ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 306 din 2

februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași

a fost respinsă excepția inadmisibilității și s-a admis

acțiunea civilă formulată de reclamanta S.M. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Iași.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 947.947

lei despăgubiri,

precum și suma de 3167,50 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamanta S.M. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata unei despăgubiri bănești în cuantum de 600.000 lei

reprezentând

contravaloarea

imobilului-teren în suprafață de 700 m.p. (potrivit declarației verbale făcută

în ședința publică din data de 28 aprilie 2010)

situat în Iași, str. Sf.

Lazăr preluat abuziv de Statul Român în perioada comunistă.

Motivând în fapt cererea formulată,

reclamanta a arătat că

prin decizia nr. 3226/2008

emisă în baza Legii nr. 10/2001, Rectorul

Universității Tehnice „G.A."

Iași a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru porțiunea de 334,34 m.p.,

iar pentru diferența de teren notificarea a fost trimisă Primăriei Iași spre

competentă soluționare. Nici până în prezent nu a

fost pusă în aplicare

această

decizie, iar pentru diferența de teren Primăria Iași nu a emis

decizia

de soluționare a notificării.

A formulat acțiunea motivat de faptul

că sistemul de despăgubire al foștilor proprietari, ale căror imobile au fost

preluate abuziv de Statul Român organizat în temeiul Legii nr.

247/2005, cu referire în principal la modul de

funcționare al Fondului

Proprietatea, care nu este nici în prezent

listat la bursă, a fost calificat în mod repetat de Curtea Europeană ca fiind

unul iluzoriu, teoretic și ineficient.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 1 din

Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului, raportat la art. 11 și art. 20 alin. (2),

art. 148 din Constituția României.

Asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive instanța s-a pronunțat în sensul respingerii

ei prin încheierea de ședință dată la

17

martie 2010.

Prin precizările depuse la fila 54

dosar pârâtul a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii întrucât

reclamanta trebuia să se adreseze instituției care are obligația de a o

despăgubi în conformitate cu legislația specială în vigoare și numai în

contradictoriu cu aceasta. Invocă pârâtul dispozițiile art. 33 alin. (2) și (4)

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași,

criticând hotărârea atacată ca fiind

netemeinică și nelegală întrucât în mod greșit instanța de fond a obligat

Statul Român la plata sumei de 947.947 lei cu titlu de despăgubiri și a sumei

de 3167,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 83 din 21

septembrie 2011, Curtea de Apel Iași

-

Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul și a

păstrat dispozițiile sentinței apelate referitoare la respingerea excepției de

inadmisibilitate.

În motivarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut că, prin soluția adoptată, obligând

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanta S.M.

a sumei de 947.947 lei cu titlu de despăgubiri bănești, reprezentând valoarea

de circulație a imobilului din litigiu de 700 mp situat în Iași, str. Sf Lazăr,

preluat abuziv de regimul comunist, instanța de fond a nesocotit prevederile

legii speciale în cadrul căreia pot fi valorificate pretențiile persoanelor

îndreptățite la restituire.

În speță, prin decizia nr. 3226 din 4

decembrie 2008 emisă în baza Legii nr. 10/2001 și a deciziei civile nr. 150 din

12 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Rectorul Universității

Tehnice "G.A." Iași a propus reclamantei S.M. acordarea de măsuri

reparatorii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat -

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și

justiției pentru imobilul teren în suprafață de 334,34 mp situat în Iași, str.

Sf. Lazăr. Pentru diferența de teren în suprafață de 265,66 mp situată la

aceeași adresă, notificarea reclamantei a fost înaintată spre soluționare

unității deținătoare Primăria municipiului Iași.

Astfel, prin

dispoziția nr. 3381 din 3 noiembrie 2010 emisă de Primarul

municipiului

Iași a fost propusă reclamantei S.M. acordarea

de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul

VII pentru

imobilul teren în suprafață de

365,66 mp ocupat de construcție bloc de

locuințe, căi de acces auto și

pietonale.

Stabilirea de către instanța de fond în sarcina pârâtului - apelant

a unor

despăgubiri bănești egale cu valoarea de circulație a imobilului preluat în mod

abuziv motivat de imposibilitatea restituirii în natură a

terenului preluat

în mod abuziv de regimul comunist și de ineficienta

mecanismului de despăgubire instituit

prin Fondul Proprietatea se situează în afara cadrului normativ existent.

Înlăturând

dispozițiile legii speciale, instanța de fond a apreciat asupra imposibilității

restituirii în natură a terenului preluat abuziv de către stat și a

ineficientei mecanismului de despăgubire instituit prin

Fondul Proprietatea, suprimând în fapt

procedura legală și

instituțională specială

și instituind, pe cale jurisdicțională, noi măsuri

reparatorii constând în despăgubiri bănești,

altele decât cele prevăzute

de lege, respectiv "titlu de

despăgubire".

Considerentul

instanței de fond potrivit căruia datorită procedurii

greoaie de

valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității

Fondului Proprietatea, au fost

pronunțate în repetate rânduri

condamnări

ale Statului Român de către Curtea Europeană, nu este în

măsură să justifice acordarea unor despăgubiri

bănești în afara cadrului

legal și

instituțional pentru că, în maniera adoptată, nu se asigură

înlăturarea deficiențelor de sistem, reformarea

cadrului legislativ și

eficacitatea reparațiilor.

Faptul că Fondul

Proprietatea nu ar fi funcțional, nu justifică

suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul

VII din

Legea nr. 247/2005 prin care statul

a înțeles să reglementeze procedura

de acordare a despăgubirilor cuvenite

foștilor proprietari ale căror

bunuri nu pot

fi restituite în natură, precum și sursele de finanțare ale

persoanelor

îndreptățite a fi îndestulate.

Or, principiul legalității, ca parte a preeminenței dreptului căruia

instanța europeană îi acordă importanță

primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile,

permise și plauzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudența

creată prin

înlăturarea cadrului normativ,

Împotriva

menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în

termen legal, reclamanta S.M. pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că, în ceea ce privește motivul

de nelegalitate

prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

acesta este incident în cauză, deoarece hotărârea

instanței de apel

cuprinde motive străine

de natura pricinii, ceea ce echivalează cu

nemotivarea acesteia.

Temeiul de drept al acțiunii în

ordinea juridică internă îl reprezintă art. 998-999 si art. 1000 alin. (3) C.

civ., raportat la prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al CEDO

care au prioritate în cauză în raport de prevederile legii speciale de

despăgubire, respectiv în raport de prevederile

Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

Sunt întrunite toate condițiile de angajare a răspunderii civile

delictuale a

apelantului Statul Roman reprezentat prin Ministerul

Finanțelor

Publice, în speță fiind vorba de acțiuni ilicite ale apelantului

realizate atât prin fapta proprie de

preluare abuzivă a bunului cât și

prin

faptelor prepușilor săi prin intermediul cărora a reglementat în

dreptul intern o cale juridică nefuncțională de

satisfacere a creanței

deținute de

vechii proprietari, a reglementat si o altă barieră legislativă

prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 și, nu în

ultimul rând, a omis până în

prezent

să adopte măsurile impuse de CEDO prin hotărârea în cauza

pilot Măria Athanasiu c/a României de remediere a

sistemului de

despăgubire instituit prin legea specială Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Prejudiciul

constă în lipsirea recurentei de contravaloarea

despăgubirilor ce i se cuvin a fi

acordate cu titlu de contravaloare a

bunului

preluat abuziv de stat în perioada comunistă și care nu mai poate fi restituit

în natură, iar legătura de cauzalitate constă în

imposibilitatea de valorificare a creanței recurentei, deținută

împotriva

statului român, într-un

termen rezonabil în ordinea juridică creată în dreptul intern (cu referire la

Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

În fine, vinovăția constă în culpa și

neglijența statului în ceea ce privește omisiunea reparării prejudiciului până

în prezent prin măsuri legislative concrete.

Însă instanța de

apel nu a analizat sub niciun mod incidența în

cauză a instituției răspunderii

civile delictuale, care constituie temeiul

juridic al acțiunii, ci s-a întemeiat în mod greșit pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cu privire la

motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304

C. proc. civ.,

acesta este incident în cauză, deoarece hotărârea

instanței de

apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel

încalcă principiul disponibilității procesului civil

atunci când prin

motivarea deciziei recurate se referă la incidența în

cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001,

deși reclamanta a învestit

instanța cu o

acțiune civilă în stabilirea răspunderii delictuale a statului

român.

Pe de altă

parte, hotărârea instanței de apel, prin modul în care motivează soluția de

respingere a acțiunii de fond, încalcă prevederile art. 1 Protocolul Adițional nr.

1 la CEDO, întrucât lipsa unei legislații

coerente

și funcționale în materia restituirii proprietăților preluate

abuziv de regimul comunist și a despăgubirii

foștilor proprietari ale căror imobile nu mai pot fi restituite în natură nu

numai că dă naștere

la obligația statului de a remedia prin mijloace

legislative și

administrative aceste carențe

ale sistemului, ci constituie o ingerință în

dreptul său de proprietate.

Instanța de apel

a apreciat în mod greșit că instanța de fond ar fi

recunoscut în mod nepermis despăgubiri

bănești în afara cadrului legal.

Instanța de apel

nu a ținut seama de faptul că, așa cum s-a stabilit

în Decizia nr. 33/2008

Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, prevederile

Convenției Europene au caracter de lege specială

în raport de legea română de restituire, judecătorul

național fiind

îndreptățit să înlăture de

la aplicare prevederile legii române.

Pe de altă parte,

acordarea de despăgubiri bănești în temeiul art. l

din Protocolul Adițional nr. 1 atunci

când măsurile reparatorii

prevăzute de Legea

nr. 10/2001 sunt încă iluzorii (aspect constatat în

repetate rânduri în

practica CEDO, în cauzele Ruxandra Ionescu,

Matache, Faimblat, Viașu etc.) nu poate fi calificată ca

fiind o măsură luată în afara cadrului legal existent și prin depășirea

funcției jurisdicționale a instanței de judecată, atât timp cât prevederile

convenției europene și practica CEDO fac parte din dreptul intern, iar

aplicarea lor este prioritară în raport de dispozițiile legale interne care

contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit art. 11, art. 20 alin.

(2) și art. 148 din Constituția României.

Dispozițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 sunt contrare și prevederilor art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depășirii termenului

rezonabil de soluționare a procesului civil, atâta timp cât aceste prevederi nu

conțin referiri concrete la un termen de soluționare a cauzei în cadrul

procedurii administrative interne și atâta timp cât, în această speță, au

trecut deja 10 ani de la demararea acestei faze procesuale fără ca ea să fie

soluționată în vreun mod.

Faza

administrativă de soluționare a notificărilor, depuse în temeiul Legii nr. 10/2001,

face parte din cadrul noțiunii de „proces" în accepțiunea art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

A pretinde reclamantei să aștepte

derularea unor proceduri greoaie și puternic afectate de incertitudine în

privința duratei și finalității, așa cum este cea prevăzută de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, după ce autoritățile au lăsat să treacă mai mult de 10 ani

fără a adopta măsuri concrete în vederea plății vreunei despăgubiri la care

este îndreptățită, reprezintă o sarcină excesivă și disproporționată care

încalcă justul echilibru dintre interesul general al societății și imperativele

respectării proprietății private asupra imobilului revendicat, sarcină care îi

produce recurentei în mod evident un prejudiciu ce se impune a fi reparat prin

această acțiune ca fiind incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la CEDO și art. 6 alin. (1) din CEDO.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

La momentul pronunțării deciziei

recurate, decizia civilă nr. 83/21 09 2011 a Curții de Apel Iași, nu fusese

publicată în M. Of. decizia nr. 27/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție

în soluționarea recursului în interesul legii, această decizie fiind

obligatorie de la data de 17 februarie 2012, când a fost publicată în M. Of. nr.

120, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. care prevede că

„Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe

de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I".

Prin urmare, în verificarea aspectelor

de legalitate invocate prin motivele de recurs, urmează a se avea în vedere

dezlegările date în cadrul acestui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta Curte constată

că nu este incident, întrucât nu există o argumentare străină în raport de

temeiul juridic care formează obiectul prezentei cauze, câtă vreme motivarea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a realizat în aplicarea

principiului specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la legea

generală și se aplică cu prioritate.

Reclamanta și-a întemeiat cererea pe

dispozițiile art. 998-999 si art. 1000 alin. (3) C. civ., raportat la

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la CEDO.

În ceea ce privește art. 998-999 și art.

1000 alin. (3) C. civ., acestea reprezintă dreptul comun în raport cu legea

specială, Legea nr. 10/2001, iar prevederile CEDO devin aplicabile numai prin

înlăturarea Legii nr. 10/2001, dacă s-ar dovedi că prevederile sale contravin

CEDO.

Întrucât legea specială se aplică cu

prioritate în raport de dreptul comun, reclamantul nu are posibilitatea de a

alege ca temeiul juridic al cererii sale să fie legea de drept comun. Pe de

altă parte, instanța are obligația legală de a aplica numai legea specială

aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod corect instanța de

apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor de drept comun în materie de răspundere

civilă delictuală, ci a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Recurenta invocă faptul că însăși

Legea nr. 10/2001 trebuia înlăturată, prevalentă având dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în temeiul căreia statul român putea fi obligat

în mod direct la despăgubiri către reclamantă, ca urmare a încălcării dreptului

său de proprietate.

Sub acest aspect, înalta Curte observă

că aplicarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului direct în

dreptul intern poate avea loc numai atunci când prevederile legii interne aduc atingere

unuia dintre drepturile protejate de această Convenție. Insă recurenta nu

invocă o încălcare a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci nefuncționarea Fondului Proprietatea

pentru a asigura punerea în executare a dispozițiilor emise în temeiul Legii nr.

10/2001.

Chiar dacă faza executării face parte

din noțiunea de „proces civil", nu se poate reține existența unui articol

din cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să fie considerat contrar Convenției și să

determine aplicarea cu prioritate a acestei Convenții, astfel încât nici sub

acest aspect nu se poate considera că aplicarea Legii nr. 10/2001 determină o

motivare străină de natura cauzei.

În ceea ce privește motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte îl apreciază ca nefiind

aplicabil în cauză.

Recurenta invocă încălcarea

principiului disponibilității cu privire la temeiul juridic ales de reclamantă,

critică apreciată de înalta Curte ca nefondată, pentru argumentele expuse

anterior, în considerentele privind motivul de recurs reglementat de art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

De asemenea, consideră că au fost

încălcate prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și că nu s-a ținut cont de dezlegările date de înalta Curte prin decizia

în interesul legii nr. 33/2008.

Potrivit susținerilor recurentei,

acordarea de despăgubiri de către prima instanță de fond nu s-a realizat în

afara legii, ci în temeiul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, potrivit statuărilor înaltei Curți de Casație și Justiție

din decizia în interesul legi nr. 33/2008, care a precizat că, atunci când

există contradicții între legea internă și Convenției, se aplică cu prioritate

Convenția.

Sub acest aspect, prin decizia

pronunțată în recurs în interesul legii nr. 27/2011, s-a arătat că judecătorul

național nu poate înlătura Legea nr. 10/2001 sub pretextul că nu corespunde

Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina

principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

„În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența

C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. (..) Or, în

această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

(..)

nu se poate vorbi de o încălcare

a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Măria

Atanasiu și alții împotriva României (..) controlul de convenționalitate al

sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în

Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina

statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un

mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție".

Întemeindu-se pe această motivare, în

decizia în recurs în interesul legii nr. 27/2011, înalta Curte de Casație și

Justiție a dispus că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se

prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această

convenție, sunt inadmisibile".

Situația de fapt din prezenta cauză,

prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru imobilele preluate

abuziv printr-o acțiune directă, îndreptată împotriva statului român,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și al art. 1 din Primul

Protocol

adițional la CEDO, este identică cu cea de-a doua ipoteză

analizată în

cadrul recursului în interesul legii, motiv pentru care

dispozitivul și

considerentele care susțin soluția pronunțată în recurs în

interesul legii

sunt obligatorii pentru instanță și impun respingerea

prezentului

recurs, iar criticilor din recurs li se va răspunde în raport de

considerentele

avute în vedere de înalta Curte de Casație și Justiție în

menționata decizie în interesul legii.

Astfel, în ceea ce privește încălcarea

prevederilor art. 1 din

Primul Protocol la

CEDO, constând în neluarea măsurilor necesare

pentru adoptarea unei legislații coerente care să asigure plata efectivă

a

despăgubirilor acordate, care

produc un prejudiciu pe care statul român

trebuie să îl acopere în mod direct, cât și a art. 6 al aceleiași

Convenții,

motivată de faptul că

Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen limită

pentru finalizarea acestei proceduri, în decizia pronunțată în recurs

în

interesul legii, înalta Curte a

apreciat că „C.E.D.O. nu a constatat că

soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul

"Proprietatea", instituit

prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional", și

că verificarea de convenționalitate a sistemului

național existent de

acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizată de

C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza

Măria Atanasiu și alții

împotriva României, ocazie cu care nu s-a

constatat o încălcare a

acestor drepturi,

ci s-a stabilit în sarcina statului român obligația de a

pune la punct,

într-un termen determinat, un mecanism care să

garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

paragraful 1

din Convenție și art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție,

conform principiilor

consacrate de Convenție.

O astfel de lege

a fost adoptată în prezent, Legea nr. 165/2013, urmând a fi pusă în aplicare de

către recurentă pentru valorificarea

dreptului

său.

Pentru aceste

argumente, înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate nu sunt

incidente în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat

de reclamanta S.M.

împotriva deciziei nr. 83 din 21 septembrie 2011 a Curții de

Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.