ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3132/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 3 martie 2011, reclamanții B.I. și B.E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro (430.000 RON) reprezentând valoarea actuală de circulație a imobilului situat în București, sectorul 1; cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au dobândit imobilul menționat, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R.V. SA. În urma acțiunii în revendicare formulată de moștenitorii fostului proprietar, I.R., C.G.

și T.V., s-a pronunțat decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2312/A/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, modificându-se în parte decizia atacată în sensul că a admis cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și s-a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului București și reclamanții. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că față de dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, O.G.

nr. 184/2002, precum și Legea nr. 1/2009, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă. Excepția a fost admisă în ședința publică din 20 ianuarie 2012 pentru considerentele din încheierea de la termenul respectiv, când s-a dispus scoaterea din cauză a acestui pârât. În cauză a fost efectuată o expertiză evaluatorie, având ca obiectiv: stabilirea valorii de circulație a imobilului situat în București, sector 1 construit din cărămidă, parter și etaj, format din două camere, două băi, hol, pod, pivniță, în suprafață de 60 mp. Prin sentința civilă nr. 942 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții B.I.

și B.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. În considerente s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 50 1 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la prețul de piață al imobilului, astfel că instanța a analizat, din înscrisurile depuse la dosar, dacă s-au respectat aceste dispoziții. S-a mai reținut că potrivit considerentelor deciziei civile 521 din 31 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, pârâții intimați (B.I.

și B.E.) au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu la data de 8 aprilie 1997, deci anterior rezolvării cererii de restituire formulată de către foști proprietari și prin urmare nu se poate susține că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp situația juridică a imobilului nu era clarificată, existând cererea proprietarului de restituire, cerere nesoluționată. S-a mai reținut din decizia civilă 521/2005, cu putere de lucru judecat că intimații pârâți B., „puteau afla situația juridică a imobilului cumpărat pentru care se formulase cerere de restituire de adevărați proprietari. Nu poate fi bună credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta.

Nefiind de bună credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea vânzătoare, care cunoștea situația imobilului.” Potrivit jurisprudenței, are putere de lucru judecat, atât dispozitivul care cuprinde soluția cât și considerentele care explică dispozitivul și se reflectă în el, astfel încât chestiunile de fapt și de drept avute în vedre la pronunțarea acestei hotărâri nu mai pot fi puse în discuție într-un alt litigiu. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel apelanții reclamanți B.E. și B.I. În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, în mod greșit instanța reținând că actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanți nu a respectat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, plecând de la considerentele deciziei civile nr. 521/2005, pronunțată de Curtea de Apel București secția a IV-a civilă.

Apelanții au arătat că nu li se poate imputa o asemenea situație, deoarece au făcut tot ce era normal și legal, având în vederea calitatea lor de cumpărători. De asemenea, instanța nu a ținut cont de jurisprudența C.E.D.O. privind necesitatea păstrării unui echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanelor. Prin decizia civilă nr. 401A din 15 noiembrie 2012 Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2312/A/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, modificându-se în parte decizia atacată în sensul că a fost admisă cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și s-a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului București și apelanții.

În raport cu situația de fapt reținută mai sus și având în vedere obiectul cererii deduse judecații (restituirea prețului de piață al imobilului), tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 (aplicabile în cauză conform principiului de drept specialia generalibus derogant), criticile formulate de apelanți fiind nefondate.

Textul legal enunțat se referă la contracte de vânzare cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

În ceea ce privește criticile formulate de apelanții reclamanți prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a decis că articolul menționat nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile și implicit să despăgubească pentru pierderea dreptului de proprietate. În această materie, în virtutea marjei de apreciere de care beneficiază, statul a decis că despăgubirile pentru foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor naționalizate ale căror contracte au fost desființate, sunt reprezentate de prețul actualizat, respectiv prețul de piață și au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, reglementare care este compatibilă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În virtutea Legii nr. 10/2001, apelanții reclamanți sunt îndreptățiți numai la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului, conform art. 50 alin. (2) din lege, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare deținut de aceștia a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nefiind îndeplinite în cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, condițiile pentru acordarea prețului de piață al imobilului, astfel cum apelanții reclamanți au solicitat. Impotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că, instanța, interpretând dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a considerat, greșit, că la momentul încheierii contractului nu au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și, în consecință cererea de acordare a prețului de circulație al imobilului nu este fondată.

Instanța nu a luat în discuție elementele și situația reală de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și, reținând aplicarea principiului marjei de apreciere a considerat, tot greșit, că reclamanții beneficiază doar de o despăgubire echivalentă cu prețul actualizat al imobilului, abordare ce duce, practic, la o discriminare în raport cu ceilalți chiriași care au pierdut și ei dreptul de proprietate într-o manieră diferită. Au mai susținut că instanța nu a avut în vedere jurisprudența C.E.D.O., în aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind necesitatea păstrării unui echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.

Recursul nu este fondat. Prin contractul de vânzare-cumpărare reclamanții au achiziționat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatar SC R.V. SA, imobilul situat în București, sectorul 1. Prin decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat, reținându-se reaua-credință a reclamanților la încheierea acestuia. Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, reclamanții au solicitat restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru. Legea nr. 1/2009 invocată de reclamanți ca temei juridic al pretențiilor acestora, a introdus un nou alineat la acest articol, respectiv, alin. (2 1 ), conform căruia cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru.

Același act normativ de modificare a Legii nr. 10/2001, a introdus un nou articol, art. 50 1 , conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Ca atare, pentru a se obține restituirea prețului de piață al imobilului în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: desființarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare-cumpărare și încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prima condiție, aceea a desființării, are în vedere atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, cât și aceea a admiterii unei acțiuni în revendicare. Cealaltă condiție, referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare la calitatea de chiriaș a cumpărătorului, la termenul în care de poate formula cererea de cumpărare și la obiectul înstrăinării, respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinația de locuință. În speță, modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiu anterior vizând revendicarea imobilului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 521/2005 a Curții de Apel București s-a statuat că reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare anterior rezolvării cererii de restituire formulată de fostul proprietar. Prin urmare, în aceste condiții, nu se poate reține că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp situația juridică a imobilului nu era clarificată, existând cererea proprietarului de restituire, cerere nesoluționată. Astfel, cu minime diligențe, intimații pârâții puteau afla situația juridică a imobilului cumpărat pentru care se formulase cerere de restituire de adevărații proprietari. Nu poate fi bună credință acolo unde există culpă, oricât de ușoară ar fi aceasta.

Nefiind de bună credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea vânzătoare, care cunoștea situația imobilului”. Acest aspect, fiind rezolvat incidental cu ocazia comparării titlurilor prezentate în cadrul acțiunii în revendicare are putere de lucru judecat și nu mai poate fi combătut, prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja soluționat. Ca atare, argumentându-și soluția pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare la discriminarea reclamanților față de alți chiriași care au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi reținută. Dispoziția legală cuprinsă în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători care au dobândit cu bună credință imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceștia au fost deposedați ulterior, de către foștii proprietari de la care statul preluase bunurile. Dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de circulație al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credințe la momentul perfectării contractului cu statul.

Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și la chiriașii cumpărători față de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea prețului efectiv plătit, potrivit mențiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflație la momentul deposedării.

Distincția pe care legiuitorul o face între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului funcționează, așadar, în raport de modalitatea în care chiriașul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desființarea contractului, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate. În contextul cauzei, se constată că reclamanții nu se încadrează în prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație față de care pretenția acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând prețul de piață al imobilului se dovedește a fi lipsită de temei legal.

Cum însă reclamanții, în virtutea principiului disponibilității, au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, solicitând exclusiv obligarea pârâților la restituirea prețului de piață, în fața primei instanțe precizând că nu doresc acordarea prețului reactualizat, în mod corect, instanțele anterioare, în limitele învestirii, s-au pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv, în mod legal au constatat că aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață. Nu va fi reținută nici ultima critică inserată în motivarea recursului. Pentru a putea reclama protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, reclamanții ar trebui să fie titularii „unui bun”, care, în ceea ce privește pretențiile lor, ar consta în dreptul de creanță constând în prețul de piață al imobilului sau, cel puțin, în speranța legitimă, că, potrivit legislației naționale unită cu o jurisprudență constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă prețului de piață.

Reclamanții nu au un asemenea drept de creanță, potrivit legislației naționale, și nu au nicio speranță legitimă că ar putea obține o astfel de sumă de bani, din moment ce nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio jurisprudență constantă care, pornind de la ideea de reparație integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor chiriași, prin pierderea imobilului în urma unei hotărâri judecătorești irevocabile de desființare a actului juridic prin care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piață a imobilului. Legea nr. 112/1995 este o legislație de protecție a chiriașilor cu vocație la cumpărarea imobilelor care cad sub incidența acestei legi, ei plătind, în condițiile acestei legi, un preț inferior prețului de piață al apartamentelor cumpărate.

În cazul desființării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să recupereze prețul plătit reactualizat, iar nu prețul de piață al bunului. Textul din Legea nr. 10/2001, care permite obținerea prețului de piață, este o dispoziție de favoare pentru chiriașii cumpărători, caz în care aceștia trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condițiile legii pentru a invoca beneficiul legii în discuție, impunerea acestor condiții intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în adoptarea și aplicarea unei legislații reparatorii. Cum, în speță, pentru argumentele deja arătate, reclamanții nu îndeplinesc aceste condiții, ei nu pot invoca protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, deoarece nu au „un bun” în sensul acestei dispoziții.

Ca urmare, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a prețului plătit, reactualizat, este în deplină concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.E. și B.I. împotriva deciziei nr. 401A din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2013.