ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5622/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5622/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 8 iulie 2008, sub nr.

26684/3/2008, reclamanții L.N. și L.A. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor și SC F. SA, ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să fie obligați pârâții, în solidar, la plata contravalorii de

circulație (estimată provizoriu la suma de 550.000 RON), de la momentul

pronunțării hotărârii în cauză, a apartamentului nr. 2 situat, la etajul 2, sc.

1 a imobilului din București, str. M.V., ce face obiectul contractului de

vânzare-cumpărare nr. J85 din 30 septembrie 1996 și a cărui nulitate a fost, în

mod irevocabil, constatată prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr.

10545/300/2006; obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor pentru

cheltuielile privind îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii efectuate de

reclamanți cu privire la imobil, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe prev. art. 1337 și urm. C. civ., Legea nr. 112/1995, art. 35

și urm. din Normele Metodologice instituite prin H.G. nr. 20/1996.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a depus la dosar întâmpinare, prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul

că nu a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat, iar răspunderea

pentru evicțiune revine în totalitate pârâtei Primăria Municipiului București;

pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 3 martie

2009, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au înțeles

să majoreze pretențiile la suma de 806.901 RON, echivalentul în RON al sumei de

205.292 euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, conform

expertizei efectuate în cauză.

Prin Sentința civilă

nr. 547 din 13 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului SC F. SA și a respins cererea formulată în

contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată în contradictoriu cu

pârâta Primăria Municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții au dedus judecății

raportul obligațional născut din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului

în litigiu, raport în care s-ar regăsi obligația de garanție pentru evicțiune

și dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi

despăgubit.

Pornind de la

conținutul reglementării de drept comun, potrivit căreia într-o cerere de

chemare în judecată, întemeiată pe garanția contra evicțiunii, calitate

procesuală pasivă are numai vânzătorul și succesorii săi universali ori cu

titlu universal, calitate care, în prezenta cauză corespunde doar Primăriei

Municipiului București, s-a apreciat că nici Statul român, prin Ministerul

finanțelor Publice, și nici SC F. SA - mandatar cu drept de reprezentare al

vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare, nu justifică în cauză

legitimare procesuală pasivă.

De asemenea, s-a arătat

că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că

restituirea prețului actualizat pentru contractele declarate nule se face de

Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul

Legii nr. 112/1995, nu au semnificația unei norme speciale, derogatorii de la

dreptul comun, prin care este schimbat debitorul obligației de garanție, ci

constituie o reglementare a cărei menire este de a arăta sursa din care

prețurile plătite vor fi restituite.

Pe fondul cererii,

tribunalul a reținut că obligația de garanție pentru evicțiune, astfel cum este

ea reglementată în cuprinsul art. 1337 și urm. C. civ., reprezintă un efect al

contractului de vânzare-cumpărare, și, deci, pentru antrenarea sa, prima

condiție care trebuie îndeplinită se referă la existența unui contract valabil

încheiat.

Or, în speță, tocmai

această primă condiție nu este îndeplinită întrucât contractul de

vânzare-cumpărare, ce a stat la baza achiziționării de către reclamanți a

imobilului arătat prin cerere, a fost declarat nul. Cu alte cuvinte, o hotărâre

prin care un contract de vânzare-cumpărare este declarat nul, nu poate fi

apreciată niciodată ca o tulburare de drept în evicțiune, ci dimpotrivă,

constituie o împrejurare care exclude cu desăvârșire angajarea răspunderii

vânzătorului, rezultată din obligația de garanție pentru evicțiune.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 258A

din 13 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, pe care a desființat-o

în parte, a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de Sentința

civilă nr. 9647/2006 a Judecătoriei sector 2 București, privind capătul 1 de

cerere, având ca obiect plata contravalorii de circulație, în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București, prin Primarul general, și a respins acest

capăt de cerere, în consecință, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a trimis

cauza spre rejudecarea primului capăt de cerere în contradictoriu cu Statul

român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a capătului 2 de cerere, în

contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și

Primăria Municipiului București, prin Primarul General. Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de apel a avut în vedere că prin Sentința civilă nr.

9647 din 11 decembrie 2006 pronunțată de Judecătoria sector 2 București a fost

soluționată atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.C.,

cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții L.N. și L.A.

împotriva Primăriei municipiului București.

Această cerere a avut

ca obiect restituirea către pârâții L. a prețului apartamentului, în valoare

reactualizată la data restituirii efective, restituirea spezelor contractului

de vânzare-cumpărare și plata diferenței de valoare dintre valoarea de piață a

locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlu de preț reactualizat,

fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1337 - 1341, 1344, 1350 și 1351 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 9647 din 11 decembrie 2006, Judecătoria sector 2 a respins cererea de

restituire a prețului actualizat, ca fiind formulată împotriva unei persoane

lipsită de calitate procesuală pasivă, reținând că, prin dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001, s-a instituit ex lege, un raport juridic substanțial dar

și procesual între fostul cumpărător și Ministerul Finanțelor Publice, plata

prețului actualizat fiind suportată exclusiv de către acesta, ca reprezentant

al statului în litigiile patrimoniale, cu excluderea la plata unor atare

despăgubiri a vânzătorului Primăria Municipiului București. Aceeași instanță a

respins și capătul de cerere vizând plata diferenței de valoare, formulată în

contradictoriu cu primăria Municipiului București, ca fiind inadmisibil.

Între cererea de

chemare în garanție ce a făcut obiectul acelei judecăți și acțiunea de față a

reclamanților, instanța de apel a regăsit întrunită tripla identitate de părți,

obiect și cauză, observând că în ambele litigii aceștia și-au întemeiat

pretențiile pe dispozițiile C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune și că valoarea de circulație solicitată în prezenta cauză

cuprinde atât prețul actualizat al vânzării, cât și excedentele valorii în

timpul evicțiunii.

Soluționarea primei

cereri prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București nu deschide calea reclamanților la o nouă acțiune, în contradictoriu

cu aceeași parte, pentru formularea acelorași pretenții, întrucât nu poate fi

lipsită de efectele lucrului judecat hotărârea anterioară, iar o constatare

făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de

o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a

justiției.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă, Curtea a reținut că dispozițiile art. 50 (fost 51)

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002),

republicată în urma modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr.

247/2005, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată,

reglementează modalitatea de restituire a prețului plătit în baza unor astfel

de contracte și fondul din care se face plata, acesta fiind fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Prin urmare, normele

cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special față de

normele de drept comun, din aceste dispoziții legale rezultând că Ministerul

Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru

a restitui prețul plătit de către apelanții reclamanți, în calitate de

cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 și desființat prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București.

Față de obiectul

cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că s-a reținut în

mod greșit lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

ca reprezentant legal al Statului Român și, având în vedere că instanța de fond

nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, urmează ca în rejudecare

să stabilească, în contradictoriu cu acest pârât, dacă în speță sunt incidente

dispozițiile art. 1344 C.civ. sau cele ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 și, în

raport de norma de drept aplicabilă pretențiilor apelanților-reclamanți, va

stabili dacă sunt îndreptățiți la despăgubiri constând în prețul actualizat și

excedentul de valoare sau nu.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a Municipiului București prin Primarul General,

instanța de apel a apreciat că aceasta decurge din prevederile art. 48 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, care prevede două categorii alternative de debitori

ai obligației de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu

destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, opțiunea de

alegere aparținând creditorului.

Întrucât nici acest

capăt de cerere nu a fost cercetat de către instanța de fond, instanța de apel

a dispus ca judecarea capătului 2 de cerere să aibă loc în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și prin Primăria

Municipiului București prin Primarul General.

Recursurile declarate

de reclamanți și pârâtul Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

împotriva acestei decizii au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr.

4579 din 27 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În considerentele

deciziei pronunțate, Înalta Curte a reținut că în mod corect a fost constatată

de către instanța de apel autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr.

9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sector 6, respectiv a soluției date

cererii de chemare în garanție din acel proces, în raport cu cel dintâi capăt

al acțiunii prezente, formulate de reclamanți, între cele două cauze

regăsindu-se tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Având în vedere că

reclamanții nu au formulat critici în legătură cu calificarea juridică a

primului capăt de cerere, sub aspectul temeiului de drept atribuit de instanța

de apel, art. 50 din Legea nr. 10/2001, și nici pe calitatea procesuală pasivă

a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în această

cerere, urmează ca, în rejudecare, cererea să fie analizată conform aspectelor

dezlegate de instanța de apel.

De asemenea, cu

ocazia examinării recursului declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, instanța de recurs a reținut că nici acest recurent nu a

criticat temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, astfel cum a fost

stabilit de către instanța de apel, în baza rolului său activ și în raport de

finalitatea urmărită de reclamanți, ca fiind reprezentat de dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001. S-a reținut, de asemenea, că, în raport de temeiul de

drept reprezentat de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este

corectă dezlegarea dată de instanța de apel problemei calității procesuale

pasive a acestui pârât.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalul București la data de 23 februarie 2012, sub

nr. 26684/3/2008*.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 1764 din 28 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Pentru a se pronunța

în acest mod, s-a reținut că temeiul juridic al capătului cererii de chemare în

judecată, referitor la valoarea de circulație, a fost stabilit de instanța de

recurs ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât contractul

de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia reclamanții au achiziționat

apartamentul a cărui proprietate au pierdut-o ulterior, nu a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind constatat nul prin Sentința

civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sector 2, rămasă

irevocabilă, prima instanță a reținut neîndeplinirea dispozițiilor art. 50

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 și, deci, neîndreptățirea

reclamanților de a obține valoarea de circulație a imobilului ce le-a

aparținut.

În ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor, considerând

că instanța de apel a lăsat la latitudinea instanței de fond stabilirea normei

juridice care reglementează raporturile dintre părți, și având în vedere

principiul disponibilității, ca și faptul că reclamanții au întemeiat acest

capăt de cerere pe prev. referitoare la instituția evicțiunii, tribunalul l-a

soluționat prin raportare la prevederile legale care reglementau evicțiunea în

vechiul C. civ.

Pentru a reține

incidența evicțiunii rezultată din fapta unui terț, este necesară îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiții: 1. să fie vorba despre o tulburare de

drept; 2. cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării; 3. cauza evicțiunii să

nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Luând în considerare

acest aspect, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere întemeiat

pe instituția evicțiunii, întrucât a considerat că cea de a treia condiție nu

este îndeplinită în cauză, aspect dedus din faptul că a fost reținută

reaua-credință evidentă a reclamanților la încheierea contractului de vânzare

cumpărare, care cunoșteau, anterior încheierii contractului a cărui nulitate

s-a constatat, cauzele care au condus la constatarea nulității.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

civilă nr. 161A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Considerentele care

au stat la baza pronunțării acestei decizii au avut în vedere dezlegările

regăsite în decizia instanței de recurs, din primul ciclu procesual al cauzei,

ce a respins, ca nefondate, recursurile declarate și prin care s-a reținut

necriticarea de către niciunul dintre recurenți a temeiului juridic atribuit

cererii de chemare în judecată, de către instanța de apel, fapt ce a condus la

consecința rejudecării cauzei în acest cadru procesual.

Or, prima instanță a

respectat întocmai dispozițiile deciziei de casare, obligatorii asupra

problemelor de drept dezlegate, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și a

soluționat în mod legal capătul de cerere vizând valoarea de circulație a

imobilului în litigiu, motiv pentru care criticile formulate de apelanții

reclamanți referitoare la incidența dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ. au

fost considerate străine cauzei.

În ceea ce privește

îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii efectuate de reclamanți la imobil,

s-a arătat că acestea sunt incluse în valoarea de circulație a bunului și, din

acest motiv, nu se poate aplica un regim juridic diferit acestor îmbunătățiri,

de vreme ce s-a stabilit că primul petit al acțiunii este întemeiat pe

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel, în decizia de

trimitere spre rejudecare (irevocabilă), a statuat asupra incidenței

reglementării speciale cuprinsă în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

Existând o

reglementare specială atât pentru restituirea prețului de piață, cât și pentru

restituirea sporului de valoare prin îmbunătățirile necesare și utile,

respectiv dispozițiile art. 48 alin. (2), ce arată că obligația de despăgubire

pentru îmbunătățiri revine persoanei îndreptățite, instanța de apel a apreciat

că și acest capăt de cerere, contrar criticilor formulate de apelanți și celor

reținute de instanța de fond, trebuie soluționat prin prisma dispozițiilor art.

48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Fiind în discuție

valoarea de circulație a imobilului, respectiva valoare nu poate fi supusă unor

norme juridice diferite, respectiv pentru o componentă să fie aplicabilă legea

specială, iar pentru o altă parte a valorii, normele ale dreptului comun.

Deși soluția adoptată

de instanța de fond pe acest capăt de cerere este corectă, argumentele nu pot

fi întemeiate pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., ci tot pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, respectiv pe dispozițiile art. 50

1

alin. (1) rap.

la dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

De vreme ce

contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul în discuție a fost constatat

nul întrucât a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

potrivit celor reținute prin Sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă, s-a considerat că reclamanții

au dreptul numai la prețul actualizat al imobilului, conform dispozițiilor art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, capătul de cerere vizând

despăgubirile pentru îmbunătățirile necesare, utile și voluptorii fiind

neîntemeiat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții L.N. și L.A.

În motivarea

recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanții au formulat următoarele critici de nelegalitate a hotărârii

atacate:

- în mod greșit, atât

instanța de fond, cât și cea de apel, au reținut că în speță sunt incidente

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, articol ce a fost

introdus de legiuitor la data de 3 februarie 2009, ulterior încheierii contractului

de vânzare-cumpărare și formulării prezentei acțiuni (la 8 iulie 2008).

În dezvoltarea

acestei critici, recurenții-reclamanți au arătat că dreptul lor de a solicita

obligarea pârâților la repararea prejudiciului produs, ca urmare a evicțiunii

totale produse prin constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.,

dispoziții care erau în vigoare la momentul perfectării acordului de voințe cu

privire la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului.

Acest text de lege nu

face nicio distincție în privința obligației de garanție a vânzătorului pentru

evicțiune, între situația în care se dispune anularea titlului cumpărătorului

sau se constată nulitatea absolută a acestuia.

În virtutea

principiului "tempus regit actum" consacrat prin dispozițiile art. 15

din Constituție și art. 1 din C. civ., dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 nu puteau fi aplicate prezentului litigiu, fiind de principiu

că efectele unui act juridic sunt cele reglementate de normele în vigoare la

momentul încheierii sale, atât condițiile pentru angajarea răspunderii

vânzătorului pentru evicțiune, cât și dreptul la acțiune pentru obligarea

acestuia la repararea prejudiciului produs, ca urmare a evicțiunii, fiind

supuse legislației în vigoare la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

Interpretarea

contrară reținută de instanța de apel a condus la aplicarea retroactivă a

dispozițiilor introduse în Legea nr. 10/2001, ca urmare a modificărilor

survenite după adoptarea Legii nr. 1/2009.

Dispozițiile Legii

nr. 1/2009, prin care s-a modificat regimul juridic al obligației de garanție a

vânzătorului în privința imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, nu au

caracterul unor norme de procedură, pentru a fi de imediată aplicare, ci

vizează aspecte de drept substanțial, ce produc efecte doar pentru viitor,

neputând retroactiva. Această modificare reprezintă o situație imprevizibilă

pentru părți în raport cu momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, astfel că nu ar putea să influențeze modul în care pârâții

trebuie să răspundă pentru evicțiune.

- Aplicând

dispozițiile art. 1337 din C. civ., instanța de apel ar fi putut constata că în

cauză erau îndeplinite condițiile cumulative pentru a opera obligația

vânzătorului de garanție pentru evicțiune.

Astfel, se regăsea

condiția privitoare la existența unei tulburări de drept, prin pronunțarea

Deciziei civile nr. 861 din 19 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, aceea privitoare la anterioritatea cauzei evicțiunii în raport cu

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât SC F. SA avea cunoștință

despre existența notificărilor formulate de succesoarele foștilor proprietari

în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, dar și condiția privitoare

la necunoașterea de către reclamanți, în calitate de cumpărători, a cauzei

evicțiunii, deoarece au întreprins toate demersurile în vederea cunoașterii

situației juridice a bunului, anterior cumpărării acestuia, acționând cu

bună-credință și fiind ferm convinși că au dobândit bunul de la adevăratul

proprietar.

În virtutea

obligației de garanție, reclamanții erau îndreptățiți să fie despăgubiți în

conținutul prevăzut de dispozițiile art. 1341 și 1344 C. civ. cuvenindu-li-se

din partea vânzătorului de rea-credință atât valoarea de circulație a

imobilului (ce include prețul actualizat și sporul de valoare dobândit de bun

între momentul prezent și cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare),

cât și cheltuielile necesare, utile și voluptorii, conform art. 1345 - 1346 C.

civ..

Niciunul dintre

intimați nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrator

probe suplimentare.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat.

Critica recurenților

privitoare la greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 1/2009, și rezolvarea pretențiilor lor în raport de aceste dispoziții

legale, este nefondată, după cum în mod corect a stabilit, de altfel, și

instanța de apel.

Sub acest aspect,

instanța de recurs reține că, într-adevăr, cererea de chemare în judecată cu

care reclamanții s-au adresat instanțelor în prezenta cauză, a fost

înregistrată pe rolul acestora la data de 8 iulie 2008 și a fost întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun în materie de evicțiune, respectiv dispozițiile

art. 1337 - 1346 din C. civ.

Soluția dată cererii

de chemare în judecată, în primă instanță, în cel dintâi ciclu procesual al

cauzei, a ținut seama de temeiurile juridice pe care reclamanții și-au

sprijinit pretențiile, astfel încât cererea îndreptată împotriva pârâților

Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și SC F. SA, a fost respinsă

ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă

(niciunul dintre aceștia nefiind vânzătorii în contractul de vânzare-cumpărare

încheiat), iar aceea îndreptată împotriva Primăriei Municipiului București

(vânzătorul), ca neîntemeiată, pentru argumentul inexistenței temeiului

garanției pentru evicțiune, respectiv un contract valabil încheiat, întrucât

contractul deținut de reclamanți fusese constatat nul într-o procedură

judiciară anterioară.

Prin Decizia de apel

nr. 258A din 13 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii de

primă instanță și, făcându-se aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1/2009, de

modificare și completare a Legii nr. 10/2001 [respectiv prevederilor art. 50

alin. (2

1

) și art. 50 alin. (3)], s-a apreciat că "Ministerul

Finanțelor Publice este cel care are calitatea procesuală pasivă în cauză

pentru a restitui atât prețul plătit de către recurenții-reclamanți, în calitate

de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995, cât și valoarea de circulație a imobilului".

Prin urmare, a fost

respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reținută de prima instanță și,

observându-se că aceasta nu a cercetat pe fond nici pretenția reclamanților de

plată a îmbunătățirilor necesare, utile și voluptorii aduse apartamentului a

cărui proprietate au pierdut-o, a desființat în parte sentința apelată și a

trimis cauza spre rejudecarea primului capăt de cerere al acțiunii , în

contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și a

capătului 2 din acțiune, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, și Primăria Municipiului București, calitatea

procesuală a acestora fiind reținută în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

Recursurile declarate

atât de reclamanți, cât și de pârâtul Statul român, prin M.F.P., împotriva

acestei decizii au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 4579 din 27 mai

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a reținut, cu referire

punctuală la fiecare din recursurile celor două părți, că nu au criticat calificarea

juridică, din perspectiva temeiului juridic al pretenției reclamanților, astfel

cum a fost stabilit de către instanța de apel, ca fiind reprezentat de

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel că în rejudecare, cererea va

fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanța de apel.

Prin urmare, cu

referire la critica actuală a recurenților- reclamanți, vizând

inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, de modificare și

completare a Legii nr. 10/2001, și greșita soluționare a litigiului în raport

de aceste dispoziții legale, de către instanța de fond și cea de apel, în

rejudecare, Înalta Curte reține că dispozițiilor criticate li s-a făcut

aplicarea în cauza pendinte încă de la momentul pronunțării Deciziei de

desființate nr. 258A din 13 aprilie 2010, în primul ciclu procesual al

litigiului, când s-a reținut calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor

Publice.

Așadar, o critică în

sensul inaplicabilității acestor norme litigiului de față, în considerarea

temeiului juridic al pretențiilor indicat de reclamanți, ca fiind cel în

vigoare atât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cât și la

data promovării cererii de chemare în judecată, se putea dovedi utilă și, în

tot cazul, actuală, la momentul declarării recursului împotriva acestei

hotărâri judecătorești, a instanței de apel din primul ciclu procesual al

cauzei.

Or, decizia ce a

soluționat acest recurs declarat de reclamanți a semnalat lipsa unei atare

critici, condiții în care a stabilit că, în rejudecare, cererea va fi analizată

conform aspectelor dezlegate de instanța de apel, lucru care s-a și întâmplat.

Astfel, în rejudecarea cauzei, atât tribunalul cât și curtea de apel, au avut

în vedere că analiza fondului cauzei trebuie realizată prin raportare la aspectele

stabilite de instanțele de control judiciar, în primul ciclu procesual al

cauzei, respectiv că temeiul juridic al capătului cererii de chemare în

judecată referitor la valoarea de circulație a fost stabilit ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel încât,

aplicând conținutul acestor norme la cazul dedus judecății, au apreciat că

reclamanții nu întrunesc condițiile legii speciale de a obține valoarea de

piață a apartamentului 2 din imobilul situat în str. M.V. întrucât, cu putere

de lucru judecat, s-a stabilit prin Sentința civilă nr. 9647 din 11 decembrie

2006, rămasă definitivă și irevocabilă, că actul de vânzare-cumpărare a

acestuia a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și cu rea-credință

din partea cumpărătorilor.

Invocarea la acest

moment a încălcării regulii tempus regit actum și a necesității judecării

litigiului în raport de dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii,

reprezentate de prevederile art. 1337 și urm. C. civ., respectiv a

inaplicabilității în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, este inaptă să

producă consecințe juridice în cauză, dat fiind caracterul obligatoriu, conform

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., al dezlegărilor date prin decizia de

desființare a instanței de apel, menținută prin decizia instanței de recurs, în

primul ciclu procesual al cauzei, hotărâre ce nu ar mai putea fi atacată la

acest moment nici pe cale directă (reclamanții epuizând calea de atac a

recursului împotriva acesteia) dar, cu atât mai puțin, pe calea indirectă,

deghizată, a recursului la Decizia nr. 161A din 29 aprilie 2013.

Separat de aceste

considerente de ordin procedural, Înalta Curte mai reține că această critică

este și nefondată și sub un alt aspect, având în vedere că Legea nr. 10/2001,

în forma sa inițială, a suferit mai multe modificări consistente, atât în

planul dispozițiilor sale de ordin procedural, cât și al acelora de ordin

material (spre exemplu, prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009), iar

jurisprudența constantă a instanțelor, inclusiv a instanței supreme, a fost în

sensul aplicării lor imediate în toate cazurile care, la data apariției

modificărilor, nu fuseseră încă soluționate de o manieră definitivă (fie

printr-o dispoziție a entității notificate necontestată, fie printr-o hotărâre judecătorească

definitivă).

Or, dispozițiile

Legii nr. 1/2009 au intrat în vigoare încă din februarie 2009, în timp ce

hotărârea de primă instanță în această cauză a fost pronunțată la 13 aprilie

2009, conținând deja referiri la modificările legislative regăsite în Legea nr.

1/2009, pe care însă tribunalul nu le-a aplicat litigiului întrucât l-a

soluționat în raport de temeiurile de drept indicate de reclamanți, care erau

cele ale dreptului comun.

Cât privește cel

de-al doilea capăt al acțiunii reclamanților, referitor la plata

îmbunătățirilor necesare, utile și voluptorii aduse apartamentului de către

aceștia, se reține că recurenții se află într-o situație identică pretențiilor

din primul capăt al acțiunii, din punct de vedere al cadrului procesual întrucât,

deși aceștia au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 1345 - 1346 C.

civ., instanța de apel ce a pronunțat Decizia civilă nr. 258A din 13 aprilie

2010 a dispus ca rejudecarea acestor pretenții să se realizeze în

contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și

Primăria Municipiului București, a căror calitate procesuală pasivă decurge din

prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nici reținerea

incidenței acestui temei de drept nu a fost criticată de reclamanți prin

recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 258A din 13 aprilie 2010.

În rejudecarea cauzei

după desființare, tribunalul a interpretat considerentele deciziei de apel nr.

258A din 13 aprilie 2010 ca lăsându-i libertatea de a determina norma juridică

ce reglementează raporturile dintre părți, și, drept urmare, pornind de la

temeiul juridic al acestor pretenții indicat de reclamanți, a dat eficiență

principiului disponibilității și a judecat acest capăt de cerere în raport de

dispozițiile C. civ. (dreptul comun) ce reglementează evicțiunea, ale cărei

condiții nu le-a găsit întrunite în situația juridică a reclamanților (dată

fiind calitatea lor de cumpărători de rea-credință la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, reținută prin Sentința nr. 9647 din 11

decembrie 2006 Judecătoriei sectorului 2, București).

Spre deosebire de

aceasta, instanța de apel a cărei hotărâre a fost atacată, a considerat că,

similar modului în care a fost tratat cel dintâi capăt al acțiunii

reclamanților (prin aplicarea legii speciale) și pornind de la dezlegările de

principiu ale Deciziei de desființare nr. 258A din 13 aprilie 2010, care se

impun a fi aplicate unitar cauzei, și cel de-al doilea capăt al acțiunii

reclamanților trebuie soluționat tot prin prisma reglementării speciale,

respectiv a dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Făcând aplicare

acestora, ca și dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, instanța de apel a apreciat că, față de dezlegările obligatorii

ale Sentinței civile nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sectorului

2, București, rămasă irevocabilă, reclamanții nu sunt îndreptățiți a obține

despăgubirile necesare, utile și voluptorii aduse apartamentului a cărui

proprietate au pierdut-o, tot astfel cum nu sunt îndreptățiți să beneficieze de

valoarea de circulație a aceluiași bun, îmbunătățirile respective fiind incluse

în valoarea de circulație a imobilului.

Înalta Curte reține

însă că modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat aceste

dispoziții legale nu a făcut obiect de critică prin recursul supus analizei,

recurenții-reclamanți rezumându-se să reitereze în legătură cu aceste pretenții

ale cererii lor, necritic, conținutul prevederilor art. 1345, 1346 C. civ. și

să afirme că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii vânzătorului (care,

în speță, a fost Primăria Municipiului București, față de care, în mod

definitiv și irevocabil, prin Decizia nr. 258A din 13 aprilie 2010 a Curții de

Apel București, menținută în recurs, a fost respinsă prezenta acțiune prin

reținerea autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 9647/2006 a

Judecătoriei sectorului 2, București) pentru evicțiune, prin raportare la

prevederile art. 1337 și urm. C. civ.

Având în vedere

această împrejurare, dar și în considerarea tuturor celorlalte argumente

reținute anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții L.N. și L.A. împotriva Deciziei nr.

161 A din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV