilit

că reclamanții dețin un drept real cu caracter retroactiv de la 11 februarie

2005.

Această apărare este

nefondată întrucât prin Decizia civilă nr. 1493/2009, Înalta Curte de Casație

și Justiție nu a soluționat recursul sub aspectul criticii vizând

individualizarea măsurii reparatorii la care sunt îndrituiți reclamanții, ci

cauza a fost trimisă spre rejudecare tocmai în acest scop, astfel că dreptul de

creanță, recunoscut în favoarea reclamanților prin Decizia civilă nr. 235 din

11 februarie 2005, nu s-a transformat într-un drept real.

Numai după

parcurgerea celui de-al doilea ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă

nr. 3821 din 10 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a

fost respins recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 426 din 8 iulie

2010 a Curții de Apel București, a fost recunoscut reclamanților dreptul la

măsuri reparatorii în compensare. Prin atribuirea în proprietatea acestora a

unui alt imobil, dreptul de creanță, ce le-a fost recunoscut reclamanților

anterior, s-a transformat într-un drept real.

Imposibilitatea

valorificării dreptului dobândit de reclamanți s-a datorat culpei Municipiului

București care nu a pus în executare dispoziția executorie a instanței de a

acorda reclamanților despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001.

Mai mult, urmare a modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001 de Legea

nr. 247/2005, pârâtul a continuat să ignore dispozițiile instanței și a emis o

nouă dispoziție, cu nr. 5210 din 24 ianuarie 2006, prin care a propus acordarea

de măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Refuzul de a executa

o hotărâre judecătorească constituie o faptă ilicită constând în

neidentificarea de către pârât a măsurilor reparatorii prin echivalent care se

cuveneau reclamanților și neîntreprinderea demersurilor necesare pentru

acordarea lor într-un termen rezonabil.

Potrivit art. 33 al

Legii nr. 10/2001,"încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după

caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională, civilă sau

penală".

Art. 33 al Legii nr.

10/2001 face trimitere la aplicarea normelor de dreptul comun în materie de

răspundere civilă delictuală, reprezentate de art. 998 și urm. C. civ.,

potrivit cărora pentru antrenarea acestei răspunderi trebuie îndeplinite în mod

cumulativ mai multe condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu,

legătură de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția.

Pentru perioada 11

februarie 2005 - 8 iulie 2010 (începând cu data pronunțării Deciziei civile nr.

235 din 11 februarie 2005, prin care s-a recunoscut în mod definitiv dreptul de

creanță al reclamanților, și terminând cu data pronunțării Deciziei civile nr.

426 din 8 iulie 2010, când reclamanților li s-a recunoscut în mod definitiv un

drept real) instanța de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiția

dovedirii suportării unui prejudiciu.

Soluția instanței de

apel de respingere a cererii pentru acest interval de timp este corectă,

întrucât răspunderea civilă delictuală este antrenată numai dacă prejudiciul

este dovedit, adică dacă a putut fi cuantificat.

În scopul reparării

prejudiciului, prin plata unei despăgubiri echivalente acestuia, este necesar

ca prejudiciului să fie cert și să nu fie reparat încă.

Caracterul cert al

prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât

și în privința posibilității de evaluare, fiind necesare elemente probatorii

îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. De aceea, existența și

întinderea prejudiciului nu poate fi dovedită cu prezumții sau prin analogie,

luându-se în considerare contravaloarea chiriei unui alt imobil decât cel

naționalizat, câtă vreme acesta nu a fost acordat în compensare.

Evaluarea dezdăunării

se poate realiza numai prin raportare la lipsa de folosință, astfel cum prevede

art. 40 al Legii nr. 10/2001 și cum chiar reclamanții au pretins, astfel că

instanța a realizat în mod legal o atare evaluare, chiar dacă nu a fost

învestită cu un capăt de cerere privind acordarea contravalorii lipsei de

folosință.

Instanța de apel a

considerat că pârâtul nu poate fi obligat la repararea prejudiciului constând

în contravaloarea chiriilor încasate de către pârât pentru terenul acordat în

compensare la data de 8 iulie 2010 deoarece, în perioada 11 februarie 2005 - 8

iulie 2010, reclamanții-intimați nu au avut în proprietate imobilul din Bdul.

T., București, fiind titularii unui drept de creanță.

Potrivit art. 483 C.

civ., pentru ca pârâtul să poată fi obligat la restituirea fructelor civile,

era necesar ca reclamantul să fie proprietarul bunului care produce fructele

civile. Or, constatându-se că reclamanții nu erau proprietari ai imobilului din

Bdul. T., București în perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, în mod corect

instanța de apel a considerat că prejudiciul pe care aceștia l-au încercat în

această perioadă nu poate fi cuantificat în raport de fructele civile produse

de acest bun.

În ceea ce privește

condiția ca pârâtul să fie posesor de rea-credință al imobilului din Bdul. T.,

sector 6 București, în mod corect instanța de apel a apreciat că pârâtul nu

poate avea această calitate, deoarece, anterior datei de 8 iulie 2010, nu se

stabilise în sarcina sa obligația de a restitui către reclamanți imobilul din

Bdul. T., București.

Este lipsit de

semnificație juridică faptul că pârâtul fusese notificat în 25 iulie 2005

pentru acordarea de teren în compensare, deci că ar fi cunoscut dorința

reclamanților de li se acorda alt teren în compensare întrucât, pentru a

considera că există rea-credință, în sensul art. 487 C. civ., trebuie ca

posesia să se exercite asupra unui imobil determinat or, în cazul notificării

din 25 iulie 2005, este vorba despre un imobil neidentificat.

Pentru argumentele

menționate anterior, se observă că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nu este incident.

Recurenții au

susținut că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, analizând

condițiile de existență a prejudiciului, deși nu au fost invocate critici în

apel sub acest aspect, ceea ce ar atrage aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

Critica este

nefondată întrucât soluția de admitere a apelului a fost întemeiată pe

argumentul apelantului vizând imposibilitatea solicitării de daune, în temeiul

răspunderii civile delictuale, pentru lipsa de folosință a terenului dat în

compensare, întrucât compensarea a fost dispusă nu în anul 2005, ci în anul

2010, astfel încât prejudiciul a fost cuantificat în mod greșit.

Acest motiv de apel a

fost considerat ca fondat, instanța de apel apreciind că prejudiciul a fost

dovedit numai pentru perioada ulterioară datei de 8 iulie 2010, deoarece numai

de la această dată reclamanții au dobândit calitatea de titulari ai dreptului

de proprietate, iar situația premisă pentru aplicarea art. 483 și urm. C. civ.

este acea ca reclamantul să aibă calitatea de proprietar, deoarece numai

proprietarului, iar nu și titularului unui drept de creanță, i se îngăduie

culegerea fructelor civile prin care este evaluat, deci dovedit, prejudiciul.

Ca atare analiza nu excede limitelor învestirii instanței de apel.

O altă critică adusă

deciziei recurate se referă la existența unei motivări contradictorii, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reproșându-i-se instanței de

apel că, deși a considerat că a existat o faptă ilicită în perioada 2004 - mai

2012, ulterior a susținut că intimații nu au dovedit prejudiciul pe care l-au

încercat în intervalul 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010.

Astfel cum s-a

argumentat anterior, condițiile cerute pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale sunt: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legătură de

cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția.

Cerințele menționate

au caracter cumulativ, astfel încât îndeplinirea unora dintre condiții nu este

suficientă pentru atragerea răspunderii civile delictuale, la fel cum

neîndeplinirea oricăreia dintre condiții face ca acțiunea în răspundere civilă

delictuală să fie respinsă.

Instanța de apel a

constatat că a existat o faptă ilicită săvârșită în perioada 2004 - mai 2012,

dar a respins în parte acțiunea deoarece intimații nu au dovedit, pentru

intervalul 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, prejudiciul pe care l-au suferit.

Prin aceasta nu s-a

realizat o motivare contradictorie, ci s-a constatat neîndeplinirea cumulativă

a condițiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru

perioada 11 februarie 2005 - 8 iulie 2010, ca urmare a neîndeplinirii cerinței

ca prejudiciul să fie cert, astfel cum s-a argumentat mai sus.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și, cu aplicarea art.

312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții V.J., I.G. și V.C.B. împotriva

Deciziei nr. 163A din 19 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 28 martie 2014.

Procesat de GGC - CL