ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5622/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 8 iulie 2008, sub nr. 26684/3/2008, reclamanții L.N. și L.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și SC F. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții, în solidar, la plata contravalorii de circulație (estimată provizoriu la suma de 550.000 RON), de la momentul pronunțării hotărârii în cauză, a apartamentului nr. 2 situat, la etajul 2, sc.

1 a imobilului din București, str. M.V., ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. J85 din 30 septembrie 1996 și a cărui nulitate a fost, în mod irevocabil, constatată prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 10545/300/2006; obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor pentru cheltuielile privind îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii efectuate de reclamanți cu privire la imobil, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe prev. art. 1337 și urm. C. civ., Legea nr. 112/1995, art. 35 și urm. din Normele Metodologice instituite prin H.G. nr. 20/1996.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că nu a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat, iar răspunderea pentru evicțiune revine în totalitate pârâtei Primăria Municipiului București; pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La data de 3 martie 2009, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au înțeles să majoreze pretențiile la suma de 806.901 RON, echivalentul în RON al sumei de 205.292 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, conform expertizei efectuate în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 547 din 13 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC F. SA și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții au dedus judecății raportul obligațional născut din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, raport în care s-ar regăsi obligația de garanție pentru evicțiune și dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit.

Pornind de la conținutul reglementării de drept comun, potrivit căreia într-o cerere de chemare în judecată, întemeiată pe garanția contra evicțiunii, calitate procesuală pasivă are numai vânzătorul și succesorii săi universali ori cu titlu universal, calitate care, în prezenta cauză corespunde doar Primăriei Municipiului București, s-a apreciat că nici Statul român, prin Ministerul finanțelor Publice, și nici SC F. SA - mandatar cu drept de reprezentare al vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare, nu justifică în cauză legitimare procesuală pasivă.

De asemenea, s-a arătat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că restituirea prețului actualizat pentru contractele declarate nule se face de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au semnificația unei norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, prin care este schimbat debitorul obligației de garanție, ci constituie o reglementare a cărei menire este de a arăta sursa din care prețurile plătite vor fi restituite. Pe fondul cererii, tribunalul a reținut că obligația de garanție pentru evicțiune, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art. 1337 și urm. C. civ., reprezintă un efect al contractului de vânzare-cumpărare, și, deci, pentru antrenarea sa, prima condiție care trebuie îndeplinită se referă la existența unui contract valabil încheiat.

Or, în speță, tocmai această primă condiție nu este îndeplinită întrucât contractul de vânzare-cumpărare, ce a stat la baza achiziționării de către reclamanți a imobilului arătat prin cerere, a fost declarat nul. Cu alte cuvinte, o hotărâre prin care un contract de vânzare-cumpărare este declarat nul, nu poate fi apreciată niciodată ca o tulburare de drept în evicțiune, ci dimpotrivă, constituie o împrejurare care exclude cu desăvârșire angajarea răspunderii vânzătorului, rezultată din obligația de garanție pentru evicțiune.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 258A din 13 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, pe care a desființat-o în parte, a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de Sentința civilă nr. 9647/2006 a Judecătoriei sector 2 București, privind capătul 1 de cerere, având ca obiect plata contravalorii de circulație, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primarul general, și a respins acest capăt de cerere, în consecință, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a trimis cauza spre rejudecarea primului capăt de cerere în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a capătului 2 de cerere, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului București, prin Primarul General.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a avut în vedere că prin Sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 pronunțată de Judecătoria sector 2 București a fost soluționată atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.C., cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții L.N. și L.A. împotriva Primăriei municipiului București. Această cerere a avut ca obiect restituirea către pârâții L. a prețului apartamentului, în valoare reactualizată la data restituirii efective, restituirea spezelor contractului de vânzare-cumpărare și plata diferenței de valoare dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț reactualizat, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1337 - 1341, 1344, 1350 și 1351 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006, Judecătoria sector 2 a respins cererea de restituire a prețului actualizat, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, reținând că, prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit ex lege, un raport juridic substanțial dar și procesual între fostul cumpărător și Ministerul Finanțelor Publice, plata prețului actualizat fiind suportată exclusiv de către acesta, ca reprezentant al statului în litigiile patrimoniale, cu excluderea la plata unor atare despăgubiri a vânzătorului Primăria Municipiului București. Aceeași instanță a respins și capătul de cerere vizând plata diferenței de valoare, formulată în contradictoriu cu primăria Municipiului București, ca fiind inadmisibil.

Între cererea de chemare în garanție ce a făcut obiectul acelei judecăți și acțiunea de față a reclamanților, instanța de apel a regăsit întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, observând că în ambele litigii aceștia și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune și că valoarea de circulație solicitată în prezenta cauză cuprinde atât prețul actualizat al vânzării, cât și excedentele valorii în timpul evicțiunii.

Soluționarea primei cereri prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București nu deschide calea reclamanților la o nouă acțiune, în contradictoriu cu aceeași parte, pentru formularea acelorași pretenții, întrucât nu poate fi lipsită de efectele lucrului judecat hotărârea anterioară, iar o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, Curtea a reținut că dispozițiile art. 50 (fost 51) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184 din 12 decembrie 2002), republicată în urma modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, reglementează modalitatea de restituire a prețului plătit în baza unor astfel de contracte și fondul din care se face plata, acesta fiind fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special față de normele de drept comun, din aceste dispoziții legale rezultând că Ministerul Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui prețul plătit de către apelanții reclamanți, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și desființat prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că s-a reținut în mod greșit lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român și, având în vedere că instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, urmează ca în rejudecare să stabilească, în contradictoriu cu acest pârât, dacă în speță sunt incidente dispozițiile art. 1344 C.civ. sau cele ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 și, în raport de norma de drept aplicabilă pretențiilor apelanților-reclamanți, va stabili dacă sunt îndreptățiți la despăgubiri constând în prețul actualizat și excedentul de valoare sau nu.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Municipiului București prin Primarul General, instanța de apel a apreciat că aceasta decurge din prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, opțiunea de alegere aparținând creditorului. Întrucât nici acest capăt de cerere nu a fost cercetat de către instanța de fond, instanța de apel a dispus ca judecarea capătului 2 de cerere să aibă loc în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și prin Primăria Municipiului București prin Primarul General.

Recursurile declarate de reclamanți și pârâtul Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva acestei decizii au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 4579 din 27 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În considerentele deciziei pronunțate, Înalta Curte a reținut că în mod corect a fost constatată de către instanța de apel autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sector 6, respectiv a soluției date cererii de chemare în garanție din acel proces, în raport cu cel dintâi capăt al acțiunii prezente, formulate de reclamanți, între cele două cauze regăsindu-se tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Având în vedere că reclamanții nu au formulat critici în legătură cu calificarea juridică a primului capăt de cerere, sub aspectul temeiului de drept atribuit de instanța de apel, art. 50 din Legea nr. 10/2001, și nici pe calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în această cerere, urmează ca, în rejudecare, cererea să fie analizată conform aspectelor dezlegate de instanța de apel. De asemenea, cu ocazia examinării recursului declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de recurs a reținut că nici acest recurent nu a criticat temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, astfel cum a fost stabilit de către instanța de apel, în baza rolului său activ și în raport de finalitatea urmărită de reclamanți, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut, de asemenea, că, în raport de temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este corectă dezlegarea dată de instanța de apel problemei calității procesuale pasive a acestui pârât. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul București la data de 23 februarie 2012, sub nr. 26684/3/2008*. În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 1764 din 28 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată. Pentru a se pronunța în acest mod, s-a reținut că temeiul juridic al capătului cererii de chemare în judecată, referitor la valoarea de circulație, a fost stabilit de instanța de recurs ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia reclamanții au achiziționat apartamentul a cărui proprietate au pierdut-o ulterior, nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind constatat nul prin Sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sector 2, rămasă irevocabilă, prima instanță a reținut neîndeplinirea dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 și, deci, neîndreptățirea reclamanților de a obține valoarea de circulație a imobilului ce le-a aparținut.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor, considerând că instanța de apel a lăsat la latitudinea instanței de fond stabilirea normei juridice care reglementează raporturile dintre părți, și având în vedere principiul disponibilității, ca și faptul că reclamanții au întemeiat acest capăt de cerere pe prev. referitoare la instituția evicțiunii, tribunalul l-a soluționat prin raportare la prevederile legale care reglementau evicțiunea în vechiul C. civ. Pentru a reține incidența evicțiunii rezultată din fapta unui terț, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. să fie vorba despre o tulburare de drept; 2. cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării; 3. cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Luând în considerare acest aspect, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere întemeiat pe instituția evicțiunii, întrucât a considerat că cea de a treia condiție nu este îndeplinită în cauză, aspect dedus din faptul că a fost reținută reaua-credință evidentă a reclamanților la încheierea contractului de vânzare cumpărare, care cunoșteau, anterior încheierii contractului a cărui nulitate s-a constatat, cauzele care au condus la constatarea nulității. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 161A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Considerentele care au stat la baza pronunțării acestei decizii au avut în vedere dezlegările regăsite în decizia instanței de recurs, din primul ciclu procesual al cauzei, ce a respins, ca nefondate, recursurile declarate și prin care s-a reținut necriticarea de către niciunul dintre recurenți a temeiului juridic atribuit cererii de chemare în judecată, de către instanța de apel, fapt ce a condus la consecința rejudecării cauzei în acest cadru procesual. Or, prima instanță a respectat întocmai dispozițiile deciziei de casare, obligatorii asupra problemelor de drept dezlegate, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și a soluționat în mod legal capătul de cerere vizând valoarea de circulație a imobilului în litigiu, motiv pentru care criticile formulate de apelanții reclamanți referitoare la incidența dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ.

au fost considerate străine cauzei. În ceea ce privește îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii efectuate de reclamanți la imobil, s-a arătat că acestea sunt incluse în valoarea de circulație a bunului și, din acest motiv, nu se poate aplica un regim juridic diferit acestor îmbunătățiri, de vreme ce s-a stabilit că primul petit al acțiunii este întemeiat pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel, în decizia de trimitere spre rejudecare (irevocabilă), a statuat asupra incidenței reglementării speciale cuprinsă în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Existând o reglementare specială atât pentru restituirea prețului de piață, cât și pentru restituirea sporului de valoare prin îmbunătățirile necesare și utile, respectiv dispozițiile art. 48 alin. (2), ce arată că obligația de despăgubire pentru îmbunătățiri revine persoanei îndreptățite, instanța de apel a apreciat că și acest capăt de cerere, contrar criticilor formulate de apelanți și celor reținute de instanța de fond, trebuie soluționat prin prisma dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. Fiind în discuție valoarea de circulație a imobilului, respectiva valoare nu poate fi supusă unor norme juridice diferite, respectiv pentru o componentă să fie aplicabilă legea specială, iar pentru o altă parte a valorii, normele ale dreptului comun.

Deși soluția adoptată de instanța de fond pe acest capăt de cerere este corectă, argumentele nu pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., ci tot pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv pe dispozițiile art. 50 1 alin. (1) rap. la dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. De vreme ce contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul în discuție a fost constatat nul întrucât a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, potrivit celor reținute prin Sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă, s-a considerat că reclamanții au dreptul numai la prețul actualizat al imobilului, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, capătul de cerere vizând despăgubirile pentru îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii fiind neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții L.N. și L.A. În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții au formulat următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: - în mod greșit, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, articol ce a fost introdus de legiuitor la data de 3 februarie 2009, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și formulării prezentei acțiuni (la 8 iulie 2008). În dezvoltarea acestei critici, recurenții-reclamanți au arătat că dreptul lor de a solicita obligarea pârâților la repararea prejudiciului produs, ca urmare a evicțiunii totale produse prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., dispoziții care erau în vigoare la momentul perfectării acordului de voințe cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului.

Acest text de lege nu face nicio distincție în privința obligației de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, între situația în care se dispune anularea titlului cumpărătorului sau se constată nulitatea absolută a acestuia. În virtutea principiului "tempus regit actum" consacrat prin dispozițiile art. 15 din Constituție și art. 1 din C. civ., dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu puteau fi aplicate prezentului litigiu, fiind de principiu că efectele unui act juridic sunt cele reglementate de normele în vigoare la momentul încheierii sale, atât condițiile pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, cât și dreptul la acțiune pentru obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs, ca urmare a evicțiunii, fiind supuse legislației în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Interpretarea contrară reținută de instanța de apel a condus la aplicarea retroactivă a dispozițiilor introduse în Legea nr. 10/2001, ca urmare a modificărilor survenite după adoptarea Legii nr. 1/2009. Dispozițiile Legii nr. 1/2009, prin care s-a modificat regimul juridic al obligației de garanție a vânzătorului în privința imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, nu au caracterul unor norme de procedură, pentru a fi de imediată aplicare, ci vizează aspecte de drept substanțial, ce produc efecte doar pentru viitor, neputând retroactiva. Această modificare reprezintă o situație imprevizibilă pentru părți în raport cu momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu ar putea să influențeze modul în care pârâții trebuie să răspundă pentru evicțiune.

- Aplicând dispozițiile art. 1337 din C. civ., instanța de apel ar fi putut constata că în cauză erau îndeplinite condițiile cumulative pentru a opera obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune.

Astfel, se regăsea condiția privitoare la existența unei tulburări de drept, prin pronunțarea Deciziei civile nr. 861 din 19 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, aceea privitoare la anterioritatea cauzei evicțiunii în raport cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât SC F. SA avea cunoștință despre existența notificărilor formulate de succesoarele foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, dar și condiția privitoare la necunoașterea de către reclamanți, în calitate de cumpărători, a cauzei evicțiunii, deoarece au întreprins toate demersurile în vederea cunoașterii situației juridice a bunului, anterior cumpărării acestuia, acționând cu bună-credință și fiind ferm convinși că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar.

În virtutea obligației de garanție, reclamanții erau îndreptățiți să fie despăgubiți în conținutul prevăzut de dispozițiile art. 1341 și 1344 C. civ. cuvenindu-li-se din partea vânzătorului de rea-credință atât valoarea de circulație a imobilului (ce include prețul actualizat și sporul de valoare dobândit de bun între momentul prezent și cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare), cât și cheltuielile necesare, utile și voluptorii, conform art. 1345 - 1346 C. civ.. Niciunul dintre intimați nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrator probe suplimentare. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat.

Critica recurenților privitoare la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, și rezolvarea pretențiilor lor în raport de aceste dispoziții legale, este nefondată, după cum în mod corect a stabilit, de altfel, și instanța de apel. Sub acest aspect, instanța de recurs reține că, într-adevăr, cererea de chemare în judecată cu care reclamanții s-au adresat instanțelor în prezenta cauză, a fost înregistrată pe rolul acestora la data de 8 iulie 2008 și a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune, respectiv dispozițiile art. 1337 - 1346 din C. civ.

Soluția dată cererii de chemare în judecată, în primă instanță, în cel dintâi ciclu procesual al cauzei, a ținut seama de temeiurile juridice pe care reclamanții și-au sprijinit pretențiile, astfel încât cererea îndreptată împotriva pârâților Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și SC F. SA, a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă (niciunul dintre aceștia nefiind vânzătorii în contractul de vânzare-cumpărare încheiat), iar aceea îndreptată împotriva Primăriei Municipiului București (vânzătorul), ca neîntemeiată, pentru argumentul inexistenței temeiului garanției pentru evicțiune, respectiv un contract valabil încheiat, întrucât contractul deținut de reclamanți fusese constatat nul într-o procedură judiciară anterioară.

Prin Decizia de apel nr. 258A din 13 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii de primă instanță și, făcându-se aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1/2009, de modificare și completare a Legii nr. 10/2001 [respectiv prevederilor art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 alin. (3)], s-a apreciat că "Ministerul Finanțelor Publice este cel care are calitatea procesuală pasivă în cauză pentru a restitui atât prețul plătit de către recurenții-reclamanți, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cât și valoarea de circulație a imobilului". Prin urmare, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reținută de prima instanță și, observându-se că aceasta nu a cercetat pe fond nici pretenția reclamanților de plată a îmbunătățirilor necesare, utile și voluptorii aduse apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecarea primului capăt de cerere al acțiunii , în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și a capătului 2 din acțiune, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Primăria Municipiului București,

calitatea procesuală a acestora fiind reținută în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Recursurile declarate atât de reclamanți, cât și de pârâtul Statul român, prin M.F.P., împotriva acestei decizii au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 4579 din 27 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a reținut, cu referire punctuală la fiecare din recursurile celor două părți, că nu au criticat calificarea juridică, din perspectiva temeiului juridic al pretenției reclamanților, astfel cum a fost stabilit de către instanța de apel, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel că în rejudecare, cererea va fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanța de apel.

Prin urmare, cu referire la critica actuală a recurenților- reclamanți, vizând inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, și greșita soluționare a litigiului în raport de aceste dispoziții legale, de către instanța de fond și cea de apel, în rejudecare, Înalta Curte reține că dispozițiilor criticate li s-a făcut aplicarea în cauza pendinte încă de la momentul pronunțării Deciziei de desființate nr. 258A din 13 aprilie 2010, în primul ciclu procesual al litigiului, când s-a reținut calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice.

Așadar, o critică în sensul inaplicabilității acestor norme litigiului de față, în considerarea temeiului juridic al pretențiilor indicat de reclamanți, ca fiind cel în vigoare atât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cât și la data promovării cererii de chemare în judecată, se putea dovedi utilă și, în tot cazul, actuală, la momentul declarării recursului împotriva acestei hotărâri judecătorești, a instanței de apel din primul ciclu procesual al cauzei. Or, decizia ce a soluționat acest recurs declarat de reclamanți a semnalat lipsa unei atare critici, condiții în care a stabilit că, în rejudecare, cererea va fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanța de apel, lucru care s-a și întâmplat.

Astfel, în rejudecarea cauzei, atât tribunalul cât și curtea de apel, au avut în vedere că analiza fondului cauzei trebuie realizată prin raportare la aspectele stabilite de instanțele de control judiciar, în primul ciclu procesual al cauzei, respectiv că temeiul juridic al capătului cererii de chemare în judecată referitor la valoarea de circulație a fost stabilit ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel încât, aplicând conținutul acestor norme la cazul dedus judecății, au apreciat că reclamanții nu întrunesc condițiile legii speciale de a obține valoarea de piață a apartamentului 2 din imobilul situat în str. M.V. întrucât, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit prin Sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006, rămasă definitivă și irevocabilă, că actul de vânzare-cumpărare a acestuia a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și cu rea-credință din partea cumpărătorilor.

Invocarea la acest moment a încălcării regulii tempus regit actum și a necesității judecării litigiului în raport de dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, reprezentate de prevederile art. 1337 și urm. C. civ., respectiv a inaplicabilității în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, este inaptă să producă consecințe juridice în cauză, dat fiind caracterul obligatoriu, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., al dezlegărilor date prin decizia de desființare a instanței de apel, menținută prin decizia instanței de recurs, în primul ciclu procesual al cauzei, hotărâre ce nu ar mai putea fi atacată la acest moment nici pe cale directă (reclamanții epuizând calea de atac a recursului împotriva acesteia) dar, cu atât mai puțin, pe calea indirectă, deghizată, a recursului la Decizia nr. 161A din 29 aprilie 2013. Separat de aceste considerente de ordin procedural, Înalta Curte mai reține că această critică este și nefondată și sub un alt aspect, având în vedere că Legea nr. 10/2001, în forma sa inițială, a suferit mai multe modificări consistente, atât în planul dispozițiilor sale de ordin procedural, cât și al acelora de ordin material (spre exemplu, prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009), iar jurisprudența constantă a instanțelor, inclusiv a instanței supreme, a fost în sensul aplicării lor imediate în toate cazurile care, la data apariției modificărilor, nu fuseseră încă soluționate de o manieră definitivă (fie printr-o dispoziție a entității notificate necontestată, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă).

Or, dispozițiile Legii nr. 1/2009 au intrat în vigoare încă din februarie 2009, în timp ce hotărârea de primă instanță în această cauză a fost pronunțată la 13 aprilie 2009, conținând deja referiri la modificările legislative regăsite în Legea nr. 1/2009, pe care însă tribunalul nu le-a aplicat litigiului întrucât l-a soluționat în raport de temeiurile de drept indicate de reclamanți, care erau cele ale dreptului comun.

Cât privește cel de-al doilea capăt al acțiunii reclamanților, referitor la plata îmbunătățirilor necesare, utile și voluptorii aduse apartamentului de către aceștia, se reține că recurenții se află într-o situație identică pretențiilor din primul capăt al acțiunii, din punct de vedere al cadrului procesual întrucât, deși aceștia au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 1345 - 1346 C. civ., instanța de apel ce a pronunțat Decizia civilă nr. 258A din 13 aprilie 2010 a dispus ca rejudecarea acestor pretenții să se realizeze în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Primăria Municipiului București, a căror calitate procesuală pasivă decurge din prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nici reținerea incidenței acestui temei de drept nu a fost criticată de reclamanți prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 258A din 13 aprilie 2010. În rejudecarea cauzei după desființare, tribunalul a interpretat considerentele deciziei de apel nr. 258A din 13 aprilie 2010 ca lăsându-i libertatea de a determina norma juridică ce reglementează raporturile dintre părți, și, drept urmare, pornind de la temeiul juridic al acestor pretenții indicat de reclamanți, a dat eficiență principiului disponibilității și a judecat acest capăt de cerere în raport de dispozițiile C. civ. (dreptul comun) ce reglementează evicțiunea, ale cărei condiții nu le-a găsit întrunite în situația juridică a reclamanților (dată fiind calitatea lor de cumpărători de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reținută prin Sentința nr. 9647 din 11 decembrie 2006 Judecătoriei sectorului 2, București).

Spre deosebire de aceasta, instanța de apel a cărei hotărâre a fost atacată, a considerat că, similar modului în care a fost tratat cel dintâi capăt al acțiunii reclamanților (prin aplicarea legii speciale) și pornind de la dezlegările de principiu ale Deciziei de desființare nr. 258A din 13 aprilie 2010, care se impun a fi aplicate unitar cauzei, și cel de-al doilea capăt al acțiunii reclamanților trebuie soluționat tot prin prisma reglementării speciale, respectiv a dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Făcând aplicare acestora, ca și dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, instanța de apel a apreciat că, față de dezlegările obligatorii ale Sentinței civile nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2, București, rămasă irevocabilă, reclamanții nu sunt îndreptățiți a obține despăgubirile necesare, utile și voluptorii aduse apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, tot astfel cum nu sunt îndreptățiți să beneficieze de valoarea de circulație a aceluiași bun, îmbunătățirile respective fiind incluse în valoarea de circulație a imobilului. Înalta Curte reține însă că modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat aceste dispoziții legale nu a făcut obiect de critică prin recursul supus analizei, recurenții-reclamanți rezumându-se să reitereze în legătură cu aceste pretenții ale cererii lor, necritic, conținutul prevederilor art. 1345, 1346 C. civ.

și să afirme că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii vânzătorului (care, în speță, a fost Primăria Municipiului București, față de care, în mod definitiv și irevocabil, prin Decizia nr. 258A din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, menținută în recurs, a fost respinsă prezenta acțiune prin reținerea autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 9647/2006 a Judecătoriei sectorului 2, București) pentru evicțiune, prin raportare la prevederile art. 1337 și urm. C. civ. Având în vedere această împrejurare, dar și în considerarea tuturor celorlalte argumente reținute anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții L.N. și L.A. împotriva Deciziei nr. 161 A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2013. Procesat de GGC - GV