ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3132/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3132/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 3 martie 2011,

reclamanții B.I. și B.E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

pârâților la plata sumei de 100.000 euro (430.000 RON) reprezentând valoarea

actuală de circulație a imobilului situat în București, sectorul 1; cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au dobândit imobilul menționat, în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu SC R.V. SA.

În urma acțiunii în revendicare

formulată de moștenitorii fostului proprietar, I.R., C.G. și T.V., s-a pronunțat

decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin care a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2312/A/2003

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, modificându-se în parte decizia

atacată în sensul că a admis cererea privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare și s-a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între SC R.V. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului București și

reclamanții.

Pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, motivat de faptul că față de dispozițiile legii speciale,

respectiv Legea nr. 10/2001, O.G. nr. 184/2002, precum și Legea nr. 1/2009, Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Excepția a fost admisă

în ședința publică din 20 ianuarie 2012 pentru considerentele din încheierea de

la termenul respectiv, când s-a dispus scoaterea din cauză a acestui pârât.

În cauză a fost efectuată

o expertiză evaluatorie, având ca obiectiv: stabilirea valorii de circulație a imobilului

situat în București, sector 1 construit din cărămidă, parter și etaj, format din

două camere, două băi, hol, pod, pivniță, în suprafață de 60 mp.

Prin sentința civilă

nr. 942 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții B.I. și B.E., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins cererea reclamanților de

acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În considerente s-a reținut

că potrivit dispozițiilor art. 50

1

proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, au dreptul la prețul de piață al imobilului, astfel că instanța

a analizat, din înscrisurile depuse la dosar, dacă s-au respectat aceste dispoziții.

S-a mai reținut că potrivit

considerentelor deciziei civile 521 din 31 martie 2005, pronunțată de Curtea de

Apel, secția a IV-a civilă, pârâții intimați (B.I. și B.E.) au încheiat contractul

de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu la data de 8 aprilie 1997,

deci anterior rezolvării cererii de restituire formulată de către foști proprietari

și prin urmare nu se poate susține că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp situația

juridică a imobilului nu era clarificată, existând cererea proprietarului de restituire,

cerere nesoluționată.

S-a mai reținut din decizia

civilă 521/2005, cu putere de lucru judecat că intimații pârâți B., „puteau afla

situația juridică a imobilului cumpărat pentru care se formulase cerere de restituire

de adevărați proprietari. Nu poate fi bună credință acolo unde există culpă, oricât

de ușoară ar fi aceasta. Nefiind de bună credință la momentul încheierii actului

de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea

vânzătoare, care cunoștea situația imobilului.”

Potrivit jurisprudenței,

are putere de lucru judecat, atât dispozitivul care cuprinde soluția cât și considerentele

care explică dispozitivul și se reflectă în el, astfel încât chestiunile de fapt

și de drept avute în vedre la pronunțarea acestei hotărâri nu mai pot fi puse în

discuție într-un alt litigiu.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel apelanții reclamanți B.E. și B.I.

În motivarea apelului,

s-a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, în mod greșit

instanța reținând că actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanți nu a respectat

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, plecând de la considerentele deciziei

civile nr. 521/2005, pronunțată de Curtea de Apel București secția a IV-a civilă.

Apelanții au arătat că

nu li se poate imputa o asemenea situație, deoarece au făcut tot ce era normal și

legal, având în vederea calitatea lor de cumpărători. De asemenea, instanța nu a

ținut cont de jurisprudența C.E.D.O. privind necesitatea păstrării unui echilibru

just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare

ale drepturilor fundamentale ale persoanelor.

Prin decizia civilă

nr. 401A din 15 noiembrie 2012 Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut

că prin decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 pronunțata de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admis recursul declarat împotriva deciziei

civile nr. 2312/A/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, modificându-se

în parte decizia atacată în sensul că a fost admisă cererea privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și s-a constatat nul absolut

contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA ca reprezentant al Primăriei

Municipiului București și apelanții.

În raport cu situația

de fapt reținută mai sus și având în vedere obiectul cererii deduse judecații (restituirea

prețului de piață al imobilului), tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor

art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

și completată prin Legea nr. 1/2009 (aplicabile în cauză conform principiului de

drept specialia generalibus derogant), criticile formulate de apelanți fiind nefondate.

Textul legal enunțat se

referă la contracte de vânzare cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar de acele contracte în privința cărora nu

s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins

acțiunea în constatarea nulității, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat

numai revendicarea), dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace

în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând

că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

În ceea ce privește criticile

formulate de apelanții reclamanți prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că, în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a decis că articolul menționat nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile și implicit să despăgubească pentru pierderea dreptului de proprietate.

În această materie, în

virtutea marjei de apreciere de care beneficiază, statul a decis că despăgubirile

pentru foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor naționalizate ale căror contracte

au fost desființate, sunt reprezentate de prețul actualizat, respectiv prețul de

piață și au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, reglementare care este

compatibilă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În virtutea Legii nr.

10/2001, apelanții reclamanți sunt îndreptățiți numai la despăgubiri constând în

prețul actualizat al imobilului, conform art. 50 alin. (2) din lege, având în vedere

că actul de vânzare-cumpărare deținut de aceștia a fost încheiat cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, nefiind îndeplinite în cauză, astfel cum s-a arătat mai sus,

condițiile pentru acordarea prețului de piață al imobilului, astfel cum apelanții

reclamanți au solicitat.

Impotriva deciziei instanței

de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că, instanța, interpretând dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 a considerat, greșit, că la momentul încheierii contractului nu

au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și, în consecință

cererea de acordare a prețului de circulație al imobilului nu este fondată.

Instanța nu a luat în

discuție elementele și situația reală de la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și, reținând aplicarea principiului marjei de apreciere a considerat,

tot greșit, că reclamanții beneficiază doar de o despăgubire echivalentă cu prețul

actualizat al imobilului, abordare ce duce, practic, la o discriminare în raport

cu ceilalți chiriași care au pierdut și ei dreptul de proprietate într-o manieră

diferită.

Au mai susținut că instanța

nu a avut în vedere jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea dispozițiilor art. 1 din

Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind necesitatea păstrării

unui echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele

de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.

Recursul nu este fondat.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

reclamanții au achiziționat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătoarea Primăria

Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, imobilul situat în București,

sectorul 1.

Prin decizia civilă

nr. 521 din 31 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat,

cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat, reținându-se

reaua-credință a reclamanților la încheierea acestuia.

Prin cererea de chemare

în judecată formulată în prezenta cauză, reclamanții au solicitat restituirea prețului

de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui

nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca temei juridic

al acțiunii dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite

de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 invocată

de reclamanți ca temei juridic al pretențiilor acestora, a introdus un nou alineat

la acest articol, respectiv, alin. (2

1

), conform căruia cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor

privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru.

Același act normativ de

modificare a Legii nr. 10/2001, a introdus un nou articol, art. 50

1

,

conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Ca atare, pentru a se

obține restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: desființarea

prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare-cumpărare și

încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prima condiție, aceea

a desființării, are în vedere atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare

a fost anulat, cât și aceea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Cealaltă condiție, referitoare

la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare

la calitatea de chiriaș a cumpărătorului, la termenul în care de poate formula cererea

de cumpărare și la obiectul înstrăinării, respectiv imobilele preluate cu titlu

de către stat care au destinația de locuință.

În speță, modalitatea

în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor

Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiu anterior

vizând revendicarea imobilului.

Astfel, prin decizia civilă

nr. 521/2005 a Curții de Apel București s-a statuat că reclamanții au încheiat contractul

de vânzare-cumpărare anterior rezolvării cererii de restituire formulată de fostul

proprietar. Prin urmare, în aceste condiții, nu se poate reține că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 112/1995, cât timp situația juridică a imobilului nu era clarificată,

existând cererea proprietarului de restituire, cerere nesoluționată. Astfel, cu

minime diligențe, intimații pârâții puteau afla situația juridică a imobilului cumpărat

pentru care se formulase cerere de restituire de adevărații proprietari. Nu poate

fi bună credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta. Nefiind

de bună credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii

au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea vânzătoare, care cunoștea situația

imobilului”.

Acest aspect, fiind rezolvat

incidental cu ocazia comparării titlurilor prezentate în cadrul acțiunii în revendicare

are putere de lucru judecat și nu mai poate fi combătut, prin dovezi contrare, într-un

proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja soluționat.

Ca atare, argumentându-și

soluția pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală,

concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare la

discriminarea reclamanților față de alți chiriași care au fost de bună credință

la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi reținută.

Dispoziția legală cuprinsă

în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al

chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul

comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul,

în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceștia au

fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care statul preluase

bunurile.

Dreptul la o despăgubire

echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de

circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie

un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea

bunei lor credințe la momentul perfectării contractului cu statul.

Acest beneficiu al legii

nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de

care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare

prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru

care s-a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea prețului efectiv plătit,

potrivit mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul

de inflație la momentul deposedării.

Distincția pe care legiuitorul

o face între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului funcționează, așadar,

în raport de modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995

a pierdut bunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu rea-credință, ca

o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în

revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiție, existența

unor titluri valabile de proprietate.

În contextul cauzei, se

constată că reclamanții nu se încadrează în prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția

acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând

prețul de piață al imobilului se dovedește a fi lipsită de temei legal.

Cum însă reclamanții,

în virtutea principiului disponibilității, au fixat limitele obiective ale judecării

cauzei, solicitând exclusiv obligarea pârâților la restituirea prețului de piață,

în fața primei instanțe precizând că nu doresc acordarea prețului reactualizat,

în mod corect, instanțele anterioare, în limitele învestirii, s-au pronunțat asupra

a ceea ce s-a cerut, respectiv, în mod legal au constatat că aceștia nu sunt îndreptățiți

la restituirea prețului de piață.

Nu va fi reținută nici

ultima critică inserată în motivarea recursului.

Pentru a putea

reclama protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, reclamanții

ar trebui să fie titularii „unui bun”, care, în ceea ce privește pretențiile lor,

ar consta în dreptul de creanță constând în prețul de piață al imobilului sau, cel

puțin, în speranța legitimă, că, potrivit legislației naționale unită cu o jurisprudență

constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă prețului de piață.

Reclamanții

nu au un asemenea drept de creanță, potrivit legislației naționale, și nu au nicio

speranță legitimă că ar putea obține o astfel de sumă de bani, din moment ce nu

îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru

a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio jurisprudență constantă

care, pornind de la ideea de reparație integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor

chiriași, prin pierderea imobilului în urma unei hotărâri judecătorești irevocabile

de desființare a actului juridic prin care au dobândit bunul, să le recunoască acestora

dreptul la valoarea de piață a imobilului.

Legea nr.

112/1995 este o legislație de protecție a chiriașilor cu vocație la cumpărarea imobilelor

care cad sub incidența acestei legi, ei plătind, în condițiile acestei legi, un

preț inferior prețului de piață al apartamentelor cumpărate.

În cazul desființării

actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii

sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să recupereze

prețul plătit reactualizat, iar nu prețul de piață al bunului.

Textul din

Legea nr. 10/2001, care permite obținerea prețului de piață, este o dispoziție de

favoare pentru chiriașii cumpărători, caz în care aceștia trebuie să îndeplinească,

în mod cumulativ, toate condițiile legii pentru a invoca beneficiul legii în discuție,

impunerea acestor condiții intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în

adoptarea și aplicarea unei legislații reparatorii.

Cum, în speță,

pentru argumentele deja arătate, reclamanții nu îndeplinesc aceste condiții, ei

nu pot invoca protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, deoarece

nu au „un bun” în sensul acestei dispoziții.

Ca urmare,

în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare

pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile din Legea

nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a prețului plătit,

reactualizat, este în deplină concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

B.E. și B.I. împotriva deciziei nr. 401A din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie

2013.