ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 912/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 22 februarie 2012, sub nr. 5214/3/2012, reclamantul N.Z.T.C.

a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății (A.N.P.R.), Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților, în principal, la plata sumei de 2.278.416,10 RON, reprezentând diferența dintre valoarea creanței asupra statului, conform Deciziilor nr. 843 din 24 octombrie 2006, 848 din 08 noiembrie 2006 și 8401 din 26 august 2010 și suma încasată efectiv ca urmare a acțiunilor primite, la prețul de 0,607 RON/unitate, respectiv 0,500 RON/unitate; în subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 1.847.844,75 RON, ca diferență între valoarea creanței sale asupra statului, în baza deciziilor sus-menționate și suma ce ar fi rezultat ca urmare a înstrăinării acțiunilor primite la valoarea de 0,602 RON/unitate.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost chemat în judecată și în calitate de intervenient - chemat în garanție solicitându-se obligarea sa, în subsidiar, la plata sumelor sus-menționate. În motivarea cererilor, reclamantul a arătat, în esență, că prin notificările nr. 1208 din 03 august 2001 și nr. 1209 din 03 august 2001, autoarea sa, N.C.V., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele situate în localitatea Costești, județul Argeș, iar prin Deciziile nr. 843 din 24 octombrie 2006, nr. 848 din 08 noiembrie 2006 și 8401 din 26 august 2010 a dobândit un număr total de 4.642.826 de acțiuni la Fondul Proprietatea care încorporează drepturi de creanță asupra statului în sumă de 4.642.826 RON.

Întrucât urmare valorificării acestor acțiuni, a încasat suma de 2.364.410,75 RON, reclamantul a solicitat obligarea pârâților, respectiv a chematului în garanție, la plata diferenței dintre valoarea creanței recunoscute prin titlurile de despăgubire și suma efectiv încasată. În drept cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, 20 și 44 alin. (1) și (2) din Constituție, precum și pe dispozițiile Legii nr. 247/2007 și ale Legii nr. 10/2001. De asemenea, reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că este scutit de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin Sentința civilă nr. 151 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Secretariatul General al Guvernului, și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul N.Z.T.C., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice, și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin Deciziile nr. 843 din 24 octombrie 2006, nr. 844 din 08 noiembrie 2006 și nr. 8401 din 26 august 2010, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titluri de despăgubire în valoare totală de 4.642.826 RON, în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, ce au fost convertite în 4.642.826 acțiuni la o valoare nominală de 1 leu fiecare. Conform susținerilor reclamantului, în urma valorificării acțiunilor la o valoare inferioară celei stabilite inițial, a fost prejudiciat, în sensul că a obținut doar suma de 2.364.410,75 RON.

Demersul judiciar nu a fost justificat de reclamant prin nerespectarea prevederilor legale incidente în materia restituirii proprietății, respectiv acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, ci exprimă o nemulțumire relativ la modul în care Statul Român a înțeles să reglementeze succesiv acordarea de despăgubiri persoanelor desproprietărite în perioada regimului comunist cauzând nerespectarea dispozițiilor de drept intern cu privire la plata integrală a acestora, a textelor constituționale și a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În drept, reclamantul a invocat atât prevederi interne, cât și efectul direct și prioritar al Convenției Europene a Drepturilor Omului și necesitatea asigurării efectivității garanțiilor consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 14 din Convenție.

În ceea ce privește pretinsa neconcordanță dintre dreptul intern și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a apreciat că sunt valabile pentru situația dedusă judecății următoarele considerente reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011 publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012 privind recursul în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. 28/2011: "(...) În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne". De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-a reținut că: Potrivit art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Cauza Rotaru împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție.

El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovsky împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

(...)" Prin urmare, prima instanță a apreciat că prin admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna să se recunoască reclamantului drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale, să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială și să i se confere posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cele prevăzute de legea specială.

Totodată, având în vedere că rezultatul tranzacționării în sistemul bursier, la un moment anume (în speță, cel ales de către reclamant), este unul imprevizibil fiind influențat de o serie de factori printre care: factorii economici, sociali, politici, psihologici, naționali și internaționali, jocul cererii și ofertei de valori, acțiunea actorilor bursieri (investitori și agenți de bursă), atitudinea lor față de risc, astfel cum acesta este perceput la un moment dat, prejudiciul produs reclamantului nu este rezultatul faptei pârâților, ci al variabilității cursului bursier.

Aceleași considerente, respectiv faptul că în lipsa unor dispoziții legale reclamantul nu poate pretinde acordarea de despăgubiri în altă modalitate și condiții decât cele prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de actele normative date în aplicarea ei, precum și faptul că mecanismul bursier este speculativ prin esența sa, ceea ce face incompatibilă garantarea valorificării acțiunilor la o anumită valoarea, la un moment ales de titularul lor, au stau la baza aprecierii drept neîntemeiată și a cererii de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva Sentinței civile nr. 151 din 28 ianuarie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declarat apel reclamantul N.Z.T.C., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cu prilejul dispunerii măsurilor pentru primul termen de judecată în apel, prin rezoluție administrativă s-a dispus citarea apelantului-reclamant cu mențiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 13447,50 RON (datorată pentru judecata în apel), sub sancțiunea anulării cererii; de asemenea, apelantul-reclamant a fost citat cu mențiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 26895 RON (datorată pentru judecata în primă instanță).

În ședința publică de la 15 mai 2013, apelantul-reclamant a depus cerere de reexaminare la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru prin care a arătat, în esență, că prin cererea de chemare în judecată a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român și a reprezentanților acestora pentru modalitatea efectivă în care i s-au acordat măsuri reparatorii în temeiul Legilor nr. 10/2001 și 247/2005, astfel că această cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 27 iunie 2013, cererea de reexaminare la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă, ca tardiv formulată, reținându-se că a fost depusă cu depășirea termenului de trei zile de la data comunicării sumei datorate, prevăzut de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.

Contestația în anulare formulată la data de 13 august 2013 de contestatorul N.Z.T.C., împotriva încheierii din data de 27 iunie 2013, prin care s-a susținut că respingerea cererii de reexaminare la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru este rezultatul unei greșeli materiale, a fost respinsă, ca nefondată prin Decizia civilă nr. 249A din 10 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5643/2/2013. Prin Decizia civilă nr. 255R din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelantul-reclamant N.Z.T.C., împotriva Sentinței civile nr. 151 din 28 ianuarie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și l-a dat în debit pe apelantul-reclamant cu suma de 26895 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru datorată la judecata în primă instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că deși a fost citat cu mențiunea de a face dovada achitării taxelor judiciare de timbru expres indicate, datorate pentru judecata în fond și apel, apelantul-reclamant nu s-a conformat, deși cererea sa de reexaminare la modul de stabilire a acestor taxe a fost respinsă prin încheierea de ședință din 27 iunie 2013; de asemenea, apelantul-reclamant nu a depus timbru judiciar în cuantum de 0,3 RON. În consecință, instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) și 5 din Legea nr. 146/1997. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-reclamant N.Z.T.C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, în vederea continuării judecății.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea legii, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și cu încălcarea formelor de procedură și a principiilor de drept. Astfel, a susținut recurentul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, conform căruia sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru: "r) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente", inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac.

Pe de altă parte, instanța de apel a încălcat principiul de drept non reformation in pejus, consacrat de art. 296 teza finală C. proc. civ. și a ignorat dispozițiile art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997.

A susținut recurentul că cererea de chemare în judecată prin care a a urmărit recuperarea prejudiciului suferit cu ocazia valorificării creanței garantate asupra statului (reprezentând restituirea prin echivalent a unui imobil preluat în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se încadrează în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, teza finală, fiind scutită de la plata taxei de timbru, aspect care a fost reținut în alte cauze având același obiect, soluționate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și de Judecătoria Sectorului 5 București, în care s-a procedat la examinarea cererilor fără a se dispune plata taxei de timbru, respectiv au fost admise cererile de reexaminare, atunci când inițial s-a apreciat că reclamanții datorează taxă de timbru la valoarea pretențiilor.

A mai arătat recurentul-reclamant că în cauza Beian contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că cetățenii statelor care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului au dreptul la o jurisprudență unitară. Cererea de recurs a fost legal timbrată. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte reține următoarele: Criticile de recurs prin care recurentul-reclamant a susținut că prin anularea apelului, ca netimbrat, și darea sa în debit cu suma de 26895 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru datorată pentru judecata în primă instanță, curtea de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și a schimbat natura sau înțelesul actului juridic dedus judecății, nu sunt fondate.

Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997, cu modificările ulterioare, (acesta fiind actul normativ în materia taxelor judiciare de timbru în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată - 22 februarie 2012), taxele judiciare de timbru, atunci când cererile și acțiunile nu sunt în mod expres scutite de la plata acestora, se plătesc anticipat, sancțiunea neachitării acestora fiind anularea acțiunii sau a cererii (art. 20 alin. (1) și (3)). Potrivit art. 20 alin. (5) din același act normativ: "În situația în care instanța de judecată învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu (...)". Prin urmare, soluția adoptată de instanța de apel care, apreciind că cererea de chemare în judecată nu este exceptată de la plata taxei judiciare de timbru, a dispus anularea apelului și darea în debit a reclamantului cu taxa de timbru pentru judecată în primă instanță, calculată la valoarea pretențiilor, nu atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., fiind o procedură reglementată expres în competența instanțelor de judecată. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a comunicat apelantului cuantumul taxei de timbru și sancțiunea aplicabilă în caz de neconformare, astfel că s-a dat eficiență dispozițiilor art. 36 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru; susținerile recurentului-reclamant privitoare la nerespectarea principiului non reformatio in pejus urmează a fi examinate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nici criticile prin care recurentul a susținut că prin interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 146/1997 instanța de apel a schimbat natura și înțelesul actului juridic dedus judecății nu sunt fondate, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. sancționează schimbarea de către instanță a naturii sau înțelesului actului juridic dedus judecății iar nu greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză. Se constată că instanța de apel a reținut corect care este obiectul cererii de chemare în judecată dar a apreciat că, din perspectiva legii taxelor de timbru, nu este exceptată de la plata acestor taxe; modalitatea de interpretare și aplicarea a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 de către instanța de apel va fi examinată prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în esență, să-i fie compensat prejudiciul suferit ca urmare a valorificării acțiunilor la Fondul Proprietatea, care i-au fost acordate ca măsuri reparatorii, în virtutea dispozițiilor Legilor nr. 10/2001 și 247/2005, pentru bunuri imobile care au fost preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la o valoare mai mică de 1 leu pe acțiune, valoare care a fost de referință la determinarea numărului de acțiuni.

Această cerere, prin care se reclamă nerespectarea principiului despăgubirii integrale, consacrat de art. 10 din Legea nr. 10/2001, se încadrează în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (1) din acest act normativ care prevede că: "Cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru." Recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, ca temei juridic de exceptare de la plata taxei de timbru.

Înalta Curte constată însă că temeiul scutirii de la plata taxei de timbru o reprezintă dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, coroborate cu dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și reține că indicarea de către recurent a unui alt temei de drept decât cel aplicabil cauzei nu împiedică examinarea legalității deciziei recurate, deoarece obligația calificării cererilor deduse judecății și aplicării normei de drept incidente sunt atributul instanței de judecată, fiind suficientă identificarea unei dispoziții legale care instituie pentru cererea de chemare în judecată din dosarul în curs de judecată exceptarea de la plata taxei de timbru.

Cu referire la procedura reexaminării reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997 și la caracterul irevocabil al încheierii pronunțate de instanța învestită cu soluționarea cererii de reexaminare, Înalta Curte reține că această procedură are natura juridică a unei de căi de atac de retractare (care în speță a fost respinsă, ca tardiv formulată) prin care partea, în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru, solicită instanței să reevalueze modul de determinare a cuantumului acestei taxe. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997: "(1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată sau, după caz, de Ministerul Justiției.

(2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate. (3) Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă. (4) În cazul admiterii integrale sau parțiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie total ori, după caz, proporțional cu reducerea sumei contestate." În literatura de specialitate s-a arătat că cererea de reexaminare reprezintă o veritabilă cale de atac împotriva modalității de stabilire a taxei judiciare de timbru, însă ceea ce se omite a se sublinia este că, fiind o cale de atac pe care o soluționează chiar instanța care a pronunțat încheierea atacată, aceasta este o cale de atac de retractare.

Împrejurarea că cererea de reexaminare este soluționată de un alt complet de judecată decât cel care a determinat cuantumul taxei de timbru, nu prezintă relevanță sub acest aspect, întrucât criteriul de clasificare a căilor de atac în căi de atac de reformare și căi de atac de retractare este reprezentat de gradul instanței competente să soluționeze o asemenea cerere. Or, soluționarea cererii de reexaminare de către un alt complet al aceleiași instanțe, din perspectiva criteriului de clasificare sus-menționat, nu conferă acesteia caracter de cale de atac de reformare. Caracteristica esențială a căilor de atac de retractare (din care mai fac parte contestațiile în anulare, cererile de revizuire, cererile de reexaminare formulate în temeiul art. 108 5 C. proc.

civ. și cererile de reexaminare reglementate de O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările ulterioare), este aceea de a permite retractarea hotărârii atacate pentru corectarea unor greșeli materiale cu caracter procedural, pentru stabilirea situației de fapt în acord cu adevărul obiectiv, etc., fiind exclusă posibilitatea ca pe o asemenea cale să se ajungă la reinterpretarea unei dispoziții legale. Se reține, de asemenea, că în materia cererilor de reexaminare, legiuitorul a prevăzut, în cel puțin două cazuri, respectiv art. 108 5 C. proc. civ., și art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, că împotriva încheierilor pronunțate în temeiul art. 108 4 C. proc.

civ. și împotriva încheierilor prin care se dispune restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care partea, care a formulat cu rea-credință o cerere de ajutor public judiciar, a beneficiat și plata amenzii, se poate face numai cerere de reexaminare. În cazul cererii de reexaminare exercitate în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, legiuitorul nu face o asemenea mențiune. Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr 146/1997: "În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare." Aceste dispoziții legale instituie, în sarcina instanțelor care exercită controlul judiciar, obligația de a verifica modul de determinare a cuantumului taxelor judiciare de timbru și de a dispune măsuri pentru perceperea și punerea în executare a acestor creanțe bugetare, fără a face vreo distincție după cum în cauză s-a formulat sau nu cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale enunțate rezultă că prin derogare de la regimul juridic al căilor de atac de retractare, încheierea prin care se soluționează cererea de reexaminare este pronunțată de un alt complet și este irevocabilă, însă, prin reglementarea prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997 legiuitorul nu a înțeles să excludă de la controlul de legalitate examinarea criticilor privitoare la existența obligației de plată a taxei judiciare de timbru; asemenea critici de nelegalitate sunt cele prin care se pune în discuție incidența unei dispoziții legale care instituie scutirea de la plata taxei judiciare de timbru. Această susținere nu nesocotește dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc.

civ., deoarece caracterul irevocabil al încheierii pronunțate în procedura de soluționare a modului de stabilire a taxei de timbru trebuie raportat la natura căii de atac exercitate, care așa cum am arătat este o cale de atac de retractare. Or, așa cum am menționat, căile de atac de retractare nu pun în discuție aspecte de nelegalitate ci împrejurări referitoare la situația de fapt ori greșeli materiale cu caracter procedural.

Împrejurarea că în practică au fost admise cereri de reexaminare formulate în temeiul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997 nu numai în situațiile în care s-a reținut existența unor greșeli de calcul sau ignorarea unor elemente de fapt care rezultau din dosar, ci și atunci când s-a constatat incidența unei norme de scutire de la plata taxelor de timbru nu schimbă natura juridică acestei căi de atac și nu împiedică părțile interesate să exercite căile de atac de reformare (prin care să pună în discuție caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată) dacă cererea de reexaminare nu a fost formulată sau a fost respinsă.

Pe de altă parte, a considera că prin consacrarea caracterului irevocabil al încheierii prin care se soluționează cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru, atunci când se pune în discuție chiar caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată, care privește așadar un aspect de legalitate (respectiv interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materia taxelor de timbru), legiuitorul a înțeles să excludă de la controlul de legalitate, în căile de atac de reformare, orice critică privitoare la taxele de timbru, înseamnă a nesocoti principiul legalității căilor de atac, în condițiile în care, în reglementarea Codului de procedură civilă în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, împotriva hotărârilor pronunțate în apel se poate exercita recurs, dar și dreptul reclamantului la un proces echitabil, din perspectiva dreptului de acces la justiție, reglementat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte consideră necesar să precizeze că, dacă în materie civilă, instanța de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor contractante, obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), nu mai puțin, în ipoteza în care statul reglementează în propriul sistem de drept atât calea de atac a apelului, cât și pe cea a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv, garanțiile fundamentale ale art. 6 din Convenție fiind aplicabile (cauza Blandeau contra Franței, hotărârea din 10 iulie 2008; cauza Gregorio de Andrade contra Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006). Astfel, prin raportare la valoarea pretențiilor deduse judecății și la dispozițiile art. 299 coroborate cu art. 282 1 C. proc.

civ., sentința pronunțată de prima instanță (de respingere, pe fond, a acțiunii, ca neîntemeiată, acțiune care a fost considerată scutită de taxă de timbru) era susceptibilă de exercitarea a două căi de atac, respectiv apel și recurs. În speță, apelul a fost anulat, ca netimbrat, instanța de apel apreciind că nu sunt aplicabile dispozițiile care instituie vreo excepție de la regula conform căreia acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, iar cererea de reexaminare a fost respinsă ca tardiv formulată. Singurul control de legalitate care poate fi exercitat în recursul pendinte este cel care privește modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile prevederile art. 1, 2 și 15 lit. p) și r) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Or, sub acest aspect, așa cum s-a arătat deja, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod greșit a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) și 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 146/1997, stabilind în apel o taxă de timbru reprezentând jumătate din taxa datorată la prima instanță, calculată la valoarea pretențiilor, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, care prevăd că: "Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: (...) p) orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru", coroborate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la plata timbrului judiciar, se reține sub un prim aspect, că potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr 32/1995, timbrul judiciar nu este datorat dacă cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru. Sub un al doilea aspect, nedepunerea timbrului judiciar nu mai putea constitui motiv de anulare a apelului întrucât, la data pronunțării deciziei recurate (18 septembrie 2013), O.G. nr 32/1995, privind timbrul judiciar fusese abrogată prin O.U.G. nr. 80/2013. În ceea ce privește încălcarea de către instanța de apel a principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte apreciază că, de principiu, anularea unei căi de atac pentru neplata taxei judiciare de timbru, atunci când aceasta este legal datorată nu are drept consecință agravarea situației titularului cererii în propria cale de atac.

În speță, așa cum s-a arătat deja taxa de timbru nu era datorată însă admiterea recursului nu este o consecință a încălcării art. 296 C. proc. civ. ci a greșitei aplicări de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 146/1997, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului. Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului apelului, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza Curții de apel București, spre rejudecare. Conform dispozițiilor art. 311 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., hotărârea casată nu are nicio putere iar actele de asigurare sau de executare făcute în temeiul acesteia, dacă nu se dispune altfel de instanța de recurs, sunt desființate de drept. Prin urmare, ca efect al casării Deciziei nr. 255R din 18 septembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, este desființată atât dispoziția de dare în debit a apelantului-reclamant cu suma de 26895 RON cât și actele de punere în executare a acestei măsuri, în măsura în care ele au fost efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-reclamant N.Z.T.C. împotriva Deciziei nr. 255R din 18 septembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014. Procesat de GGC - NN