ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 912/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 912/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

22 februarie 2012, sub nr. 5214/3/2012, reclamantul N.Z.T.C. a chemat în

judecată pe pârâții Guvernul României, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietății (A.N.P.R.), Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților, în principal, la

plata sumei de 2.278.416,10 RON, reprezentând diferența dintre valoarea creanței

asupra statului, conform Deciziilor nr. 843 din 24 octombrie 2006, 848 din 08

noiembrie 2006 și 8401 din 26 august 2010 și suma încasată efectiv ca urmare a

acțiunilor primite, la prețul de 0,607 RON/unitate, respectiv 0,500

RON/unitate; în subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata

sumei de 1.847.844,75 RON, ca diferență între valoarea creanței sale asupra

statului, în baza deciziilor sus-menționate și suma ce ar fi rezultat ca urmare

a înstrăinării acțiunilor primite la valoarea de 0,602 RON/unitate.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost chemat în judecată și în calitate de

intervenient - chemat în garanție solicitându-se obligarea sa, în subsidiar, la

plata sumelor sus-menționate.

În motivarea

cererilor, reclamantul a arătat, în esență, că prin notificările nr. 1208 din

03 august 2001 și nr. 1209 din 03 august 2001, autoarea sa, N.C.V., a solicitat

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele situate în localitatea

Costești, județul Argeș, iar prin Deciziile nr. 843 din 24 octombrie 2006, nr.

848 din 08 noiembrie 2006 și 8401 din 26 august 2010 a dobândit un număr total

de 4.642.826 de acțiuni la Fondul Proprietatea care încorporează drepturi de

creanță asupra statului în sumă de 4.642.826 RON.

Întrucât urmare valorificării

acestor acțiuni, a încasat suma de 2.364.410,75 RON, reclamantul a solicitat

obligarea pârâților, respectiv a chematului în garanție, la plata diferenței

dintre valoarea creanței recunoscute prin titlurile de despăgubire și suma

efectiv încasată.

În drept cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, 20 și 44

alin. (1) și (2) din Constituție, precum și pe dispozițiile Legii nr. 247/2007

și ale Legii nr. 10/2001.

De asemenea,

reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că este scutit de plata

taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea

nr. 146/1997.

Prin Sentința civilă

nr. 151 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Guvernul României; a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Secretariatul General al Guvernului, și, în consecință, a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul N.Z.T.C., în contradictoriu cu

pârâții Guvernul României, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice, și Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea

de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, formulată de reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin Deciziile nr.

843 din 24 octombrie 2006, nr. 844 din 08 noiembrie 2006 și nr. 8401 din 26

august 2010, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titluri

de despăgubire în valoare totală de 4.642.826 RON, în temeiul Titlului VII al

Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției precum

și unele măsuri adiacente, ce au fost convertite în 4.642.826 acțiuni la o

valoare nominală de 1 leu fiecare. Conform susținerilor reclamantului, în urma

valorificării acțiunilor la o valoare inferioară celei stabilite inițial, a

fost prejudiciat, în sensul că a obținut doar suma de 2.364.410,75 RON.

Demersul judiciar nu

a fost justificat de reclamant prin nerespectarea prevederilor legale incidente

în materia restituirii proprietății, respectiv acordării de măsuri reparatorii

prin echivalent, ci exprimă o nemulțumire relativ la modul în care Statul Român

a înțeles să reglementeze succesiv acordarea de despăgubiri persoanelor

desproprietărite în perioada regimului comunist cauzând nerespectarea

dispozițiilor de drept intern cu privire la plata integrală a acestora, a

textelor constituționale și a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În drept, reclamantul

a invocat atât prevederi interne, cât și efectul direct și prioritar al

Convenției Europene a Drepturilor Omului și necesitatea asigurării

efectivității garanțiilor consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție și art. 14 din Convenție.

În ceea ce privește

pretinsa neconcordanță dintre dreptul intern și prevederile Convenției Europene

a Drepturilor Omului, Tribunalul a apreciat că sunt valabile pentru situația

dedusă judecății următoarele considerente reținute de Înalta Curte de Casație

și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 publicată în M. Of. nr.

120/17.02.2012 privind recursul în interesul legii ce a format obiectul

dosarului nr. 28/2011:

"(...) În ceea

ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se

constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza

Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată

o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie

provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce

trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria

de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de

substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor

reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și

acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va

proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva

României (parag. 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii

statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea

ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod

abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul

român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor

îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor

Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci

doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr.

247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare

a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea

hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment

ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare

cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de

subliniat că și în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de

apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din

țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a

drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane

afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului

constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția

diverselor autorități interne". De altfel, chiar dacă, în situația în care

există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească

definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la

despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în

sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a

"valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de

protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din

Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de

executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative

sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În ceea ce privește

acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale s-a reținut că:

Potrivit art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

"orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta

convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe

naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au

acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".

Așa cum Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Cauza Rotaru împotriva României,

art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui

recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților

consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui

"recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan

național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această

dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități

naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe

dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă

statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce

privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această

dispoziție. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului

și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, se numește a fi "recursul efectiv", în

sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovsky

împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Cu privire la natura

acestui "recurs intern", atât jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art.

13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să

permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace

conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele

James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray

împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, art. 13,

astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale

Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care

ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea,

a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci

garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii

interne în conformitate cu exigențele Convenției. (...)"

Prin urmare, prima

instanță a apreciat că prin admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna

să se recunoască reclamantului drepturi de care nu beneficiază conform legii

speciale, să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială

și să i se confere posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiții

și în altă procedură decât cele prevăzute de legea specială.

Totodată, având în

vedere că rezultatul tranzacționării în sistemul bursier, la un moment anume

(în speță, cel ales de către reclamant), este unul imprevizibil fiind

influențat de o serie de factori printre care: factorii economici, sociali,

politici, psihologici, naționali și internaționali, jocul cererii și ofertei de

valori, acțiunea actorilor bursieri (investitori și agenți de bursă),

atitudinea lor față de risc, astfel cum acesta este perceput la un moment dat,

prejudiciul produs reclamantului nu este rezultatul faptei pârâților, ci al

variabilității cursului bursier.

Aceleași

considerente, respectiv faptul că în lipsa unor dispoziții legale reclamantul

nu poate pretinde acordarea de despăgubiri în altă modalitate și condiții decât

cele prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de actele normative date în aplicarea

ei, precum și faptul că mecanismul bursier este speculativ prin esența sa, ceea

ce face incompatibilă garantarea valorificării acțiunilor la o anumită

valoarea, la un moment ales de titularul lor, au stau la baza aprecierii drept

neîntemeiată și a cererii de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva Sentinței

civile nr. 151 din 28 ianuarie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a declarat apel reclamantul N.Z.T.C., solicitând admiterea

apelului, schimbarea sentinței, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în

judecată.

Cu prilejul

dispunerii măsurilor pentru primul termen de judecată în apel, prin rezoluție

administrativă s-a dispus citarea apelantului-reclamant cu mențiunea de a face

dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 13447,50 RON (datorată

pentru judecata în apel), sub sancțiunea anulării cererii; de asemenea,

apelantul-reclamant a fost citat cu mențiunea de a face dovada achitării taxei

judiciare de timbru în cuantum de 26895 RON (datorată pentru judecata în primă

instanță).

În ședința publică de

la 15 mai 2013, apelantul-reclamant a depus cerere de reexaminare la modul de stabilire

a taxei judiciare de timbru prin care a arătat, în esență, că prin cererea de

chemare în judecată a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a

Statului Român și a reprezentanților acestora pentru modalitatea efectivă în

care i s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul Legilor nr. 10/2001 și

247/2005, astfel că această cerere este scutită de plata taxei judiciare de

timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin încheierea dată

în camera de consiliu la data de 27 iunie 2013, cererea de reexaminare la modul

de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă, ca tardiv formulată,

reținându-se că a fost depusă cu depășirea termenului de trei zile de la data

comunicării sumei datorate, prevăzut de art. 18 alin. (2) din Legea nr.

146/1997.

Contestația în

anulare formulată la data de 13 august 2013 de contestatorul N.Z.T.C.,

împotriva încheierii din data de 27 iunie 2013, prin care s-a susținut că

respingerea cererii de reexaminare la modul de stabilire a taxei judiciare de

timbru este rezultatul unei greșeli materiale, a fost respinsă, ca nefondată

prin Decizia civilă nr. 249A din 10 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5643/2/2013.

Prin Decizia civilă

nr. 255R din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelantul-reclamant

N.Z.T.C., împotriva Sentinței civile nr. 151 din 28 ianuarie 2013 pronunțate de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, și l-a dat în debit pe

apelantul-reclamant cu suma de 26895 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru

datorată la judecata în primă instanță.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că deși a fost citat cu mențiunea

de a face dovada achitării taxelor judiciare de timbru expres indicate,

datorate pentru judecata în fond și apel, apelantul-reclamant nu s-a conformat,

deși cererea sa de reexaminare la modul de stabilire a acestor taxe a fost

respinsă prin încheierea de ședință din 27 iunie 2013; de asemenea,

apelantul-reclamant nu a depus timbru judiciar în cuantum de 0,3 RON.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) și

5 din Legea nr. 146/1997.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

recurentul-reclamant N.Z.T.C., solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei aceleiași

instanțe, în vederea continuării judecății.

În dezvoltarea

motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 8

și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea fiind pronunțată cu

încălcarea legii, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și cu

încălcarea formelor de procedură și a principiilor de drept.

Astfel, a susținut

recurentul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 15 lit. r) din

Legea nr. 146/1997, conform căruia sunt scutite de plata taxelor judiciare de

timbru: "r) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora

pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și

incidente", inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac.

Pe de altă parte,

instanța de apel a încălcat principiul de drept non reformation in pejus,

consacrat de art. 296 teza finală C. proc. civ. și a ignorat dispozițiile art.

20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997.

A susținut recurentul

că cererea de chemare în judecată prin care a a urmărit recuperarea

prejudiciului suferit cu ocazia valorificării creanței garantate asupra

statului (reprezentând restituirea prin echivalent a unui imobil preluat în mod

abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se

încadrează în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997, teza finală, fiind scutită de la plata taxei de timbru, aspect care a

fost reținut în alte cauze având același obiect, soluționate de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, și de Judecătoria Sectorului 5 București, în

care s-a procedat la examinarea cererilor fără a se dispune plata taxei de

timbru, respectiv au fost admise cererile de reexaminare, atunci când inițial

s-a apreciat că reclamanții datorează taxă de timbru la valoarea pretențiilor.

A mai arătat

recurentul-reclamant că în cauza Beian contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că cetățenii statelor care au ratificat Convenția

Europeană a Drepturilor Omului au dreptul la o jurisprudență unitară.

Cererea de recurs a

fost legal timbrată.

Intimata-pârâtă

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile de recurs

prin care recurentul-reclamant a susținut că prin anularea apelului, ca

netimbrat, și darea sa în debit cu suma de 26895 RON, reprezentând taxa

judiciară de timbru datorată pentru judecata în primă instanță, curtea de apel

a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat normele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și a

schimbat natura sau înțelesul actului juridic dedus judecății, nu sunt fondate.

Astfel, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 146/1997, cu modificările ulterioare, (acesta fiind

actul normativ în materia taxelor judiciare de timbru în vigoare la data

înregistrării cererii de chemare în judecată - 22 februarie 2012), taxele

judiciare de timbru, atunci când cererile și acțiunile nu sunt în mod expres

scutite de la plata acestora, se plătesc anticipat, sancțiunea neachitării

acestora fiind anularea acțiunii sau a cererii (art. 20 alin. (1) și (3)).

Potrivit art. 20

alin. (5) din același act normativ: "În situația în care instanța de

judecată învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare

constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost

plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor de

timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu

(...)".

Prin urmare, soluția

adoptată de instanța de apel care, apreciind că cererea de chemare în judecată

nu este exceptată de la plata taxei judiciare de timbru, a dispus anularea

apelului și darea în debit a reclamantului cu taxa de timbru pentru judecată în

primă instanță, calculată la valoarea pretențiilor, nu atrage incidența

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., fiind o

procedură reglementată expres în competența instanțelor de judecată.

Cu referire la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că instanța de apel a comunicat apelantului cuantumul taxei de timbru și

sancțiunea aplicabilă în caz de neconformare, astfel că s-a dat eficiență

dispozițiilor art. 36 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru; susținerile recurentului-reclamant

privitoare la nerespectarea principiului non reformatio in pejus urmează a fi

examinate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nici criticile prin

care recurentul a susținut că prin interpretarea dată dispozițiilor Legii nr.

146/1997 instanța de apel a schimbat natura și înțelesul actului juridic dedus

judecății nu sunt fondate, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

sancționează schimbarea de către instanță a naturii sau înțelesului actului

juridic dedus judecății iar nu greșita aplicare a dispozițiilor legale

incidente în cauză.

Se constată că

instanța de apel a reținut corect care este obiectul cererii de chemare în

judecată dar a apreciat că, din perspectiva legii taxelor de timbru, nu este

exceptată de la plata acestor taxe; modalitatea de interpretare și aplicarea a

dispozițiilor Legii nr. 146/1997 de către instanța de apel va fi examinată prin

raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este fondat, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamantul a solicitat, în esență, să-i fie compensat prejudiciul

suferit ca urmare a valorificării acțiunilor la Fondul Proprietatea, care i-au

fost acordate ca măsuri reparatorii, în virtutea dispozițiilor Legilor nr.

10/2001 și 247/2005, pentru bunuri imobile care au fost preluate de stat în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la o valoare mai mică de 1 leu pe

acțiune, valoare care a fost de referință la determinarea numărului de acțiuni.

Această cerere, prin

care se reclamă nerespectarea principiului despăgubirii integrale, consacrat de

art. 10 din Legea nr. 10/2001, se încadrează în sfera de aplicare a

dispozițiilor art. 50 alin. (1) din acest act normativ care prevede că:

"Cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau

intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor

prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe

de timbru."

Recurentul-reclamant

a invocat prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, ca temei juridic

de exceptare de la plata taxei de timbru.

Înalta Curte constată

însă că temeiul scutirii de la plata taxei de timbru o reprezintă dispozițiile

art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, coroborate cu dispozițiile art. 50

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și reține că indicarea de către recurent a unui

alt temei de drept decât cel aplicabil cauzei nu împiedică examinarea

legalității deciziei recurate, deoarece obligația calificării cererilor deduse

judecății și aplicării normei de drept incidente sunt atributul instanței de

judecată, fiind suficientă identificarea unei dispoziții legale care instituie

pentru cererea de chemare în judecată din dosarul în curs de judecată

exceptarea de la plata taxei de timbru.

Cu referire la

procedura reexaminării reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997 și la

caracterul irevocabil al încheierii pronunțate de instanța învestită cu

soluționarea cererii de reexaminare, Înalta Curte reține că această procedură

are natura juridică a unei de căi de atac de retractare (care în speță a fost

respinsă, ca tardiv formulată) prin care partea, în sarcina căreia s-a stabilit

obligația de plată a taxei judiciare de timbru, solicită instanței să

reevalueze modul de determinare a cuantumului acestei taxe.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 146/1997: "(1) Determinarea cuantumului taxelor

judiciare de timbru se face de către instanța de judecată sau, după caz, de

Ministerul Justiției. (2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de

timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3

zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei

datorate. (3) Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet,

fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă. (4) În cazul admiterii

integrale sau parțiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie

total ori, după caz, proporțional cu reducerea sumei contestate."

În literatura de

specialitate s-a arătat că cererea de reexaminare reprezintă o veritabilă cale

de atac împotriva modalității de stabilire a taxei judiciare de timbru, însă

ceea ce se omite a se sublinia este că, fiind o cale de atac pe care o

soluționează chiar instanța care a pronunțat încheierea atacată, aceasta este o

cale de atac de retractare. Împrejurarea că cererea de reexaminare este

soluționată de un alt complet de judecată decât cel care a determinat cuantumul

taxei de timbru, nu prezintă relevanță sub acest aspect, întrucât criteriul de

clasificare a căilor de atac în căi de atac de reformare și căi de atac de

retractare este reprezentat de gradul instanței competente să soluționeze o

asemenea cerere.

Or, soluționarea

cererii de reexaminare de către un alt complet al aceleiași instanțe, din

perspectiva criteriului de clasificare sus-menționat, nu conferă acesteia

caracter de cale de atac de reformare.

Caracteristica

esențială a căilor de atac de retractare (din care mai fac parte contestațiile

în anulare, cererile de revizuire, cererile de reexaminare formulate în temeiul

art. 108

5

C. proc. civ. și cererile de reexaminare reglementate de

O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu

modificările ulterioare), este aceea de a permite retractarea hotărârii atacate

pentru corectarea unor greșeli materiale cu caracter procedural, pentru

stabilirea situației de fapt în acord cu adevărul obiectiv, etc., fiind exclusă

posibilitatea ca pe o asemenea cale să se ajungă la reinterpretarea unei

dispoziții legale.

Se reține, de

asemenea, că în materia cererilor de reexaminare, legiuitorul a prevăzut, în

cel puțin două cazuri, respectiv art. 108

5

C. proc. civ., și art. 17

alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, că împotriva încheierilor pronunțate în

temeiul art. 108

4

C. proc. civ. și împotriva încheierilor prin care

se dispune restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care partea, care a

formulat cu rea-credință o cerere de ajutor public judiciar, a beneficiat și

plata amenzii, se poate face numai cerere de reexaminare.

În cazul cererii de

reexaminare exercitate în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997,

legiuitorul nu face o asemenea mențiune.

Pe de altă parte,

potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr 146/1997: "În situația în care

instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau

extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de

timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la

plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind

titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de

executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor

Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul,

potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare."

Aceste dispoziții

legale instituie, în sarcina instanțelor care exercită controlul judiciar,

obligația de a verifica modul de determinare a cuantumului taxelor judiciare de

timbru și de a dispune măsuri pentru perceperea și punerea în executare a

acestor creanțe bugetare, fără a face vreo distincție după cum în cauză s-a

formulat sau nu cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de

timbru.

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor legale enunțate rezultă că prin derogare de la

regimul juridic al căilor de atac de retractare, încheierea prin care se

soluționează cererea de reexaminare este pronunțată de un alt complet și este

irevocabilă, însă, prin reglementarea prevăzută de art. 18 din Legea nr.

146/1997 legiuitorul nu a înțeles să excludă de la controlul de legalitate

examinarea criticilor privitoare la existența obligației de plată a taxei

judiciare de timbru; asemenea critici de nelegalitate sunt cele prin care se

pune în discuție incidența unei dispoziții legale care instituie scutirea de la

plata taxei judiciare de timbru.

Această susținere nu

nesocotește dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ., deoarece

caracterul irevocabil al încheierii pronunțate în procedura de soluționare a

modului de stabilire a taxei de timbru trebuie raportat la natura căii de atac

exercitate, care așa cum am arătat este o cale de atac de retractare.

Or, așa cum am

menționat, căile de atac de retractare nu pun în discuție aspecte de

nelegalitate ci împrejurări referitoare la situația de fapt ori greșeli

materiale cu caracter procedural.

Împrejurarea că în

practică au fost admise cereri de reexaminare formulate în temeiul

dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 nu numai în situațiile în care s-a

reținut existența unor greșeli de calcul sau ignorarea unor elemente de fapt

care rezultau din dosar, ci și atunci când s-a constatat incidența unei norme

de scutire de la plata taxelor de timbru nu schimbă natura juridică acestei căi

de atac și nu împiedică părțile interesate să exercite căile de atac de

reformare (prin care să pună în discuție caracterul timbrabil al cererii de

chemare în judecată) dacă cererea de reexaminare nu a fost formulată sau a fost

respinsă.

Pe de altă parte, a

considera că prin consacrarea caracterului irevocabil al încheierii prin care

se soluționează cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei de

timbru, atunci când se pune în discuție chiar caracterul timbrabil al cererii

de chemare în judecată, care privește așadar un aspect de legalitate (respectiv

interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materia taxelor de timbru),

legiuitorul a înțeles să excludă de la controlul de legalitate, în căile de

atac de reformare, orice critică privitoare la taxele de timbru, înseamnă a

nesocoti principiul legalității căilor de atac, în condițiile în care, în

reglementarea Codului de procedură civilă în vigoare la data introducerii

cererii de chemare în judecată, împotriva hotărârilor pronunțate în apel se

poate exercita recurs, dar și dreptul reclamantului la un proces echitabil, din

perspectiva dreptului de acces la justiție, reglementat de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Înalta Curte

consideră necesar să precizeze că, dacă în materie civilă, instanța de

contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor

contractante, obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), nu

mai puțin, în ipoteza în care statul reglementează în propriul sistem de drept

atât calea de atac a apelului, cât și pe cea a recursului, accesul la aceste

grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv, garanțiile fundamentale ale art. 6

din Convenție fiind aplicabile (cauza Blandeau contra Franței, hotărârea din 10

iulie 2008; cauza Gregorio de Andrade contra Portugaliei, hotărârea din 14

noiembrie 2006).

Astfel, prin

raportare la valoarea pretențiilor deduse judecății și la dispozițiile art. 299

coroborate cu art. 282

1

C. proc. civ., sentința pronunțată de prima

instanță (de respingere, pe fond, a acțiunii, ca neîntemeiată, acțiune care a

fost considerată scutită de taxă de timbru) era susceptibilă de exercitarea a

două căi de atac, respectiv apel și recurs.

În speță, apelul a

fost anulat, ca netimbrat, instanța de apel apreciind că nu sunt aplicabile

dispozițiile care instituie vreo excepție de la regula conform căreia acțiunile

și cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, iar cererea de

reexaminare a fost respinsă ca tardiv formulată.

Singurul control de

legalitate care poate fi exercitat în recursul pendinte este cel care privește

modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile

prevederile art. 1, 2 și 15 lit. p) și r) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Or, sub acest aspect,

așa cum s-a arătat deja, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod

greșit a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) și 11 alin.

(1) teza a II-a din Legea nr. 146/1997, stabilind în apel o taxă de timbru

reprezentând jumătate din taxa datorată la prima instanță, calculată la valoarea

pretențiilor, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. p) din

Legea nr. 146/1997, care prevăd că: "Sunt scutite de taxe judiciare de

timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac,

referitoare la: (...) p) orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură

pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de

timbru", coroborate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la plata

timbrului judiciar, se reține sub un prim aspect, că potrivit art. 1 alin. (2)

din O.G. nr 32/1995, timbrul judiciar nu este datorat dacă cererea de chemare

în judecată este scutită de taxă de timbru.

Sub un al doilea

aspect, nedepunerea timbrului judiciar nu mai putea constitui motiv de anulare

a apelului întrucât, la data pronunțării deciziei recurate (18 septembrie

2013), O.G. nr 32/1995, privind timbrul judiciar fusese abrogată prin O.U.G.

nr. 80/2013.

În ceea ce privește

încălcarea de către instanța de apel a principiului non reformatio in pejus, Înalta

Curte apreciază că, de principiu, anularea unei căi de atac pentru neplata

taxei judiciare de timbru, atunci când aceasta este legal datorată nu are drept

consecință agravarea situației titularului cererii în propria cale de atac.

În speță, așa cum s-a

arătat deja taxa de timbru nu era datorată însă admiterea recursului nu este o

consecință a încălcării art. 296 C. proc. civ. ci a greșitei aplicări de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și 11 alin. (1) teza a II-a

din Legea nr. 146/1997, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului.

Constatând că

instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului apelului, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa

decizia recurată și va trimite cauza Curții de apel București, spre rejudecare.

Conform dispozițiilor

art. 311 alin. (1) și (2) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere

iar actele de asigurare sau de executare făcute în temeiul acesteia, dacă nu se

dispune altfel de instanța de recurs, sunt desființate de drept.

Prin urmare, ca efect

al casării Deciziei nr. 255R din 18 septembrie 2013, pronunțate de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, este desființată atât dispoziția de dare

în debit a apelantului-reclamant cu suma de 26895 RON cât și actele de punere

în executare a acestei măsuri, în măsura în care ele au fost efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul-reclamant N.Z.T.C. împotriva Deciziei nr. 255R din 18

septembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN