ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1324 din 14 iunie 2011, Tribunalul Iași, secția civilă, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul R.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Iași. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 619.236 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului situat în Iași, str. Lăpușneanu, compus din construcție demolată, în suprafață de 375 m.p. și teren în suprafață de 417 m.p., preluat abuziv de S.R. în perioada comunistă și suma de 3650 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorar avocat și expert).

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut, în ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, că aceasta este neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, în cadrul concursului dintre legea internă, Legea nr. 10/2001, și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană are prioritate Protocolul Adițional la Convenție, iar pe de altă parte, reclamantului i s-ar îngrădi exercitarea dreptului vizând accesul liber la justiție. Tribunalul a constatat că nici excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte, calitatea procesuală pasivă a pârâtului corespunde calității de uzurpator al bunului imobil preluat abuziv de stat în perioada regimului comunist, iar pe de altă parte, dispoziiile art. 3 pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009 îi conferă calitatea de parte. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, solicitând obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iași la plata sumei de 619.236 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând cota de ½ din contravaloarea imobilului, construcție demolată și teren preluat abuziv de stat în perioada comunistă. Instanța a reținut că, prin Dispoziția nr. 1740 din 6 august 2008 emisă de Primarul municipiului Iași (dată în completarea art. 1 din Dispoziția nr. 2153/2006) a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Iași, strada Lăpușneanu, dispunându-se acordarea către reclamant de măsuri reparatorii prin echivalent, dar până în prezent acesta nu a obținut nici un fel de despăgubire.

Dispoziția emisă a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, iar în prezent, potrivit adresei comunicate instanței de I.P.J. Iași la termenul de judecată din 6 iunie 2011, dosarul se află la această instituție înregistrat sub nr. 22428 din 24 septembrie 2010, urmând a se exercita controlul de legalitate asupra Dispoziției nr. 2153 din 29 octombrie 2006 modificată prin Dispoziția nr. 1928 din 26 iulie 2010 emise de Primarul municipiului Iași, după care va fi înaintat la A.N.R.P.

Dreptul reclamantului nu a fost respectat, întrucât de la momentul recunoașterii sale au trecut 4 ani de zile, în care el nu a fost realizat; mai mult, nu există nici o garanție că el este susceptibil de executare într-un termen scurt, iar neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor și chiar dacă ingerința era prevăzută de lege și servea unei cauze de utilitate publică, tribunalul a considerat că s-a distrus echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general, acesta suportând o sarcină specială și exorbitantă. Prin decizia civilă nr. 18 din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de reclamant, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, pentru lipsa calității procesuale a pârâtului.

În ce privește excepția invocată de reclamant, s-a reținut că D.G.F.P.J. Iași a reprezentat pârâtul încă de la judecata fondului, depunând întâmpinare și precizând că împuternicirea de reprezentare, în dosarul nr. 6296/99/2010, i-a fost dată de Ministerul Finanțelor Publice cu actul nr. 122206 din 07 septembrie 2010, înscris ce îndeplinește cerințele H.G. nr. 34/2009 și Ordinului M.F.P. nr. 1227/2006. În ce privește apelul, instanța a constatat caracterul fondat al acestuia, reținând următoarele: Prin Decizia nr. 27 din 145 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit ca în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S.R.

nu are calitate procesuală pasivă. În aceeași hotărâre s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale articolului 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Prin urmare, instanța de apel a concluzionat că soluționarea acțiunii pe excepție împiedică cercetarea, în tot ori în parte, a criticilor și respectiv apărărilor care privesc fondul pretenției deduse judecății. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Susține că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată sub aspectul lipsei calității de reprezentant, excepție care a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 161 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 10 din H.G. nr. 34/2009. Instanța a reținut că aceasta nu ar fi incidentă în speță, din moment ce mandatul este depus la dosar, în copie, și îndeplinește condițiile sute de H.G. nr. 34/2009 și O.M.F.P. nr. 1227/2006. Consideră că instanța de apel a motivat insuficient care sunt împrejurările care au condus la concluzia că mandatul depus la dosar în xerocopie ar îndeplini condițiile prevăzute de lege, respectiv de H.G. nr. 34/2009 și O.M.F.P. nr. 1227/2006. Arată că este incident și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât în soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant s-au încălcat dispozițiile art. 161 C. proc. civ., instanța acordând mai multe termene de judecată pentru depunerea mandatului, contrar dispozițiilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ. O.M.F.P. nr. 1227/2006 nu a fost depus la dosarul cauzei până la termenul din 30 ianuarie 2012, deși instanța solicitase acest lucru. Astfel, consideră că, față de lipsa mandatului, apelul trebuia anulat ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant. Pe fondul cauzei, susține că instanța a reținut în mod nelegal incidența în speță Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, întrucât la data soluționării apelului, decizia nu era publicată încă în M. Of.

Soluția pronunțată pe baza acestei decizii este greșită deoarece în cuprinsul acesteia s-a arătat că, în privința acțiunilor având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești îndreptate împotriva direct împotriva S.R. și întemeiate pe prevederile dreptului comun și ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. l de la C.E.A.D.O. de la Strasbourg, S.R. are calitate procesuală pasivă, însă aceste acțiuni ar fi inadmisibile. Soluția care se impunea era aceea de respingere a apelului și de menținere a sentinței de fond, întrucât, în raportul dintre Convenția Europeană și Legea internă nr. 10/2001 au prioritate dispozițiile convenționale, care au caracter de lege specială în raport de legea specială română de restituire, așa cum s-a precizat în Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Arată că a uzat de căile procedurale interne prevăzute de legile speciale de restituire și că, în urma parcurgerii fazei administrative prealabile, i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, printr-o dispoziție a Primarului municipiului Iași. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., consideră că este titular al unui „bun”, în sensul prevederilor convenției. Aceasta deoarece atunci când un stat contractant adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, protejat de art. l din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire (vezi cauzele K. c. Slovacia, B. c. Polonia și V. c. România). Or, în privința sa acest drept la despăgubire a fost recunoscut în ordinea internă de organele administrative implicate în faza prealabilă a procedurilor de restituire, respectiv de Primarul municipiului Iași, prin emiterea dispoziției nr. 261 din 03 februarie 2006. Din momentul recunoașterii acestui drept de creanță patrimonială, având caracter cert, irevocabil și exigibil, împotriva S.R., acest drept intră sub incidența noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană, iar nerestituirea imobilului neconstruit, până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie a ingerință în dreptul său de proprietate proteguit de Convenția Europeană, ingerință pe care prima instanță a reținut-o motivat de absența îndelungată și nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri.

În acest sens, arată că în practica C.E.D.O., cauzele B. c. Polonia și P. c. România) s-a stabilit că atunci când principiul de restituire a proprietăților confiscate a fost deja adoptat de stat, orice incertitudine legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a Statului o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligației sale de a asigura beneficiul efectiv al dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. În speță, executarea creanței reprezentând despăgubirile la care este îndreptățit este reglementată de Legea nr. 247/2005.

Or, cu privire la funcționarea mecanismului de restituire instituit de această lege, este de observat că prezintă vicii majore, contrare prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., deoarece legea nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor si să emită Titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversiune acțiuni la Fondul Proprietatea. Deși Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne unul teoretic și iluzoriu, deoarece nu este în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei despăgubiri, în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Tot în acest sens, a statuat Curtea Europeană și cu privire la funcționabilitatea Fondului Proprietatea, constatând că el nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri (cauzele R.I. c. România, F. c. România și V. c. România). Prin aceste spețe s-a statuat, printre altele, că numărul mare de cereri înaintate Curții, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și în anumite cazuri a art. 6 din Convenție, precum și miile de dosare de restituire trimise către A.N.R.P. și care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (V. c. România).

Recurentul susține că a i se pretinde să aștepte în continuare derularea unor proceduri conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privința duratei și finalității acestora, proceduri asupra cărora el nu are nici un control, după ce autoritățile au lăsat să treacă 9 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care este îndreptățit, echivalează cu a-i impune o sarcină excesivă și disproporționată, care încalcă justul echilibru care trebuie să existe între cerințele interesului general și imperativele respectării dreptului de proprietate, sarcină care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Reclamantul arată că există în continuare deficiențe majore în cadrul sistemului de despăgubire instituit de legea specială română nr. 247/2005, pe care statul nu le-a remediat până în prezent, prin măsuri concrete legislative și administrative, deși ele au fost indicate chiar de C.E.D.O. în Hotărârea pilot în cauza M.A. c. România. De asemenea, învederează existența unei alte bariere legislative semnificative în vederea executării creanței sale în ordinea juridică internă, barieră neînlăturată de apelant până în prezent, motivată de adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au sistat pe o perioadă de doi ani plățile în numerar efectuate de A.N.R.P. pentru contravaloarea imobilelor revendicate de foștii proprietari, ceea ce dovedește că subzistă și în prezent impedimente legislative serioase în calea realizării efective a dreptului său, neînlăturate prin intervenții legislative coerente și efective.

Ori, în aceste condiții, pretinde că este evident că sunt îndeplinite condițiile de aplicare directă a garanțiilor prevăzute de Convenția Europeană, pe temeiul angajării răspunderii civile delictuale a S.R., care nu și-a îndeplinit obligația de a face funcțional sistemul de despăgubiri instituit chiar de el prin adoptarea legii speciale de restituire, având în vedere că dreptul de creanță nu poate fi executat în prezent într-un termen rezonabil și cât de cât predictibil pe baza normelor prevăzute de legea specială nr. 247/2005. Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: Criticile formulate de recurent referitoare la lipsa calității de reprezentant a D.G.F.P. Iași sunt neîntemeiate.

Statul, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, ca subiect de drepturi și obligații participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, reglementare în vigoare la data introducerii acțiunii. Același principiu de reprezentare și participare în proces a fost preluat și de Noul C. civ. în art. 223 după abrogarea Decretului nr. 31/1954 prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Ministerul Finanțelor, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009 cu modificări ulterioare privind organizarea și funcțiunea acestui organ de specialitate al administrației publice centrale, are printre atribuții și aceea de a reprezenta statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor și, în realizarea acestei atribuții, poate mandata conform structurii sale organizatorice, A.N.A.F., organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Ministerul Finanțelor Publice [(conform art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009)] și care funcționează prin D.G.F.P. organizate în fiecare județ. La termenul de judecată din 31 octombrie 2011, apărătorul reclamantului a invocat lipsa calității de reprezentant a pârâtei, iar la următorul termen acordat, 21 noiembrie 2011, reprezentantul acesteia a depus mandatul de reprezentare acordat de Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Iași, înregistrat sub nr. 122206 din 07 septembrie 2010. În continuare, la termenul din 12 decembrie 2011 instanța, la solicitarea reclamantului, a pus în vedere reprezentantului pârâtei să precizeze dacă există ordin de reprezentare pentru prezenta cauză, iar acesta s-a conformat cerinței instanței, la dosar aflându-se adresa nr. 216506 din 25 ianuarie 2012 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, prin care se confirmă mandatul sus menționat. Deși prin efectul pe care-l produce, excepția lipsei calității de reprezentant este peremtorie, pentru că nulitatea nu intervine automat, ci numai dacă nu se face dovada calității de reprezentant în termenul acordat în acest scop, excepția începe prin a avea efect dilatoriu.

Cum D.G.F.P. Iași s-a conformat dispozițiilor instanței, la dosarul cauzei existând înscrisurile solicitate, care îndeplinesc cerințele H.G. nr. 34/2009, nu se poate reține susținerea reclamantului în sensul că apelul trebuia anulat pentru lipsa dovezii de reprezentant. Ca urmare, instanța de apel în mod legal și temeinic a primit spre examinare apelul formulat de D.G.F.P. Iași care a formulat calea de atac nu în nume propriu ci ca mandatară a Ministerului Finanțelor Publice care stă în proces pentru S.R., dispozițiile art. 83 alin. (1) și art. 161 C. proc. civ., nefiind încălcate. Problema ce se impune a fi analizată în continuare se referă la cadrul procesual al desfășurării judecății și vizează calitatea procesuală pasivă a S.R.

prin M.F.P. Se constată că acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile C.E.D.O., protocoalele adiționale și jurisprudența C.E.D.O. Conform art. 13 din C.E.D.O.L.F. „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe”. În cauza R. contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenția Europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existența unui recurs care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenție.

Potrivit acestei dispoziții convenționale, se constată că se impune o cale internă de atac în fața unei „autorități naționale competente”, care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma dispozițiilor Convenției. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numește a fi un „recurs efectiv” în jurisprudența C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina, cu privire la natura acestui „recurs intern” au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naționale, pe motiv că este contrară, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fata unei autorități naționale. Prin urmare, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziții convenționale, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenției, ci este obligată să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speță Legea nr. 10/2001, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

De aceea, față de această dispoziție convențională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluție de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii, printre care și măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei dispoziții nu contravin dispozițiilor Convenției, întrucât, așa cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O., aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluție ce trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În ceea ce privește sistemul național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de convenționalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot M.A. și alții împotriva României și s-a stabilit în sarcina S.R. obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Or, prin norma națională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, și Legea nr. 247/2005, s-a reglementat că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din acest act normativ, iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanțelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de către C.C.S.D., iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit și în hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A.

și alții împotriva României (paragraful 115). De aceea, existența mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în sarcina S.R., așa cum s-a dispus prin decizia pilot M.A. și alții împotriva României, nu atrage calitatea procesuală pasivă a statului pentru a fi obligat direct la despăgubiri, deoarece aceasta nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor, așa cum s-a stabilit prin legi speciale.

Prin urmare, în raportul juridic dedus judecății, în care reclamantul este titularul dreptului de a primi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și care nu poate fi restituit în natură, pârâtul S.R. nu este titularul obligației corelative dreptului reclamantului și deci nu are calitate procesuală pasivă. Aparte de considerentele sus expuse, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.” Or, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 (M. Of.

nr. 120/12.02.2012), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit ca în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S.R. nu are calitate procesuală pasivă. Totodată, s-a statuat că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile” (pct. 2). Decizia în interesul legii menționată are caracter obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, caz în care instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., avea a constata cu privire la incidența dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamant. Cum decizia în interesul Legii nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost publicată (M. Of. nr. 120/12.02.2012), în mod just, la data pronunțării deciziei atacate, 15 februarie 2011, instanța de apel a ținut cont de caracterul obligatoriu al acesteia, ceea ce a făcut de prisos analizarea celorlalte critici sau apărări formulate.

Prin urmare, motivul de recurs referitor la motivarea insuficientă sau nemotivarea deciziei atacate nu poate fi primit. În atare condiții, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată de instanța de apel în concordanță cu cele statuate prin decizia în interesul legii, iar celelalte critici formulate de reclamant prin intermediul recursului tind a repune în discuție problema de drept soluționată cu caracter obligatoriu prin această decizie, ceea ce nu este permis, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății de către reclamant. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei civile nr. 18 din 15 februarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.