ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1623/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1623/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 17 noiembrie 2009 reclamantul B.G.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând, în principal, ca acesta să fie obligat la acordarea unei

despăgubiri efective în sumă de 24.786,5 euro, transformați în RON la cursul Băncii

Naționale a României din ziua plății efective, pentru cele 90.000 acțiuni

deținute, care să fie plătite în termen de 14 zile lucrătoare de la rămânerea

ca executorie a hotărârii; să se ia act de intenția sa de a transfera acțiunile

la Fondul Proprietatea în locul sumei de bani menționate; să fie obligat

pârâtul la plata dobânzii legale aplicată la suma menționată, începând cu data

depunerii acțiunii și până la data achitării către el a despăgubirii; să fie

obligat pârâtul la daune interese cominatorii de 200 RON/zi de întârziere,

începând cu a 15-a zi lucrătoare de la pronunțarea hotărârii și până la data

achitării sumei solicitate, precum și la amendă civilă de 250 RON/zi de

întârziere începând cu a 15-a zi lucrătoare de la pronunțarea hotărârii și până

la data achitării sumei solicitate. În subsidiar, reclamantul a solicitat

obligarea pârâtului la acordarea de bani în locul celor 90.000 acțiuni la

Fondul Proprietatea, respectiv obligarea la plata sumei de 90.000 RON, în

termen de 14 zile lucrătoare de la rămânerea ca executorie a hotărârii,

menținând capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii

legale, a daunelor interese cominatorii și a amenzilor civile.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, art. 11 și art. 20 din Constituția României, art. 44 din Constituție,

art. 480 C. civ., art. I din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 24.782 euro echivalent în

RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății efective, precum și la

plata dobânzii legale aferente de la data formulării acțiunii și până la data achitării

efective a sumei menționate, s-a admis excepția inadmisibilității capetelor 3 și

4 din acțiune și au fost respinse aceste cereri ca inadmisibile.

În motivarea acestei hotărâri,

tribunalul a reținut următoarele considerente:

Prin decizia civilă

nr. 286 A din 22 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222 din 9

februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus schimbarea în parte

a sentinței apelate și modificarea valorii echivalente a terenului în suprafață

reală de 253,70 mp situat în Călărași, str. G.G.D., stabilită la art. 1 din dispoziția

din 13 ianuarie 2005 și datorată reclamantului, la suma de 76.500.000 ROL, echivalentul

a 50.676 euro.

În baza acestei hotărâri

judecătorești a fost emisă decizia din 2 iunie 2008 a Autorității Naționale de Restituire

a Proprietăților, emițându-i-se titlu de conversie în cuantum de 90.000 RON, reprezentând

un număr total de 90.000 acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare

acțiune, deși titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor,

prin decizia din 17 aprilie 2008, era de 184 040,03 RON.

La solicitarea tribunalului,

reclamantul a precizat că, pentru restul sumei de bani încearcă soluționarea pe

cale amiabilă a litigiului.

Deși s-a emis titlul de

conversie pentru suma de 90.000 RON, reprezentând un număr de 90.000 acțiuni la

Fondul Proprietatea, reclamantul pretinde că aceasta nu reprezintă o despăgubire

efectivă, solicitând obligarea pârâtului Statul Român la despăgubirea sa prin plata

sumei de bani efective, stabilită de altfel prin hotărâre judecătorească.

Cu privire la problema

dacă acțiunile la Fondul Proprietatea reprezintă sau nu o despăgubire efectivă,

tribunalul a reținut că, în jurisprudența sa, C.E.D.O. s-a pronunțat în numeroase

situații cu privire la această problemă.

Tribunalul a reținut că

emiterea unui titlu de conversie în anul 2008, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești

irevocabile prin care s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubire în baza

Legii nr. 10/2001, fără ca acest titlu să devină o despăgubire efectivă nici până

la data formulării prezentei acțiuni, determină temeinicia acțiunii formulate, singura

soluție pentru despăgubirea efectivă a reclamantului fiind admiterea acțiunii și

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata directă a sumei

de bani cuvenită reclamantului.

Cu privire la cuantumul

sumei, tribunalul a avut în vedere faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă

s-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în cuantum total de 50.676 euro,

fiind emis titlu de despăgubire pentru suma de 184.040,03 RON.

Întrucât titlul de conversie

pentru care reclamantul solicită acordarea de despăgubiri efective privește suma

de 90.000 RON, tribunalul a constatat că despăgubirea efectivă cuvenită reclamantului

în baza acestui titlu de conversie este de 24.782 euro, echivalent RON la

cursul Băncii Naționale Române din ziua plății efective.

Tribunalul a luat act

de transferul acțiunilor la Fondul Proprietatea stabilite în baza deciziei nr.

348 din 2 iunie 2008 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

în locul sumei de bani ce face obiectul acestei hotărâri.

De asemenea, tribunalul

a constatat întemeiat și capătul 2 al cererii, în baza O.G. nr. 9/2000.

În ceea ce privește capetele

de cerere 3 și 4 din acțiune, având ca obiect obligarea pârâtului la daune cominatorii

și amenzi civile, tribunalul a reținut întemeiată excepția inadmisibilității acestora.

Împotriva acestei sentințe,

a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 300 A

din 27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins apelul declarat de pârât.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, deoarece, astfel cum în mod corect

a reținut instanța de fond prin decizia civilă nr. 286 din 22 mai 2006 a Curții

de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222 din 9 februarie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus schimbarea în parte a sentinței

apelate și modificarea valorii echivalente a terenului în suprafață reală de 253,70

mp situat în Călărași str. G.G.D. stabilită la art. 1 din dispoziția din 13

ianuarie 2005 și datorată reclamantului, de la suma de 76.500.000 ROL la echivalentul

în RON a 50.676 euro la executarea sentinței. În baza acestei hotărâri judecătorești

a fost eliberată decizia nr. 1348 din 2 iunie 2008 a Autorității Naționale de Restituire

a Proprietăților fiind emis titlul de conversie în cuantum de 90.000 RON, reprezentând

un număr total de 90.000 de acțiuni la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare

acțiune. Prin această decizie s-a emis titlul de conversie în cuantum de doar 90.000

RON, deși titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor

era emis prin decizia din 17 aprilie 2008, ca fiind în cuantum de 184.040,03 RON.

Acțiunile la Fondul Proprietatea

nu reprezintă o despăgubire efectivă, astfel cum s-a stabilit în mod constant de

către C.E.D.O. în cauza Faimblat. Nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005

nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.

În cauza Huber împotriva României, C.E.D.O. a remarcat de asemenea că Fondul Proprietatea

nu funcționează actual, într-o manieră susceptibilă de a atinge concesiunea efectivă

a unei indemnizații. Emiterea unui titlu de conversie în anul 2008 după pronunțarea

unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a stabilit dreptul reclamantului

la despăgubire imprimă un caracter iluzoriu sumei stabilite, deoarece despăgubirea

nu a fost efectivă nici până în prezent.

În aceste condiții, acțiunea

reclamantului este fondată și a fost corect admisă, urmând ca statul să fie obligat

la plata sumei stabilite de instanța de fond. Astfel cum s-a menționat în cauza

Faimblat împotriva României, statul este cel care trebuie să ia măsuri pentru înlătura

obstacolele care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date

de autoritățile administrative sau judecătorești, astfel încât, să se obțină fie

restituirea în natură a bunurilor de către foștii proprietari, fie o despăgubire

rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit. În baza art. 46 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, Statul Român trebuie să identifice și să rezolve într-un termen

rezonabil problemele sistemice pentru a asigura eficiența normelor legale și a unor

remedii adecvate a oricăror încălcări ale Convenției. Având în vedere că Statul

Român este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, această parte are calitate

procesuală pasivă.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a formulat

următoarele critici:

În mod greșit instanțele

de fond au apreciat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, menținând în

sarcina acestuia obligația de plată a despăgubirilor către reclamant, cu atât mai

mult cu cât a intervenit transferul acțiunilor deținute de reclamant la Fondul Proprietatea.

Singura instituție ce

poate fi obligată la plata despăgubirilor este cea care a emis decizia, respectiv

Fondul Proprietatea, reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale

pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la 10 iunie 2010.

La termenul din 12 noiembrie

2012, urmare decesului intimatului-reclamant B.G., Înalta Curte a dispus introducerea

în cauză a moștenitoarei acestuia, S.A.I., în calitate de intimată-reclamantă.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică privind incidența,

în speță, a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pus în discuție

din oficiu la termenul de dezbateri din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea cu care

a învestit instanța, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu,

acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin recursul exercitat

în cauză, pârâtul contestă decizia instanței de apel în ce privește calitatea sa

procesuală pasivă, respectiv obligarea la plata despăgubirilor către reclamant.

În realitate, problema

de drept care se pune în speță, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri

în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri

de drept decât cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul

legii, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Această decizie a fost publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012, fiind

așadar aplicabilă în cauză și obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia în

interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în acordarea

de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale

art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea

unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri speciale de valorificare

a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziția emisă conform Legii

nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generalibus derogant”.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte

a reținut că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva

României).

În condițiile în care

Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată

ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate

și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Or, în această materie,

a arătat instanța supremă, statul a decis că restituirea în natură și acordarea

măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea

nr. 247/2005.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului,

va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect,

parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Nici durata îndelungată

a procedurii administrative finalizate cu emiterea dispoziției cuprinzând propunerea

de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale nu justifică suprimarea

etapei următoare prevăzute de legea specială, și anume etapa procedurii execuționale

a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptățite.

Și în cazul în care imposibilitatea

valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile reparatorii propuse

pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituțiilor

implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-și îndeplini obligațiile stabilite

de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă calea acțiunii de față pentru

argumentele deja arătate, întrucât decizia în interesul legii nu distinge în ceea

ce privește soluția de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de cauzele care declanșează

ineficiența procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005. Soluția este aceeași indiferent

de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura legii speciale,

pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obținerea acestor despăgubiri.

De asemenea, împrejurarea

că, prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/1.07.2010, a fost suspendată

emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă

relevanță, deoarece, decizia în interesul legii nr. 27/2011 a fost pronunțată ulterior

acestei ordonanțe, deci, în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte

a avut în vedere, implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până

la pronunțare (inclusiv O.U.G. nr. 62/2010) și, cum s-a arătat deja, este obligatorie

pentru instanțe, în condițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., având

aceeași forță juridică, cu cea a unei legi.

În ceea ce privește încălcarea

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces

la justiție, astfel cum s-a statuat și în decizia în interesul legii nr. 27/2011,

nu se poate reține că, prin imposibilitatea acționării directe a statului pentru

despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuție, de vreme ce reclamantul

are procedura legii speciale (Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea

măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute

de lege, în urma exercitării cărora instanțele de judecată învestite cu acestea

au competența și obligația de a verifica legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate

de organele administrative implicate în aceste proceduri.

Față de considerentele

expuse și, în raport de decizia în interesul legii nr. 27/2011, incidentă în speță,

acțiunea directă a reclamantului, de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu este inadmisibilă.

Având în vedere aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că

soluția instanței de apel este nelegală, astfel că va admite recursul, va modifica

decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței

civile nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, pe care o va schimba, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea,

ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei civile

nr. 300 A din 27 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

împotriva sentinței nr. 68 din 25 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă.

Schimbă sentința, în sensul

că respinge în totalitate acțiunea, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 28 mai 2014.