ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1623/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 noiembrie 2009 reclamantul B.G.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând, în principal, ca acesta să fie obligat la acordarea unei despăgubiri efective în sumă de 24.786,5 euro, transformați în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății efective, pentru cele 90.000 acțiuni deținute, care să fie plătite în termen de 14 zile lucrătoare de la rămânerea ca executorie a hotărârii; să se ia act de intenția sa de a transfera acțiunile la Fondul Proprietatea în locul sumei de bani menționate; să fie obligat pârâtul la plata dobânzii legale aplicată la suma menționată, începând cu data depunerii acțiunii și până la data achitării către el a despăgubirii; să fie obligat pârâtul la daune interese cominatorii de 200 RON/zi de întârziere, începând cu a 15-a zi lucrătoare de la pronunțarea hotărârii și până la data achitării sumei solicitate, precum și la amendă civilă de 250 RON/zi de întârziere începând cu a 15-a zi lucrătoare de la pronunțarea hotărârii și până la data achitării sumei solicitate.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea de bani în locul celor 90.000 acțiuni la Fondul Proprietatea, respectiv obligarea la plata sumei de 90.000 RON, în termen de 14 zile lucrătoare de la rămânerea ca executorie a hotărârii, menținând capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, a daunelor interese cominatorii și a amenzilor civile. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 11 și art. 20 din Constituția României, art. 44 din Constituție, art. 480 C. civ., art. I din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 24.782 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente de la data formulării acțiunii și până la data achitării efective a sumei menționate, s-a admis excepția inadmisibilității capetelor 3 și 4 din acțiune și au fost respinse aceste cereri ca inadmisibile.

În motivarea acestei hotărâri, tribunalul a reținut următoarele considerente: Prin decizia civilă nr. 286 A din 22 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate și modificarea valorii echivalente a terenului în suprafață reală de 253,70 mp situat în Călărași, str. G.G.D., stabilită la art. 1 din dispoziția din 13 ianuarie 2005 și datorată reclamantului, la suma de 76.500.000 ROL, echivalentul a 50.676 euro.

În baza acestei hotărâri judecătorești a fost emisă decizia din 2 iunie 2008 a Autorității Naționale de Restituire a Proprietăților, emițându-i-se titlu de conversie în cuantum de 90.000 RON, reprezentând un număr total de 90.000 acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune, deși titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, prin decizia din 17 aprilie 2008, era de 184 040,03 RON. La solicitarea tribunalului, reclamantul a precizat că, pentru restul sumei de bani încearcă soluționarea pe cale amiabilă a litigiului. Deși s-a emis titlul de conversie pentru suma de 90.000 RON, reprezentând un număr de 90.000 acțiuni la Fondul Proprietatea, reclamantul pretinde că aceasta nu reprezintă o despăgubire efectivă, solicitând obligarea pârâtului Statul Român la despăgubirea sa prin plata sumei de bani efective, stabilită de altfel prin hotărâre judecătorească.

Cu privire la problema dacă acțiunile la Fondul Proprietatea reprezintă sau nu o despăgubire efectivă, tribunalul a reținut că, în jurisprudența sa, C.E.D.O. s-a pronunțat în numeroase situații cu privire la această problemă. Tribunalul a reținut că emiterea unui titlu de conversie în anul 2008, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubire în baza Legii nr. 10/2001, fără ca acest titlu să devină o despăgubire efectivă nici până la data formulării prezentei acțiuni, determină temeinicia acțiunii formulate, singura soluție pentru despăgubirea efectivă a reclamantului fiind admiterea acțiunii și obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata directă a sumei de bani cuvenită reclamantului.

Cu privire la cuantumul sumei, tribunalul a avut în vedere faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în cuantum total de 50.676 euro, fiind emis titlu de despăgubire pentru suma de 184.040,03 RON. Întrucât titlul de conversie pentru care reclamantul solicită acordarea de despăgubiri efective privește suma de 90.000 RON, tribunalul a constatat că despăgubirea efectivă cuvenită reclamantului în baza acestui titlu de conversie este de 24.782 euro, echivalent RON la cursul Băncii Naționale Române din ziua plății efective. Tribunalul a luat act de transferul acțiunilor la Fondul Proprietatea stabilite în baza deciziei nr. 348 din 2 iunie 2008 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în locul sumei de bani ce face obiectul acestei hotărâri.

De asemenea, tribunalul a constatat întemeiat și capătul 2 al cererii, în baza O.G. nr. 9/2000. În ceea ce privește capetele de cerere 3 și 4 din acțiune, având ca obiect obligarea pârâtului la daune cominatorii și amenzi civile, tribunalul a reținut întemeiată excepția inadmisibilității acestora. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 300 A din 27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârât.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, deoarece, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond prin decizia civilă nr. 286 din 22 mai 2006 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate și modificarea valorii echivalente a terenului în suprafață reală de 253,70 mp situat în Călărași str. G.G.D. stabilită la art. 1 din dispoziția din 13 ianuarie 2005 și datorată reclamantului, de la suma de 76.500.000 ROL la echivalentul în RON a 50.676 euro la executarea sentinței.

În baza acestei hotărâri judecătorești a fost eliberată decizia nr. 1348 din 2 iunie 2008 a Autorității Naționale de Restituire a Proprietăților fiind emis titlul de conversie în cuantum de 90.000 RON, reprezentând un număr total de 90.000 de acțiuni la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune. Prin această decizie s-a emis titlul de conversie în cuantum de doar 90.000 RON, deși titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor era emis prin decizia din 17 aprilie 2008, ca fiind în cuantum de 184.040,03 RON. Acțiunile la Fondul Proprietatea nu reprezintă o despăgubire efectivă, astfel cum s-a stabilit în mod constant de către C.E.D.O. în cauza Faimblat. Nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.

În cauza Huber împotriva României, C.E.D.O. a remarcat de asemenea că Fondul Proprietatea nu funcționează actual, într-o manieră susceptibilă de a atinge concesiunea efectivă a unei indemnizații. Emiterea unui titlu de conversie în anul 2008 după pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubire imprimă un caracter iluzoriu sumei stabilite, deoarece despăgubirea nu a fost efectivă nici până în prezent. În aceste condiții, acțiunea reclamantului este fondată și a fost corect admisă, urmând ca statul să fie obligat la plata sumei stabilite de instanța de fond.

Astfel cum s-a menționat în cauza Faimblat împotriva României, statul este cel care trebuie să ia măsuri pentru înlătura obstacolele care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autoritățile administrative sau judecătorești, astfel încât, să se obțină fie restituirea în natură a bunurilor de către foștii proprietari, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit. În baza art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român trebuie să identifice și să rezolve într-un termen rezonabil problemele sistemice pentru a asigura eficiența normelor legale și a unor remedii adecvate a oricăror încălcări ale Convenției. Având în vedere că Statul Român este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, această parte are calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a formulat următoarele critici: În mod greșit instanțele de fond au apreciat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, menținând în sarcina acestuia obligația de plată a despăgubirilor către reclamant, cu atât mai mult cu cât a intervenit transferul acțiunilor deținute de reclamant la Fondul Proprietatea. Singura instituție ce poate fi obligată la plata despăgubirilor este cea care a emis decizia, respectiv Fondul Proprietatea, reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la 10 iunie 2010. La termenul din 12 noiembrie 2012, urmare decesului intimatului-reclamant B.G., Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei acestuia, S.A.I., în calitate de intimată-reclamantă.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică privind incidența, în speță, a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pus în discuție din oficiu la termenul de dezbateri din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin recursul exercitat în cauză, pârâtul contestă decizia instanței de apel în ce privește calitatea sa procesuală pasivă, respectiv obligarea la plata despăgubirilor către reclamant.

În realitate, problema de drept care se pune în speță, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această decizie a fost publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012, fiind așadar aplicabilă în cauză și obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generalibus derogant”.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României). În condițiile în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie, a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Nici durata îndelungată a procedurii administrative finalizate cu emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale nu justifică suprimarea etapei următoare prevăzute de legea specială, și anume etapa procedurii execuționale a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptățite. Și în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituțiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-și îndeplini obligațiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă calea acțiunii de față pentru argumentele deja arătate, întrucât decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce privește soluția de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de cauzele care declanșează ineficiența procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Soluția este aceeași indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura legii speciale, pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obținerea acestor despăgubiri. De asemenea, împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/1.07.2010, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă relevanță, deoarece, decizia în interesul legii nr. 27/2011 a fost pronunțată ulterior acestei ordonanțe, deci, în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte a avut în vedere, implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunțare (inclusiv O.U.G. nr. 62/2010) și, cum s-a arătat deja, este obligatorie pentru instanțe, în condițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., având aceeași forță juridică, cu cea a unei legi. În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la justiție, astfel cum s-a statuat și în decizia în interesul legii nr. 27/2011, nu se poate reține că, prin imposibilitatea acționării directe a statului pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuție, de vreme ce reclamantul are procedura legii speciale (Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în urma exercitării cărora instanțele de judecată învestite cu acestea au competența și obligația de a verifica legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de organele administrative implicate în aceste proceduri.

Față de considerentele expuse și, în raport de decizia în interesul legii nr. 27/2011, incidentă în speță, acțiunea directă a reclamantului, de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu este inadmisibilă. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este nelegală, astfel că va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care o va schimba, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei civile nr. 300 A din 27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Schimbă sentința, în sensul că respinge în totalitate acțiunea, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2014.