ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 306 din 2 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași a fost respinsă excepția inadmisibilității și s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 947.947 lei despăgubiri, precum și suma de 3167,50 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata unei despăgubiri bănești în cuantum de 600.000 lei reprezentând contravaloarea imobilului-teren în suprafață de 700 m.p.

(potrivit declarației verbale făcută în ședința publică din data de 28 aprilie 2010) situat în Iași, str. Sf. Lazăr preluat abuziv de Statul Român în perioada comunistă. Motivând în fapt cererea formulată, reclamanta a arătat că prin decizia nr. 3226/2008 emisă în baza Legii nr. 10/2001, Rectorul Universității Tehnice „G.A." Iași a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru porțiunea de 334,34 m.p., iar pentru diferența de teren notificarea a fost trimisă Primăriei Iași spre competentă soluționare. Nici până în prezent nu a fost pusă în aplicare această decizie, iar pentru diferența de teren Primăria Iași nu a emis decizia de soluționare a notificării.

A formulat acțiunea motivat de faptul că sistemul de despăgubire al foștilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv de Statul Român organizat în temeiul Legii nr. 247/2005, cu referire în principal la modul de funcționare al Fondului Proprietatea, care nu este nici în prezent listat la bursă, a fost calificat în mod repetat de Curtea Europeană ca fiind unul iluzoriu, teoretic și ineficient. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, raportat la art. 11 și art. 20 alin. (2), art. 148 din Constituția României.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive instanța s-a pronunțat în sensul respingerii ei prin încheierea de ședință dată la 17 martie 2010. Prin precizările depuse la fila 54 dosar pârâtul a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii întrucât reclamanta trebuia să se adreseze instituției care are obligația de a o despăgubi în conformitate cu legislația specială în vigoare și numai în contradictoriu cu aceasta. Invocă pârâtul dispozițiile art. 33 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală întrucât în mod greșit instanța de fond a obligat Statul Român la plata sumei de 947.947 lei cu titlu de despăgubiri și a sumei de 3167,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 83 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul și a păstrat dispozițiile sentinței apelate referitoare la respingerea excepției de inadmisibilitate. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, prin soluția adoptată, obligând Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanta S.M. a sumei de 947.947 lei cu titlu de despăgubiri bănești, reprezentând valoarea de circulație a imobilului din litigiu de 700 mp situat în Iași, str. Sf Lazăr, preluat abuziv de regimul comunist, instanța de fond a nesocotit prevederile legii speciale în cadrul căreia pot fi valorificate pretențiile persoanelor îndreptățite la restituire.

În speță, prin decizia nr. 3226 din 4 decembrie 2008 emisă în baza Legii nr. 10/2001 și a deciziei civile nr. 150 din 12 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Rectorul Universității Tehnice "G.A." Iași a propus reclamantei S.M. acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției pentru imobilul teren în suprafață de 334,34 mp situat în Iași, str. Sf. Lazăr. Pentru diferența de teren în suprafață de 265,66 mp situată la aceeași adresă, notificarea reclamantei a fost înaintată spre soluționare unității deținătoare Primăria municipiului Iași.

Astfel, prin dispoziția nr. 3381 din 3 noiembrie 2010 emisă de Primarul municipiului Iași a fost propusă reclamantei S.M. acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII pentru imobilul teren în suprafață de 365,66 mp ocupat de construcție bloc de locuințe, căi de acces auto și pietonale. Stabilirea de către instanța de fond în sarcina pârâtului - apelant a unor despăgubiri bănești egale cu valoarea de circulație a imobilului preluat în mod abuziv motivat de imposibilitatea restituirii în natură a terenului preluat în mod abuziv de regimul comunist și de ineficienta mecanismului de despăgubire instituit prin Fondul Proprietatea se situează în afara cadrului normativ existent.

Înlăturând dispozițiile legii speciale, instanța de fond a apreciat asupra imposibilității restituirii în natură a terenului preluat abuziv de către stat și a ineficientei mecanismului de despăgubire instituit prin Fondul Proprietatea, suprimând în fapt procedura legală și instituțională specială și instituind, pe cale jurisdicțională, noi măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești, altele decât cele prevăzute de lege, respectiv "titlu de despăgubire". Considerentul instanței de fond potrivit căruia datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea Europeană, nu este în măsură să justifice acordarea unor despăgubiri bănești în afara cadrului legal și instituțional pentru că, în maniera adoptată, nu se asigură înlăturarea deficiențelor de sistem, reformarea cadrului legislativ și eficacitatea reparațiilor.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional, nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin care statul a înțeles să reglementeze procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ale căror bunuri nu pot fi restituite în natură, precum și sursele de finanțare ale persoanelor îndreptățite a fi îndestulate. Or, principiul legalității, ca parte a preeminenței dreptului căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile, permise și plauzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ, Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamanta S.M.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., acesta este incident în cauză, deoarece hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia. Temeiul de drept al acțiunii în ordinea juridică internă îl reprezintă art. 998-999 si art. 1000 alin. (3) C. civ., raportat la prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al CEDO care au prioritate în cauză în raport de prevederile legii speciale de despăgubire, respectiv în raport de prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Sunt întrunite toate condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale a apelantului Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în speță fiind vorba de acțiuni ilicite ale apelantului realizate atât prin fapta proprie de preluare abuzivă a bunului cât și prin faptelor prepușilor săi prin intermediul cărora a reglementat în dreptul intern o cale juridică nefuncțională de satisfacere a creanței deținute de vechii proprietari, a reglementat si o altă barieră legislativă prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 și, nu în ultimul rând, a omis până în prezent să adopte măsurile impuse de CEDO prin hotărârea în cauza pilot Măria Athanasiu c/a României de remediere a sistemului de despăgubire instituit prin legea specială Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prejudiciul constă în lipsirea recurentei de contravaloarea despăgubirilor ce i se cuvin a fi acordate cu titlu de contravaloare a bunului preluat abuziv de stat în perioada comunistă și care nu mai poate fi restituit în natură, iar legătura de cauzalitate constă în imposibilitatea de valorificare a creanței recurentei, deținută împotriva statului român, într-un termen rezonabil în ordinea juridică creată în dreptul intern (cu referire la Titlul VII al Legii nr. 247/2005). În fine, vinovăția constă în culpa și neglijența statului în ceea ce privește omisiunea reparării prejudiciului până în prezent prin măsuri legislative concrete. Însă instanța de apel nu a analizat sub niciun mod incidența în cauză a instituției răspunderii civile delictuale, care constituie temeiul juridic al acțiunii, ci s-a întemeiat în mod greșit pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., acesta este incident în cauză, deoarece hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța de apel încalcă principiul disponibilității procesului civil atunci când prin motivarea deciziei recurate se referă la incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deși reclamanta a învestit instanța cu o acțiune civilă în stabilirea răspunderii delictuale a statului român.

Pe de altă parte, hotărârea instanței de apel, prin modul în care motivează soluția de respingere a acțiunii de fond, încalcă prevederile art. 1 Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, întrucât lipsa unei legislații coerente și funcționale în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul comunist și a despăgubirii foștilor proprietari ale căror imobile nu mai pot fi restituite în natură nu numai că dă naștere la obligația statului de a remedia prin mijloace legislative și administrative aceste carențe ale sistemului, ci constituie o ingerință în dreptul său de proprietate. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că instanța de fond ar fi recunoscut în mod nepermis despăgubiri bănești în afara cadrului legal.

Instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, așa cum s-a stabilit în Decizia nr. 33/2008 Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, prevederile Convenției Europene au caracter de lege specială în raport de legea română de restituire, judecătorul național fiind îndreptățit să înlăture de la aplicare prevederile legii române.

Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri bănești în temeiul art. l din Protocolul Adițional nr. 1 atunci când măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt încă iluzorii (aspect constatat în repetate rânduri în practica CEDO, în cauzele Ruxandra Ionescu, Matache, Faimblat, Viașu etc.) nu poate fi calificată ca fiind o măsură luată în afara cadrului legal existent și prin depășirea funcției jurisdicționale a instanței de judecată, atât timp cât prevederile convenției europene și practica CEDO fac parte din dreptul intern, iar aplicarea lor este prioritară în raport de dispozițiile legale interne care contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit art. 11, art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția României.

Dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 sunt contrare și prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul depășirii termenului rezonabil de soluționare a procesului civil, atâta timp cât aceste prevederi nu conțin referiri concrete la un termen de soluționare a cauzei în cadrul procedurii administrative interne și atâta timp cât, în această speță, au trecut deja 10 ani de la demararea acestei faze procesuale fără ca ea să fie soluționată în vreun mod. Faza administrativă de soluționare a notificărilor, depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, face parte din cadrul noțiunii de „proces" în accepțiunea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

A pretinde reclamantei să aștepte derularea unor proceduri greoaie și puternic afectate de incertitudine în privința duratei și finalității, așa cum este cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după ce autoritățile au lăsat să treacă mai mult de 10 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății vreunei despăgubiri la care este îndreptățită, reprezintă o sarcină excesivă și disproporționată care încalcă justul echilibru dintre interesul general al societății și imperativele respectării proprietății private asupra imobilului revendicat, sarcină care îi produce recurentei în mod evident un prejudiciu ce se impune a fi reparat prin această acțiune ca fiind incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO și art. 6 alin. (1) din CEDO.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: La momentul pronunțării deciziei recurate, decizia civilă nr. 83/21 09 2011 a Curții de Apel Iași, nu fusese publicată în M. Of. decizia nr. 27/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, această decizie fiind obligatorie de la data de 17 februarie 2012, când a fost publicată în M. Of. nr. 120, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. care prevede că „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I". Prin urmare, în verificarea aspectelor de legalitate invocate prin motivele de recurs, urmează a se avea în vedere dezlegările date în cadrul acestui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu este incident, întrucât nu există o argumentare străină în raport de temeiul juridic care formează obiectul prezentei cauze, câtă vreme motivarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a realizat în aplicarea principiului specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998-999 si art. 1000 alin. (3) C. civ., raportat la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la CEDO. În ceea ce privește art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., acestea reprezintă dreptul comun în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, iar prevederile CEDO devin aplicabile numai prin înlăturarea Legii nr. 10/2001, dacă s-ar dovedi că prevederile sale contravin CEDO.

Întrucât legea specială se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, reclamantul nu are posibilitatea de a alege ca temeiul juridic al cererii sale să fie legea de drept comun. Pe de altă parte, instanța are obligația legală de a aplica numai legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, ci a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Recurenta invocă faptul că însăși Legea nr. 10/2001 trebuia înlăturată, prevalentă având dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în temeiul căreia statul român putea fi obligat în mod direct la despăgubiri către reclamantă, ca urmare a încălcării dreptului său de proprietate.

Sub acest aspect, înalta Curte observă că aplicarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului direct în dreptul intern poate avea loc numai atunci când prevederile legii interne aduc atingere unuia dintre drepturile protejate de această Convenție. Insă recurenta nu invocă o încălcare a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci nefuncționarea Fondului Proprietatea pentru a asigura punerea în executare a dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Chiar dacă faza executării face parte din noțiunea de „proces civil", nu se poate reține existența unui articol din cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să fie considerat contrar Convenției și să determine aplicarea cu prioritate a acestei Convenții, astfel încât nici sub acest aspect nu se poate considera că aplicarea Legii nr. 10/2001 determină o motivare străină de natura cauzei.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte îl apreciază ca nefiind aplicabil în cauză. Recurenta invocă încălcarea principiului disponibilității cu privire la temeiul juridic ales de reclamantă, critică apreciată de înalta Curte ca nefondată, pentru argumentele expuse anterior, în considerentele privind motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De asemenea, consideră că au fost încălcate prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și că nu s-a ținut cont de dezlegările date de înalta Curte prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Potrivit susținerilor recurentei, acordarea de despăgubiri de către prima instanță de fond nu s-a realizat în afara legii, ci în temeiul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit statuărilor înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia în interesul legi nr. 33/2008, care a precizat că, atunci când există contradicții între legea internă și Convenției, se aplică cu prioritate Convenția. Sub acest aspect, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 27/2011, s-a arătat că judecătorul național nu poate înlătura Legea nr. 10/2001 sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

„În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. (..) Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. (..) nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României (..) controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O.

în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție". Întemeindu-se pe această motivare, în decizia în recurs în interesul legii nr. 27/2011, înalta Curte de Casație și Justiție a dispus că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile". Situația de fapt din prezenta cauză, prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv printr-o acțiune directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

și al art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, este identică cu cea de-a doua ipoteză analizată în cadrul recursului în interesul legii, motiv pentru care dispozitivul și considerentele care susțin soluția pronunțată în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanță și impun respingerea prezentului recurs, iar criticilor din recurs li se va răspunde în raport de considerentele avute în vedere de înalta Curte de Casație și Justiție în menționata decizie în interesul legii.

Astfel, în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la CEDO, constând în neluarea măsurilor necesare pentru adoptarea unei legislații coerente care să asigure plata efectivă a despăgubirilor acordate, care produc un prejudiciu pe care statul român trebuie să îl acopere în mod direct, cât și a art. 6 al aceleiași Convenții, motivată de faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen limită pentru finalizarea acestei proceduri, în decizia pronunțată în recurs în interesul legii, înalta Curte a apreciat că „C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional", și că verificarea de convenționalitate a sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizată de C.E.D.O.

în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, ocazie cu care nu s-a constatat o încălcare a acestor drepturi, ci s-a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție. O astfel de lege a fost adoptată în prezent, Legea nr. 165/2013, urmând a fi pusă în aplicare de către recurentă pentru valorificarea dreptului său. Pentru aceste argumente, înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 83 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2013.