ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 14 decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Iași, reclamantul R.C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia la plata de despăgubiri bănești în cuantum de 600.000 lei reprezentând contravaloarea cotei părți din dreptul de creanță recunoscut în prezent de S.R. din valoarea imobilului teren în suprafață de 1.147, 97 m.p., situat în municipiul Iași Str. Zugravi. Reclamantul a arătat că prin dispoziția nr. 1746/2010, care a modificat art. 1 din dispoziția nr. 3518 din 04 decembrie 2006, P.M. Iași a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în favoarea sa și a numitei B.H., însă până în prezent nu i s-au acordat niciun fel de despăgubiri.

în aceste condiții, a susținut că dispozițiile din legea specială reprezintă condiții pur potestative impuse de S.R. care tergiversează soluționarea notificării sale formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, încălcând atât dispozițiile art. 6 din C.R.D.O. cât și ale art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție. Întrucât dispoziția de acordarea a despăgubirilor reprezintă o creanță împotriva S. R., reclamantul a susținut că este titularul unui bun în accepțiunea Convenției Europene, creanța sa fiind suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. l din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar întârzierea soluționării cauzei constituie ingerința în dreptul său de proprietate, astfel cum este garantat de Convenție.

Reclamantul a mai arătat că textul C.E.D.O. (la fel și jurisprudența sa) face parte din dreptul intern al României, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul său un drept de creanță în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni, decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând proporțiile de rezonabilitate. Nefuncționalitatea F.P. a fost constatată oficial în mod direct și explicit și în cadrul recentei hotărâri pilot pronunțată de C.E.D.O.

în cauza M. A. ș.a. contra României în care s-a acordat S.R. un termen de 18 luni pentru modificarea legislației speciale de restituire, astfel încât să fie garantate imperativele respectării dreptului de proprietate și dreptului la un proces echitabil al justițiabililor români. Acțiunea a fost întemeiată pe art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., raportat la art. 11, art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția României. Prin sentința civilă nr. 1300 din 8 iunie 2011, Tribunalul Iași, secția civilă, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, a admis acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 288.658 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 1.584,44 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin M.F.P., invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a reținut că, în raportat de limitele învestirii instanței, calitatea procesuală pasivă corespunde calității de uzurpator a bunului imobil în privința căruia, în perioada regimului comunist, s-a aplicat măsura preluării sale abuzive. Această calitate se regăsește în persoana S.R. care a negat proprietarilor inițiali ai imobilului, ai căror succesor este reclamantul, atributele dreptului de proprietate printr-o apropriere a bunului imobil ce i-a îngăduit acestuia o exploatare a acestuia în considerarea propriilor sale interese dictatoriale. Din analiza dispozițiilor art. 3 pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009, tribunalul a reținut că regula în materia reprezentării statului în fața instanței este acea că S.R. este reprezentat de M.F.P. și că numai prin excepție, în anumite raporturi juridice, legea stabilește un alt organ în scopul reprezentării S.R. Tribunalul a stabilit că, în speță, se aplică regula nu excepția, deoarece acțiunea promovată nu are ca temei Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005, ci prevederile art. l din Protocolul Adițional nr. l la Convenția Europeană ce face parte din dreptul intern, iar pentru reprezentarea în judecată în cadrul unei asemenea acțiuni, legea nu prevede o derogare cu privire la reprezentarea în justiție. Reținând că nerestituirea bunului imobil preluat abuziv de pârâtul S.R.

în perioada comunistă, combinată cu absenta vreunei indemnizații timp de mai mult de nouă ani constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiționala C.E.D.O., tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere pe de o parte, că nu s-a precizat care este acea cale juridică funcțională și eficientă pe care reclamantul o are în prezent deschisă pentru încasarea despăgubirilor, în condițiile căilor procedurale prevăzute de dreptul intern, iar pe de altă parte, nu se arată care este motivul pentru care garanțiile convenționale prevăzute de art. 6 din C.E.A.D.O.

și art. 1 din Protocolul Adițional nr. l la Convenție nu ar fi aplicabile, exemplificând în acest sens și cele statuate prin dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți în soluționarea problemei conflictului dintre legea generală și legea specială în materia revendicării imobilelor preluate abuziv de S.R. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că nerestituirea imobilului preluat abuziv de către S.R. în perioada comunistă, combinată cu absența unei indemnizații, deși au trecut mai bine de nouă ani de la data notificării inițiale în anul 2001, constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului, drept garantat de art. 1 din Protocolului adițional nr. l. Cuantumul despăgubirilor acordate a fost stabilit de câtre tribunal în baza probelor administrate, între care și raportul de evaluare efectuat în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R. prin M. F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iași, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin decizia nr. 60 din 27 aprilie 2012, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F. P.J. Iași pentru S.R., prin M.F.P., a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă. în motivarea respingerii excepției lipsei calității D.G.F. P.J. Iași de reprezentant al S.R., prin M.F. P., instanța de apel a arătat că D.G.F.P. J. Iași a reprezentat pârâtul încă de la judecata la prima instanță, depunând la dosar întâmpinare și precizând că împuternicirea de reprezentare în dosar i-a fost dată de M.F.P.

cu actul nr. 2027 din 10 ianuarie 2011 depus la dosar, care îndeplinește cerințele H.G. nr. 34/2009 și Ordinului M.F.P. nr. 1227/2006. Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut incidența în speță a Deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii prin care s-a statuat că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea S.R. la acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S.R. nu are calitate procesuală pasivă.

Totodată, a reținut că prin aceeași decizie pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Instanța de apel a constatat că deși caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept judecate intervine pentru instanță, potrivit articolului 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, nu pot fi ignorate statuările Înaltei Curți, aduse la cunoștința publică imediat după pronunțarea deciziei menționate, în legătură cu care a expirat deja termenul de publicare în M. Of., stabilit de alin. (3) al aceluiași art. 330 7 . În concluzie, instanța de apel a reținut că soluționarea acțiunii pe excepția inadmisibilității împiedică cercetarea, în tot ori în parte, a criticilor și apărărilor care privesc excepția de neconvenționalitate și fondul pretenției deduse judecății. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 6 din C.E.D.O.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct., 7 C. proc. civ. , recurentul reclamant arată că decizia recurată este insuficient motivată în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. Iași pentru S.R., prin M. F.P. În acest sens, susține că instanța de apel nu a motivat împrejurările care au condus la concluzia că mandatul depus la dosar în xerocopie de către D.G.F.P. Iași ar îndeplini condițiile prevăzute de H.G. nr. 34/2009 și O.M.F.P. nr. 1227/2006. Arată că în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 161 C. proc. civ., întrucât instanța a acordat mai multe termene de judecată pentru depunerea mandatului, ceea ce contravine art. 83 alin. (1) C. proc.

civ. Față de împrejurarea că O.M.F.P. nr. 1227/2006 nu a fost depus la dosar până la termenul din 27 ianuarie 2012 acordat în acest sens, apreciază că apelul se impunea a fi anulat ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal incidența în speță a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de completul învestit să judece recursul în interesul legii din cadrul de Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care excepția de neconveționalitate a prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se impunea a fi soluționată cu prioritate, întrucât recursul în interesul legii s-a raportat la O.U.G.

nr. 4/2012 care a apărut ulterior publicării în M. Of. a deciziei nr. 27/20011. În ceea ce privește temeiul legal al acțiunii, recurentul reclamant susține că acesta este reprezentat de art. 480 C. civ., fiind vorba de o acțiune civilă în pretenții (despăgubiri) reprezentând contravaloarea bunului imobil în litigiu care nu mai poate fi restituit în natură. Arată că în prezent acest temei juridic reprezintă singura cale procedurală funcțională pentru satisfacerea dreptului de creanță, recunoscut de autoritățile S.R. implicate în procedura administrativă prealabilă, în condițiile în care procedura specială de restituire instituită de legea specială română este una nefuncțională.

În continuare, susține că întrucât Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prin modul său de reglementare, contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., se impune să se acorde prioritate în cauză dispozițiilor Convenției care au caracter de lege specială în raport de Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, cum, de altfel, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii. În acest sens, arată că a uzat de căile procedurale interne prevăzute de legile speciale de restituire și că, în urma parcurgerii fazei administrative prealabile, i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, printr-o dispoziție a Primarului municipiului Iași.

Arată că este titular al unui „bun”, în sensul prevederilor convenției deoarece atunci când un stat contractant adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire (cauzele K. c. Slovacia, B. c. Polonia și V. c. România). Susține că, în ceea ce îl privește, acest drept la despăgubire i-a fost recunoscut de P.M. Iași, prin emiterea dispoziției nr. 1746/2010.

Din momentul recunoașterii acestui drept de creanță patrimonială, având caracter cert, irevocabil și exigibil, împotriva S.R., acest drept intră sub incidența noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană, iar nerestituirea imobilului, până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie a ingerință în dreptul său de proprietate proteguit de Convenția Europeană, ingerință pe care prima instanță a reținut-o motivat de absența îndelungată și nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri. În speță, executarea creanței reprezentând despăgubirile la care reclamantul este îndreptățit este reglementată de Legea nr. 247/2005. Or, cu privire la funcționarea mecanismului de restituire instituit de această lege, este de observat că prezintă vicii majore, contrare prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., deoarece legea nu prevede niciun termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor și să emită titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversiune acțiuni la F.P. Recurentul susține că a i se pretinde să aștepte în continuare derularea unor proceduri conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privința duratei și finalității acestora, proceduri asupra cărora nu are niciun control, după ce autoritățile au lăsat să treacă 9 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care este îndreptățit, echivalează cu a-i impune o sarcină excesivă și disproporționată, care încalcă justul echilibru care trebuie să existe între cerințele interesului general și imperativele respectării dreptului de proprietate.

Reclamantul arată că în continuare există deficiențe majore în cadrul sistemului de despăgubire instituit de legea specială română nr. 247/2005, pe care statul nu le-a remediat până în prezent, prin măsuri concrete legislative și administrative, deși ele au fost indicate chiar de Curtea Europeană în Hotărârea pilot în Cauza M.A. c. România. Recursul este nefondat În ceea ce privește primul motiv de recurs referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. Iași, Înalta Curte reține următoarele: Conform art. 67 alin. (1) C. poc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură, peremptorie, care duce la anularea cererii, dar care începe prin a avea un efect dilatoriu, deoarece art. 161 alin. (l) C. proc.

civ., dă posibilitatea instanței de a acorda un termen pentru ca reprezentantul să facă dovada mandatului sau. Excepția respectivă, deși este una absolută, dreptul comun (regulile contractului de mandat) permite titularului dreptului să ratifice actele îndeplinite în numele său de cel care nu avea calitatea de reprezentant. Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 cu modificări ulterioare, M.F.P. are, printre atribuții, și pe aceea de a reprezenta S.R. ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor și, în realizarea acestei competențe, poate mandata, conform structurii sale organizatorice, A.N.A.F., organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea M.F.P.

[(conform art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009)]; aceasta funcționează prin D.G.F.P. organizate în fiecare județ. Totodată, potrivit O.M.F.P. nr. 1227/2006, apărarea intereselor M.F.P. se asigură în baza unui mandat de reprezentare acordat la cererea direcțiilor generale ale finanțelor publice, În baza căruia acestea pot să întreprindă toate actele procedurale care se impun. În speță, se constată că la termenul de judecată din 4 noiembrie 2011, când reclamantul a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. Iași, instanța de apel a amânat judecata la 9 decembrie 2011, termen la care a fost depus la dosar mandatul de reprezentare acordat de M.F.P. – D.G. F.P. Iași, înregistrat sub nr. 134663 din 02 august 2011. La acest termen, instanța, apreciind că este necesar ca M.F.

P. să precizeze dacă există ordin de delegare către D.G.F.P. Iași a atribuțiilor de reprezentare în dosarul de față, a amânat judecata la 27 ianuarie 2012. M. F.P. s-a conformat, însă instanța, apreciind că este necesară și precizarea persoanei care a semnat pentru directorul general, a dispus amânarea judecății la 24 februarie 2012, termen la care intimatul pârât a depus precizarea de la dosar apel. Ca atare, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut calitatea de reprezentant a D.G.F.P. Iași, pentru S.R., prin M.F.P., iar soluția de respingere a excepției a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în speță neputând fi reținut motivul de recurs prevăzut de dispozițiile ar.

304 pct. 7 C. proc. civ. Nici motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 nu este incident în cauză. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea cotei părți din valoarea imobilului teren în suprafață de 1.147, 97 m.p., situat în municipiul Iași, Str. Zugravi. Pentru acest imobil, prin Dispoziția nr. 1746/2010, care a modificat art. l din dispoziția nr. 3518 din 04 decembrie 2006, P.M. Iași a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 persoanelor îndreptățite, R.l. și B.H. Totodată, documentația pentru plata despăgubirilor a fost transmisă la A.N.R.

P. unde și-a urmat cursul de soluționare la Secretariatul C.C.S.D . Așadar, problema de drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea soluționării situației imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989. Astfel, în ipoteza cererilor formulate direct împotriva S.R., prin M.F.P., pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică și decurge din intenția celui care reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de cereri, trebuie stabilit dacă S. R. prin M.F.P., i se poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamant (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. l al Primului Protocol adițional) și pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent. Or, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ, rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege, notificatorul, și entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

În speță, reclamantul, respectând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, a învestit P.M. Iași cu soluționarea notificării privind imobilului situat în municipiul Iași, str. Zugravi, care a și emis dispoziția cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legii nr. 247/2005. Ca urmare, părțile raportului juridic creat sunt notificatorul și unitatea deținătoare a imobilului, astfel cum este determinată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceste două entități putând avea calitate procesuală în situația promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilului preluat abuziv. Legea nr. 247/2005 este actul normativ care reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a C.C.S.

D.; ca atare, procedura derulată în baza acestui act normativ este distinctă și ulterioară celei parcurse în baza Legii nr. 10/2001, Dacă s-ar stabili calitatea procesuală pasivă a S.R. prin M.F.P., urmare a recunoașterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor decât cel reglementat prin legea specială, ar însenina că nesocotirea legii speciale și prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național. Or, chiar și instanța europeană a decis (a se vedea cauza pilot M.A. și alții împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate, în sistemul convențional, ale dreptului de acces la o instanță.

De altfel, această chestiune a fost definitiv tranșată prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, tară nicio garanție a oferirii unui remediu adecvat, eficient și efectiv. Astfel, prin recursul în interesul legii s-a arătat că un control de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina S.R. obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, paragraful 1 din Convenție și art. l din Primul Protocol adițional.

Față considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, reținând incidența în cauză a Deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte în complet competent să judece recursul în interesul legii, reținând inadmisibilitatea cererii formulate în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri bănești directe pe calea eludării procedurii legii speciale (Legea nr. 247/2005), în cursul termenului acordate de instanța europeană autorităților române pentru eficientizarea sistemului de dezdăunare pe calea adoptării unor măsuri generale clare, simplificate și predictibile (parag. 189, 235 și 236 din Cauza A. ș.a.

contra României). În consecință, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și, conform cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C.I. împotriva deciziei nr. 60 din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.