ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4853/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4853/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 12 mai 2011, reclamanta R.T. a chemat în

judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul

General, și M.F.P., solicitând obligarea acestora la restituirea prețului de

piață al imobilului achiziționat conform Legea nr. 112/1995, desființat prin

hotărâre judecătorească irevocabilă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, a cumpărat de

la Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, apartamentul

situat în București, sector 1.

Prin Decizia civilă nr. 177/ A din 04

februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 486/ R din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, s-a

constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare de mai sus,

dispunându-se și evacuarea reclamantei din imobil.

La data cumpărării nu exista niciun

litigiu cu privire la acest apartament, astfel că reclamanta a achitat integral

prețul vânzării cu chitanța din 05 martie 2009, așa cum rezultă din adresa din 09

martie 2009 emisă de Serviciul urmărire rate și taxe, concesionare din cadrul

Consiliului General al Municipiului București.

Pentru a justifica calitatea

procesuală pasivă a pârâtului M.F.P., reclamanta a invocat dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

Municipiul București prin Primar

General a depus întâmpinare, invocând lipsa calității sale procesuale pasive

raportat la prevederile Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, potrivit cărora

prețul obținut în urma vânzării imobilului s-a constituit venit extrabugetar la

dispoziția M.F.P. De asemenea, pârâtul a făcut trimitere și la prevederile art.

51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

La data de 02 aprilie 2012, reclamanta

a arătat că înțelege să se judece cu Municipiul București prin Primar General,

iar nu cu Primăria Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 1609 din 01

octombrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanta R.T. împotriva pârâtei Primăria Municipiului București

pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis în parte cererea formulată în

contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă

a sumei de 122.462,67 lei, reprezentând preț reactualizat.

În considerentele sentinței s-a

reținut că reclamanta R.T. a cumpărat, de la Primăria Municipiului București

prin mandatar SC H.N. SA, locuința situată în București, sector 1, compusă din

hol, bucătărie, 3 camere, baie, 4 balcoane, în suprafață utilă de 77,86 mp,

cota indiviză de 17,876 % din părțile de folosință comune ale imobilului și

28,20 mp teren situat sub construcție, cu prețul de 18.152.407 lei la nivelul

anului 1997, achitat integral la data de 05 martie 2009.

Prin Decizia civilă nr. 177/ A din 4

februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 486/

R din 23 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului din 23 ianuarie 1997

încheiat între Primăria Municipiului București și R.T.

În motivarea deciziei tribunalului se

arăta că nu poate fi reținută buna credință a niciuneia dintre părțile

contractante. In ceea ce o privește pe reclamanta din prezenta cauză,

tribunalul a constatat că a fost de rea credință, întrucât cu minime diligente

putea să afle că imobilul fusese solicitat a fi restituit în natură de către

moștenitorii fostului proprietar.

În aceste condiții, aspectul privind

reaua credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare a

intrat în puterea lucrului judecat, astfel că nu mai poate fi repus în discuție

în prezentul litigiu.

Prin urmare, reclamanta are doar

dreptul la restituirea prețului actualizat plătit pentru imobil, conform art. 50

alin. (2) coroborat cu interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Or, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat

în cauză, reclamanta este îndreptățită să primească suma de 122.462,67 lei.

Față de dispozițiile art. 50 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a constatat că are calitate

procesuală pasivă M.F.P., iar nu Primăria Municipiului București, chiar dacă

actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu aceasta, dat fiind că prevederile

art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 sunt speciale

raportat la dreptul comun în materia răspunderii pentru evicțiune.

Referitor la obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că la dosarul cauzei

reclamanta nu a făcut dovada achitării lor, onorariul expertului fiind avansat

de către stat prin admiterea cererii de ajutor public judiciar.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâtul M.F.P., care a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive,

considerând că, pe de o parte, despăgubirile în situația anulării contractului

nu pot fî acordate decât de cocontractantul aflat în culpă, adică Primăria

Municipiului București, iar, pe de altă parte, că dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual și nu pot fi aplicate

în sensul în care s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a Municipiului

București. Prevederile citate nu sunt de natură să determine introducerea în

prezenta cauză a M.F.P., deoarece obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg, ținută fiind de aceasta Primăria Municipiului București,

adică vânzătorul din contractul anulat, conform art. 1337 C. civ.

Apelantul a criticat hotărârea primei

instanțe și în ceea ce privește obligarea M.F.P. la restituirea întregului

preț, inclusiv a comisionului de 1% încasat de mandatar.

Intimata reclamantă a formulat

întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității de reprezentat a M.F.P., cu

consecința implicită a nulității apelului pentru semnarea de către o persoană

fără împuternicire. Pe fondul apelului, intimata a pus concluzii de respingere.

În apel nu au fost administrate probe

noi.

Prin Decizia civilă nr. 67/ A din 28

februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și, pe fond, apelul declarat

de pârâtul M.F.P.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că apelul poartă ștampila oficială a M.F.P. și semnătura

Directorului executiv adjunct, L.D., astfel că, din punct de vedere formal, nu

pot fi reținute vicii de formă. Dacă s-ar fi pus problema unui eventual fals,

intimata reclamantă ar fi trebuit să invoce expres acest lucru, ceea nu a fost

cazul în speța.

Pe fond, Curtea a constatat că dispozițiile

legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 tranșează raporturile juridice dintre

părți, atât în privința calității procesuale a persoanei, care are obligația de

a plăti despăgubirile, cât și în privința cuantumului acestor despăgubiri.

Prin urmare, prima instanță a reținut

corect că, în cauză, calitatea procesuală a M.F.P. rezultă din lege, sub acest

aspect neflind relevant dacă dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr.

10/2001 au caracterul unor norme de drept substanțial sau de drept procesual.

Reclamanta are doar dreptul la restituirea prețului plătit actualizat și nu la

restituirea prețului de piață al imobilului, deoarece un contract de

vânzare-cumpărare anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi

considerat ca fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale edictate

pentru valabila sa încheiere. Prevederile art. 50 alin. (2) și (21), respectiv art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare

dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. de la 1864, în virtutea principiului

speciaîia generalibus derogant.

Curtea nu a reținut susținerile

apelantului, conform cărora prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o îmbogățire

fără justă cauză, deoarece fondurile obținute din vânzarea imobilelor în baza

Legii nr. 112/1995 s-au aflat la dispoziția M.F.P., într-un cont special, al

cărui regim juridic a fost stabilit prin chiar dispozițiile art. 13 din Legea nr.

112/1995.

În cauză, comisionul de 1% reținut de

către mandatarul Primăriei Municipiului București a fost legal încasat și nu

este supus repetitiunii, din moment ce anularea contractului de

vânzare-cumpărare nu a avut drept consecință anularea contractului de prestări

servicii încheiat între Primăria Municipiului București și mandatar.

În termen legal a declarat recurs

pârâtul M.F.P., criticile de nelegalitate fiind întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul a

arătat că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, iar,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna

unui terț. Ca atare, M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă.

În speță, procedura identificării

pârâtului implică clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial,

anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai

precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, deși în practica

instanțelor s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plata ar fi

întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anularii

contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a

cumpărătorilor în momentul încheierii actului, nu este justă o astfel de

interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., întrucât obligația de

restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, și anume al retroactivității, astfel

încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act

nu s-ar fi încheiat, principiu având Ia baza și regula îmbogățirii fără justa

cauză, fapt ce conduce Ia concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere

prețul actualizat, potrivit art. 970 C. civ.

Fiind lămurită problema de drept

substanțial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o

astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în

speță, Municipiului București, prin mandatar), nicidecum M.F.P. pentru

argumentele pornite de la aceeași premisă juridică.

Astfel, statul nu poate interveni

într-un raport juridic de drept privat, iar prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde

calitate procesuală pasivă M.E.F.

Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001

legiuitorul a intervenit în acest sens, instituind prevederi cu caracter

procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și care se referă

numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), nu și

ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., „legea

părților", nu se poate interveni peste voința contractanților, indiferent

că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării

nulității actului).

Prin modificarea alin. (3) al art. 50

din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi

restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanta din

prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional

direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului

actualizat corespunzător contractului anulat prin sentință judecătorească și M.F.P.,

care numai administrează fondul cu aceasta destinație.

Pentru a reține opinia instanțelor de

fond, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P.,

ar însemna că prin actul normativ invocat s-ar realiza o novațiune de debitor,

conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără

consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, nu se

prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din

act (art. 1130 C. civ.).

Prin urmare, față de cele arătate,

Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă, în calitate de

parte contractantă.

Recurentul a mai susținut că, în

conformitate cu art. 1337 C. civ., în speță instanța ar fi trebuit să instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui

terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio

dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile

din prezentul litigiu.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de

vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept este de

natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind

restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză, așa încât nicidecum nu

poate fi antrenată răspunderea M.F.P., întrucât nu există culpa acestei

instituții.

Examinând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru

următoarele considerente:

Critica formulată de recurentul M.F.P.

a vizat lipsa calității procesuală pasive, deoarece, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț; acest pârât,

nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă

și Primăria Municipiului București, este terț față de contract, având doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele

încasate de vânzător.

În speță, acțiunea a fost înregistrată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe art. 50 alin. (2)

din acest act normativ, iar nu pe dispozițiile de drept comun în materia

garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.).

În cazul cererilor astfel formulate,

restituirea prețului imobilului, bineînțeles, în caz de admitere a acțiunii, se

face de către M.F.P., potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ în

discuție, ceea ce justifică calitatea acestuia de a sta în proces, ca pârât.

Astfel, conform art. 50 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, astfel modificată prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la

data formulării acțiunii, „Cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru", „Cererile sau acțiunile în justiție având ca

obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru", iar

„Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către M.E.F. din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare".

Din coroborarea prevederilor legale

redate anterior, rezultă că, ex legem, a fost stabilită cu claritate calitatea

procesuală a M.F.P. în restituirea prețului imobilului.

Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001

au caracter special față de dispozițiile în materie de evicțiune, prevăzute de art.

1337 și urm. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la

aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept

specialia generalibus derogant.

Așadar, normele speciale din art. 50 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 10/2001 derogă de la normele generale ale C. civ.

privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care

se presupune că ar fi încasat prețul, aspecte constatate anterior de instanțele

de fond, atunci când au făcut încadrarea în drept a cererii reclamantei.

Aceste norme, într-adevăr au caracter

de drept material și, fiind inserate într-o lege specială, sunt derogatorii în

ceea ce privește obiectul raportului juridic născut din faptul desființării,

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare -

cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, instituind obligația M.F.P.

de restituire a prețului actualizat al imobilului.

Pretențiile reclamantei din cauză

fiind formulate în termenii reglementării legale menționate, nu există nicio

rațiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, reclamanta însăși indicând

prevederile anterior redate drept temei al cererii de chemare în judecată. Mai

mult, chiar în absența unei asemenea precizări, instanța de judecată are

obligația determinării legii aplicabile în speță, în raport de obiectul cererii

de chemare în judecată și de finalitatea urmărită de reclamant prin demersul

judiciar promovat.

În opinia recurentului, prevederile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. și să

acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului

reactualizat.

Or, garanția pentru evicțiune

reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică doar în

privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de față,

când obiect al convenției dintre reclamantă și Primăria Municipiului București l-a

reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul

proprietar.

Potrivit dispozițiilor legale,

vânzătorul este ținut de obligația de a restitui prețul primit în cazul

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât

cumpărătorul suferă o tulburare de drept, deci, o evicțiune, pierzând

proprietatea asupra bunului cumpărat.

În speță, chiriașul cumpărător a

pierdut proprietatea asupra apartamentului cumpărat și, în consecință,

vânzătorul este cel care trebuie să restituie prețul primit ca efect al

evicțiunii consumate.

Cum însă, în cazul locuințelor

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prețul s-a virat de cumpărător direct în

contul extrabugetar constituit la dispoziția M.E.F., în prezent pârâtul M.F.P.,

iar nu în contul Primăriei Municipiului București, a accepta punctul de vedere

în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001

înseamnă a accepta în egală măsură îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului M.F.P.

pe seama patrimoniului unității vânzătoare.

De altfel, pârâtul M.F.P. nu a fost

chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte

contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul Legii, respectiv a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001. în acest sens, Înalta Curte nu poate reține

încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat

de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului,

fiind terț față de contract.

Rezultă că M.F.P. apare ca plătitor al

prețului actualizat sau, după caz, al prețului de circulație pentru imobilele

dobândite prin acte de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr.

112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile și, în această

calitate, el se legitimează procesual pasiv în cauză.

Raportat la dispozițiile legale enunțate,

participarea în proces a M.F.P. nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe

calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat cu sumele de

bani constând în prețul plătit de chiriașii-cumpărători și din care, corelativ,

se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Stabilind că pârâtul M.F.P. are

calitate procesuală pasivă în cauză, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, criticile în acest sens

fiind nefondate.

Ca urmare, nu sunt întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 67/ A din data de 28

februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 octombrie 2013.