ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1607/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 iunie 2011 sub nr. 9289/99/2011 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, reclamanta V.M. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 209.184 RON, actualizată cu rata inflației, reprezentând contravaloarea dreptului de creanță stabilit prin decizia din 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. și a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin imposibilitatea obținerii drepturilor stabilite în favoarea sa, consecință directă a incoerenței legislative în materia restituirii imobilelor confiscate în mod abuziv și a despăgubirilor foștilor proprietari, dublată de o atitudine pasivă a autorităților direct implicate în această procedură.

În descrierea situației de fapt, reclamanta a arătat că, după apariția Legii nr. 10/2001, prin notificările înregistrate la Primăria municipiului Iași din 2001, a solicitat restituirea imobilului teren în suprafață de 650 mp situat în Iași, Șoseaua N. Prin dispoziția Primarului municipiului Iași din 19 iulie 2002 s-a respins cererea privind acordarea despăgubirilor bănești pentru suprafața de teren de 226,66 mp, motivat de faptul că proprietarul terenului este Episcopia Romano-Catolică „S.T.”, notificarea urmând să fie direcționată către unitatea deținătoare. De asemenea, a fost respinsă cererea pentru suprafața de 423,45 mp, urmând a se emite ulterior o dispoziție privind măsuri reparatorii prin echivalent.

Reclamanta a contestat atât soluția Primarului municipiului Iași, în Dosarul nr. 13340/2002, cât și soluția comunicată de Parohia Romano-Catolică „S.T.”, în Dosarul nr. 15619/2002, dosare care au fost conexate, solicitând măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 650 mp care nu mai putea fi restituită în natură. Prin decizia civilă nr. 89 din 19 noiembrie 2003, Curtea de Apel Iași a admis apelul formulat de reclamantă, a admis, în parte, contestația împotriva dispoziției Primarului municipiului Iași din 19 iulie 2002, a anulat art. 1 alin. (3) din această dispoziție și a obligat Primarul municipiului Iași și Episcopia Romano-Catolică Iași să facă oferte de restituire prin echivalent pentru terenul în suprafață de 423,45 mp, respectiv, de 226,66 mp.

Prin dispoziția Primarului municipiului Iași din 24 mai 2004 a fost stabilită ca valoare echivalentă a terenului în suprafața de 423,45 mp, imposibil de restituit în natură, suma de 205.139.454 ROL, conform raportului din 2004 al Comisiei pentru Evaluarea Imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, sumă în limita căreia urmau a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent de către instituțiile abilitate. Dosarul a fost înaintat către Instituția Prefectului județului Iași, prin adresa din 14 septembrie 2005 și, ulterior, către A.N.R.P. unde a fost înregistrat. Potrivit metodologiei, A.N.R.P. a analizat dosarul reclamantei sub aspectul verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat și l-a înaintat unui evaluator autorizat acreditat A.N.E.V.A.R., în vederea întocmirii raportului de evaluare privind cuantumul despăgubirilor cuvenite acesteia.

Prin raportul întocmit de către Cabinet Evaluator „O.S.” în martie 2009, imobilul a fost evaluat la suma de 209.184 RON, sumă care nu a fost contestată de către autoritatea emitentă a dispoziției. În baza acestui raport de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. a emis decizia din 23 aprilie 2009, iar reclamanta a depus la Departamentul pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, cererea prin care a optat pentru despăgubiri bănești. Cu toate acestea, până în prezent, reclamanta nu a primit suma de bani la care este îndreptățită. Mai mult, așa cum rezultă din adresa din 26 ianuarie 2011 a A.N.R.P., Direcția pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001, conform O.U.G.

nr. 62/2010, pe o perioadă de 2 ani se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea. Față de această situație, reclamanta a arătat că, prin modalitatea în care autoritățile Statului Român au înțeles să tergiverseze soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și, ulterior, să-i achite despăgubirile cuvenite, au fost înfrânte prevederile art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, fiind vorba despre un drept de creanță împotriva Statului.

În ceea ce privește solicitarea daunelor morale, reclamanta a arătat că aceasta se justifică prin suferințele psihice accentuate și de vârsta sa înaintată, provocate de imposibilitatea obținerii drepturilor stabilite în favoarea sa de către autoritățile locale și instanțele judecătorești. La termenul de judecată din 19 octombrie 2011, reclamanta a formulat cerere de majorare a câtimii obiectului, arătând că solicită de la pârâtul Statul Român, cu titlu de daune morale, suma de 70.000 euro. Prin sentința civilă nr. 2339 din 26 septembrie 2012 Tribunalul Iași, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin prezenta acțiune, reclamanta tinde la valorificarea dreptului recunoscut în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, într-o procedură diferită de cea specială, reglementată prin actul normativ menționat, demersul juridic de față fiind motivat, în fapt, de neexecutarea obligației de plată a despăgubirilor stabilite prin decizia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, durata excesivă a procedurii și ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective.

Instanța de fond a mai reținut că înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât prin aplicarea cu prioritate a blocului de convenționalitate, sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României, invocate de reclamantă sau a dreptului comunitar, după cum anumite pretenții concrete ar putea fi formulate invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național. Or, astfel cum s-a menționat, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea dreptului reclamantei, Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Adoptarea unei reglementări speciale nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Reclamanta este titulara unei creanțe, deci a unei „valori patrimoniale” protejată din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel cum noțiunea a fost reconfirmată și prin Cauza pilot Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 octombrie 2010 a C.E.D.O. S-a apreciat că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. Chiar dacă procedura pusă la dispoziție de legiuitorul român este de durată, acest fapt nu îi conferă reclamantei dreptul de a apela la proceduri judiciare în cadrul cărora să obțină o hotărâre judecătorească de obligare a Statului Român la despăgubiri materiale și morale pentru acest considerent, în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

Dacă s-ar accepta o atare ipoteză, s-ar ajunge la pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să înlocuiască titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală înființată pe baza legii speciale, hotărâre a cărei eficiență ar fi minimă, neputând avea nicio garanție de executare, atât timp cât este în afara mecanismului legal. În plus, admiterea unei acțiuni în obligarea Statului Român, la despăgubiri, cu depășirea limitelor stabilite de Legea nr. 10/2001 și a procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005 prin care s-a stabilit un mecanism de acordare al despăgubirilor, ar plasa judecătorul în sfera legislativului, în maniera arătată acesta asumându-și rolul de a crea legea și nu de a o aplica, ceea ce conduce la un dezechilibru instituțional al statului.

S-a susținut că, prin decizia în interesul legii nr. 27/2011, Înalta Curte a statuat că acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Întrucât a apreciat că dezlegarea dată acestei situații care, contrar celor susținute de reclamantă, e incidentă și în cauza de față, este obligatorie, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., în acord cu cele expuse, prima instanță a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei în întregul ei, apreciind că și cererea vizând obligarea Statului Român la plata daunelor morale cauzate prin emiterea unor acte normative ce reglementează proceduri de durată și ineficiente se situează în afara cadrului legal, constatarea încălcării de către pârât a dispozițiilor Convenției, argument invocat de reclamantă în motivarea acestei cereri, nefiind atributul instanțelor naționale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, arătând că prima instanță a apreciat, în mod greșit, asupra incidenței în cauză a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii.

Reclamanta a mai arătat că aspectele statuate prin decizia sus-menționată ar fi justificat o soluție de inadmisibilitate în cauza de față numai dacă aceasta ar fi urmărit eludarea procedurii interne reglementate de legislația specială, care presupune îndeplinirea unor criterii și formalități pentru a i se stabili, în final, calitatea de persoana îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul care nu a mai putut fi restituit în natură. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 are în vedere partea din procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care debutează cu formularea unei notificări privind restituirea bunurilor confiscate și care se încheie cu emiterea deciziei Comisiei Centrale din cadrul A.N.R.P.

Or, reclamanta a parcurs, în întregime, toată această procedură și a obținut un titlu de creanță împotriva Statului Român, a cărui aducere la îndeplinire nu mai este supusă prevederilor Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Prin urmare, nu poate fi vorba despre faptul că reclamanta s-ar fi îndreptat direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice fără să fi parcurs procedura menționată, nu a invocat incidența art. 480 și urm. C. civ. și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu a solicitat judecătorului național să facă aplicarea art. 13 din Convenție în sensul de a i se permite încălcarea legii naționale și de a obține despăgubiri bănești în baza dreptului comunitar, sub pretextul încălcării drepturilor sale, și, cu atât mai mult, nu a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să înlocuiască titlurile de despăgubire emise de către Comisia Centrală.

Însăși Legea internă, nr. 247/2005, îi recunoaște reclamantei un drept de creanța împotriva Statului Român, drept care nu poate fi satisfăcut, în caz de refuz al debitorului, decât pe calea unei acțiuni în pretenții, în acest sens fiind și prevederile art. 3 lit. a), lit. h), art. 14 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin decizia nr. 48 din 17 aprilie 2013 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a apreciat că observația apelantei reclamante potrivit cu care nu a solicitat direct în justiție despăgubiri ci a epuizat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, Titlul VII, este corectă.

Însă pe deplin aplicabil și în cauza de față este raționamentul juridic expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 27/2011 în sensul că o atare acțiune, ce tinde la valorificarea dreptului recunoscut în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu poate fi primită deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant (concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale), schimbând mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite. S-a recunoscut că mecanismul de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Însă, după cum se statuează în decizia în interesul legii nr. 27/2011, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot sus-menționată, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție. S-a apreciat că reclamanta tinde, prin demersul judiciar, să schimbe mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite prin titlul său de plată, solicitând despăgubiri tocmai „în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială”.

Contrar susținerilor reclamantei, procedura de executare a dreptului său de creanță asupra Statului Român nu excede câmpului de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci, dimpotrivă, este inerentă „procesului de acordare a despăgubirilor” care include „emiterea titlurilor de plată (…) și achitarea despăgubirilor în numerar”, potrivit art. 13 1 . Distinct de argumentele expuse, instanța de apel a avut în vedere aplicarea, prin analogia dreptului, și a principiilor jurisprudențiale desprinse din decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, <LLNK 12001 10 11 211 0 17> Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, însă această din urmă situație nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că sunt relevante înseși considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în care se argumentează, între altele: „Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.

după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție”. Prin urmare, s-a constatat că, în mod corect a reținut prima instanță incidența inadmisibilității acțiunii, ca excepție de fond în strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune, inclusiv în privința capătului accesoriu vizând daunele morale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.M., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ., arătând că, deși a înlăturat incidența deciziei în interesul legii nr. 27/2011 tipului de acțiune promovat, instanța de apel a reținut totuși, în mod greșit, inadmisibilitatea acțiunii, fără a indica textul de lege pe care și-a întemeiat soluția, raportându-se exclusiv la principii jurisprudențiale în sensul de reguli de drept și la statuările din cuprinsul acestora. Recurenta-reclamantă a mai arătat că motivarea instanței de fond potrivit căreia art. 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unui recurs efectiv este insuficientă, în condițiile în care nu precizează, strict la speța de față, care este acest recurs efectiv reglementat în materia restituirii imobilelor confiscate abuziv, la îndemâna persoanelor care contestă tergiversarea momentului plății efective.

Apreciază că, în absența unei prevederi speciale, recursul intern este reprezentat de acțiunea în instanță împotriva Statului Român pentru obligarea sa la plata acestor sume, acțiune întemeiată pe art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenție. Recurenta-reclamantă a invocat jurisprudența C.E.D.O. și a cea internă conform căreia lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului și a arătat că potrivit art. 21 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanță între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate.

Fără a contesta legalitatea deciziei în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți, recurenta-reclamantă arată că prezenta cauză, având ca obiect modalitatea în care se face plata efectivă a sumelor cuvenite, respectiv, respectarea drepturilor și intereselor legitime ale beneficiarilor, nu se circumscrie situației avute în vedere de actul normativ emis de instanța supremă. Litigiile introduse după parcurgerea întregii procedurii administrative sunt pur civile, atâta timp cât reclamantul este titularul unui drept de creanță împotriva statului român, așa cum este definit de dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Apreciază că O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-a suspendat emiterea titlurilor de proprietate este irelevantă în cauză, întrucât recurenta-reclamantă nu a solicitat obligarea A.N.R.P.

la emiterea titlului de plată, ci obligarea Statului Român la plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri. Susține că, în speță, nu se pune problema concursului între legea specială și dreptul comun, întrucât legea specială nu prevede o cale prin care persoanele ce au deja emis un titlu de despăgubire să se adreseze unei instanțe naționale pentru a reclama tergiversarea plății sumelor cuvenite, situație față de care nu se solicită judecătorului național înlăturarea unor dispoziții interne presupus contrare celor ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci să se constate că legislația internă specială este lacunară, iar modalitatea sa de aplicare de către autoritatea cu atribuții în materie este de natură să lezeze drepturile reclamantei reglementate de art. 6 parag.

1 și art. 13 din Convenție. Arată că nici Legea nr. 165/2013 nu reglementează posibilitatea persoanei îndreptățite de a reclama faptul că nu a primit efectiv sumele de bani. Referitor la daunele morale, recurenta-reclamantă a arătat că acesta nu este un capăt de cerere accesoriu ci o solicitare distinctă, justificată de vârsta înaintată a acesteia, de suferințele psihice datorate imposibilității obținerii drepturilor stabilite în favoarea sa, de incertitudinile generate de atitudinea culpabilă a autorităților. Recurenta-reclamantă mai arată că obligarea pârâtului la plata despăgubirilor și obligarea la plata daunelor morale sunt două chestiuni distincte și independente una de cealaltă, ce trebuie analizate ca atare de către instanță, iar motivarea în sensul că asemenea abordare ar excede instanțelor naționale echivalează cu o denegare de dreptate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele: Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., fără însă a subsuma acestor motive, critici distincte care să corespundă fiecărei teze de nelegalitate în parte. Nu a fost indicată nicio cauză de nulitate a hotărârii pronunțate, absolută sau relativă, pentru încălcarea formelor de procedură, aptă a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, recurenta nu a indicat care este actul, în sensul de negotium iuris, a cărui natură juridică a fost greșit interpretată și în ce constă această interpretare, pentru a efectua un control de legalitate în considerarea cazului prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Criticile recurentei se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta invocând, de fapt, o greșită aplicare și interpretare a legii. Astfel, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel, deși a înlăturat incidența deciziei în interesul legii nr. 27/2011, a respins acțiunea ca inadmisibilă, fără a se întemeia pe o altă dispoziție legală și fără a indica, în lumina art. 13 din Convenție, care este recursul efectiv, la îndemâna persoanelor care contestă tergiversarea momentului plății efective. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reține că susținerile recurentei nu corespund realității.

Se constată că instanța de apel nu a înlăturat interpretarea conferită de decizia pronunțată în recursul în interesul legii, ci a apreciat că reclamanta nu a solicitat direct, în justiție, despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv, ci pentru tergiversarea plății acestora, caz în care, interpretarea dată de decizia nr. 27/2011 îi este pe deplin aplicabilă, întrucât reclamanta tinde să schimbe mecanismul de acordare a acordare a acestora. În această situație nu se poate aprecia că soluția instanței de apel este lipsită de temei legal sau întemeiată exclusiv pe soluții jurisprudențiale, în condițiile în care analizează temeiurile de drept invocate în acțiunea principală art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, preluând corect din considerentele deciziei nr. 27/2011, pct. III, aspectul referitor la inaplicabilitatea art. 13 din Convenție în soluționarea acestor cereri.

Faptul că nu se indică o altă cale efectivă de acțiune în justiție nu echivalează cu lipsirea reclamantei de garanțiile procesuale ale apărării dreptului său de creanță neexecutat de stat în termen rezonabil, în condițiile în care s-a apreciat că și emiterea titlului de plată și plata efectivă sunt etape reglementate de legea specială (Legea nr. 247/2005-Titlul VII) și supuse astfel dispozițiilor derogatorii de la dreptul comun. Distinct, recurenta invocă inaplicabilitatea deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în prezenta cauză ce are ca obiect răspunderea statului pentru neexecutarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri, afirmând că modalitatea în care se face plata efectivă a sumelor cuvenite nu se circumscrie situației avute în vedere la soluționarea recursului în interesul legii.

Va fi respinsă și această susținere, întrucât finalitatea acțiunii promovate de recurenta reclamantă a fost corect identificată de instanțele de fond ca fiind identică cu cea analizată și sancționată prin recursul în interesul legii, menționat anterior, aceea de a urma o cale paralelă cu reglementarea specială deja existentă, în scopul încasării despăgubirilor, stabilind o culpă a statului în amânarea plăților efective. Cum plățile efective au fost, inițial, suspendate prin O.U.G. nr. 62/2010 și ulterior eșalonate prin Legea nr. 165/2013, legislație specială derogatorie de la dreptul comun al obligațiilor civile, nu se poate analiza, din perspectiva dreptului comun o astfel de culpă, întrucât tinde la eludarea dispozițiilor speciale, ci exclusiv prin prisma și în verificarea respectării procedurilor speciale.

Nu se poate aprecia că invocarea O.U.G. nr. 62/2010 este irelevantă, în condițiile în care însăși reclamanta a menționat-o ca o cauză de tergiversare în plata despăgubirilor, iar instanțele au analizat-o din perspectiva faptului că permitea valorificarea despăgubirilor exclusiv în modalitatea conversiei în acțiuni, modalitate pentru care reclamanta nu a optat. Recurenta a susținut că nu se poate analiza în cauză un eventual concurs dintre legea specială și dreptul comun, întrucât legea specială nu prevede o cale pentru valorificarea pretențiilor sale de a fi despăgubită pentru tergiversarea plății sumelor cuvenite, astfel că nu se solicită judecătorului național înlăturarea unor dispoziții interne presupus contrare celor ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Este eronat acest raționament întrucât, așa cum s-a arătat anterior, plata efectivă a sumelor, reprezintă tot o etapă a procedurii speciale, fiind reglementată ca atare în legislația respectivă, astfel că o eventuală conduită culpabilă a plătitorului trebuie raportată la acel mecanism și nu la normele dreptului comun coroborate cu garanțiile oferite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Calificarea capătului de cerere referitor la daunele morale, ca fiind principal și independent față de obligația de a face, este nejustificată întrucât izvorul raportului juridic este același în capetele de cerere pendinte, analiza despăgubirilor materiale și morale având la bază aceleași elemente privind fapta ilicită, culpa imputată statului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin urmare, corect a apreciat instanța de apel că obligarea la plata daunelor morale este un capăt accesoriu celui privind stabilirea unei eventuale răspunderi juridice civile a statului în cererea principală astfel că analiza separată a acestui raport juridic este lipsită de fundament legal. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține legalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva deciziei nr. 48 din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Iași, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2014.