ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la 14

decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Iași,

reclamantul R.C.I. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia la plata de

despăgubiri bănești

în

cuantum de 600.000 lei reprezentând contravaloarea cotei părți din dreptul de

creanță recunoscut în prezent de S.R. din valoarea imobilului teren în

suprafață de 1.147, 97 m.p., situat în municipiul

Iași Str. Zugravi.

Reclamantul a arătat că prin dispoziția

nr. 1746/2010, care a modificat art. 1 din dispoziția nr. 3518 din 04 decembrie

2006, P.M. Iași a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 în favoarea sa și a numitei B.H., însă până în prezent

nu i s-au acordat niciun fel de

despăgubiri.

în aceste condiții, a susținut că dispozițiile din legea specială reprezintă

condiții pur potestative impuse de S.R. care

tergiversează soluționarea

notificării sale formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, încălcând atât dispozițiile art. 6 din C.R.D.O. cât și ale art. 1

din Protocolul nr. l adițional la Convenție. Întrucât dispoziția de acordarea a

despăgubirilor reprezintă o creanță împotriva S.

R., reclamantul a susținut că este titularul unui bun în accepțiunea

Convenției

Europene, creanța sa

fiind suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția

art. l

din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar întârzierea soluționării cauzei

constituie ingerința în dreptul său de proprietate, astfel cum este garantat de

Convenție.

Reclamantul a mai

arătat că textul C.E.D.O. (la fel și jurisprudența sa) face parte din dreptul

intern al României, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

referitoare la drepturile omului la

care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale.

Din momentul în

care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul său un drept de

creanță în

procedura specială a Legii nr. 10/2001, ingerințele în exercițiul dreptului de

proprietate cu

privire la acest bun nu pot interveni, decât printr-o prevedere a legii,

pentru un scop legitim și păstrând

proporțiile de rezonabilitate.

Nefuncționalitatea

F.P. a fost constatată oficial în mod direct și explicit și în cadrul recentei

hotărâri pilot pronunțată de C.E.D.O. în cauza M.

A. ș.a. contra României în care s-a

acordat S.R. un termen de 18 luni pentru modificarea legislației speciale de

restituire, astfel încât să fie garantate

imperativele respectării dreptului de proprietate și

dreptului la un proces echitabil al

justițiabililor

români.

Acțiunea a fost întemeiată pe art. l

din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.,

raportat

la art. 11, art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția României.

Prin sentința

civilă nr. 1300 din 8 iunie 2011, Tribunalul Iași, secția civilă,

a

respins

excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale

pasive

a pârâtului, a

admis acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma

de 288.658 lei cu titlu de despăgubiri și suma de

1.584,44 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.

R., prin M.F.P., invocată de pârât

prin întâmpinare,

tribunalul a reținut că, în

raportat de limitele învestirii instanței, calitatea procesuală

pasivă

corespunde calității de uzurpator a bunului imobil în privința căruia, în

perioada regimului comunist, s-a aplicat măsura preluării sale abuzive. Această

calitate se regăsește în persoana S.R. care

a negat proprietarilor inițiali ai

imobilului, ai căror succesor este

reclamantul, atributele dreptului de proprietate

printr-o apropriere a bunului imobil ce i-a îngăduit acestuia o

exploatare a acestuia în

considerarea propriilor sale interese

dictatoriale.

Din analiza

dispozițiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, tribunalul a reținut că

regula în

materia reprezentării statului în fața instanței este acea că S.R. este

reprezentat de M.F.P.

și că numai prin excepție, în anumite

raporturi juridice, legea stabilește un alt organ în

scopul reprezentării S.R.

Tribunalul

a stabilit că, în speță, se aplică regula nu excepția, deoarece acțiunea

promovată nu are ca temei Legea nr. 10/2001 sau

Legea nr. 247/2005, ci prevederile art. l din

Protocolul Adițional nr. l la Convenția Europeană ce face parte din

dreptul intern, iar pentru

reprezentarea

în judecată în cadrul unei asemenea acțiuni, legea nu prevede o derogare cu

privire

la reprezentarea în justiție.

Reținând că

nerestituirea bunului imobil preluat abuziv de pârâtul S.R. în

perioada

comunistă, combinată cu absenta vreunei indemnizații timp de mai mult de nouă

ani

constituie

o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor

reclamantului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiționala C.E.D.O.,

tribunalul a

respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, tribunalul a

constatat că

este neîntemeiată, având în vedere pe de o parte, că nu s-a precizat care este

acea cale juridică funcțională și eficientă pe care reclamantul o are în

prezent

deschisă pentru încasarea despăgubirilor, în condițiile căilor

procedurale prevăzute de

dreptul intern, iar pe de altă parte, nu se arată care

este motivul pentru care garanțiile

convenționale

prevăzute de art. 6 din C.E.A.D.O. și art. 1 din Protocolul Adițional nr. l la

Convenție nu ar fi

aplicabile, exemplificând

în acest sens și cele statuate prin dispozițiile Deciziei nr.

33/2008 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți în soluționarea problemei conflictului dintre

legea generală și legea specială în materia revendicării imobilelor preluate

abuziv de S.R.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că nerestituirea imobilului preluat abuziv de către S.R. în perioada comunistă,

combinată cu absența unei

indemnizații, deși

au trecut mai bine de nouă ani de la data notificării inițiale în anul

2001,

constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunurilor reclamantului, drept

garantat de art. 1 din Protocolului adițional

nr. l.

Cuantumul despăgubirilor acordate a

fost stabilit de câtre tribunal în baza

probelor

administrate, între care și raportul de evaluare efectuat în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.

F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iași, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Iași, secția civilă,

prin decizia nr. 60 din 27 aprilie 2012,

a

respins excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.

P.J. Iași pentru S.R., prin M.F.P., a

admis apelul declarat de pârât și a schimbat în

tot sentința tribunalului, în sensul că a

respins acțiunea ca

inadmisibilă.

în motivarea

respingerii excepției lipsei calității D.G.F.

P.J. Iași de reprezentant al S.R.,

prin M.F.

P., instanța de

apel a arătat că D.G.F.P.

J. Iași a

reprezentat pârâtul încă de la judecata la prima instanță, depunând la

dosar întâmpinare și precizând că împuternicirea

de reprezentare în dosar i-a fost dată

de

M.F.P. cu actul nr. 2027 din 10 ianuarie 2011 depus la dosar, care

îndeplinește cerințele H.G. nr. 34/2009 și

Ordinului M.F.P. nr. 1227/2006.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a

reținut incidența în speță a Deciziei nr.

27/2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să

judece recursul în interesul legii prin care s-a statuat că în acțiunile

întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prin care se solicită obligarea S.R. la acordarea despăgubirilor

bănești pentru imobilele

preluate în mod

abuziv, S.R. nu are calitate procesuală pasivă. Totodată, a

reținut că

prin aceeași decizie pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe

dispozițiile dreptului

comun, ale articolului 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și ale

art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile.

Instanța de apel

a constatat că deși caracterul obligatoriu al dezlegării date

problemei de

drept judecate intervine pentru instanță, potrivit articolului 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.,

de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, nu pot fi

ignorate statuările Înaltei Curți, aduse la cunoștința

publică imediat după pronunțarea deciziei menționate, în legătură cu

care a expirat deja termenul de publicare în M. Of., stabilit de alin. (3) al

aceluiași art.

330

7

.

În concluzie,

instanța de apel a reținut că soluționarea acțiunii pe excepția

inadmisibilității împiedică cercetarea, în tot ori în parte, a criticilor și

apărărilor care

privesc excepția de neconvenționalitate și fondul

pretenției deduse judecății.

Decizia instanței

de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant în temeiul

dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din

Protocolul

nr. 1

adițional la Convenție.

În susținerea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct., 7 C. proc. civ.

, recurentul reclamant arată că

decizia recurată este insuficient

motivată

în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P.

Iași pentru S.R., prin M.

F.P. În acest sens, susține că instanța de apel

nu a motivat

împrejurările care au condus la

concluzia că mandatul depus la dosar în xerocopie de

către D.G.F.P. Iași ar îndeplini condițiile

prevăzute de H.G. nr. 34/2009 și O.M.F.P. nr.

1227/2006. Arată că în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 161 C.

proc. civ.,

întrucât instanța a acordat mai multe termene de judecată

pentru depunerea mandatului, ceea ce contravine art. 83 alin. (1) C. proc. civ.

Față de

împrejurarea că O.M.F.P. nr.

1227/2006 nu a fost depus la dosar până la termenul din

27 ianuarie 2012 acordat în acest sens, apreciază

că apelul se impunea a fi anulat ca fiind

formulat de o persoană fără

calitate de reprezentant.

În ceea ce privește al doilea motiv de

recurs, încadrat în dispozițiile art. 304

pct.

9 C. proc. civ., recurentul reclamant susține că instanța de apel a reținut în

mod nelegal incidența în speță a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011,

pronunțată

de completul învestit să

judece recursul în interesul legii din cadrul de Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în condițiile în care

excepția de neconveționalitate a prevederilor Titlului VII din Legea nr.

247/2005 se impunea a fi soluționată cu prioritate, întrucât

recursul în

interesul legii s-a raportat la O.U.G. nr. 4/2012 care a apărut ulterior

publicării în M. Of. a deciziei nr. 27/20011.

În ceea ce privește temeiul legal al

acțiunii, recurentul reclamant susține că acesta este reprezentat de art. 480

C. civ., fiind vorba de o acțiune civilă în

pretenții

(despăgubiri) reprezentând contravaloarea bunului imobil în litigiu care nu

mai

poate fi restituit în natură. Arată că în prezent acest temei juridic

reprezintă singura cale procedurală funcțională pentru satisfacerea dreptului

de creanță,

recunoscut de autoritățile S.R.

implicate în procedura administrativă

prealabilă, în condițiile în care

procedura specială de restituire instituită de legea specială română este una

nefuncțională.

În continuare,

susține că întrucât Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prin modul

său de

reglementare, contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., se impune să se acorde prioritate în cauză dispozițiilor Convenției

care au

caracter de lege specială în raport de Legea nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 247/2005, cum, de altfel, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, a statuat prin Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii. În acest sens,

arată că a uzat de căile

procedurale

interne prevăzute de legile speciale de restituire și că, în urma parcurgerii

fazei administrative prealabile, i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri în

condițiile

Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, printr-o dispoziție a

Primarului municipiului Iași.

Arată că este

titular al unui „bun”, în sensul prevederilor convenției deoarece atunci când

un stat contractant adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau

parțială

a bunurilor confiscate în

temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi

considerată ca generând un nou drept de

proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. în

cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire

(cauzele K. c. Slovacia, B. c. Polonia și V. c.

România). Susține că, în ceea ce îl privește, acest drept la despăgubire i-a

fost recunoscut de P.M.

Iași, prin emiterea dispoziției nr. 1746/2010.

Din momentul recunoașterii acestui

drept de creanță patrimonială, având

caracter

cert, irevocabil și exigibil, împotriva S.R., acest drept intră sub incidența

noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană,

iar nerestituirea imobilului, până în prezent, în absența oricărei despăgubiri,

constituie a ingerință în dreptul său de proprietate proteguit de

Convenția Europeană, ingerință pe care prima

instanță a reținut-o motivat de absența

îndelungată și nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei

despăgubiri.

În speță, executarea creanței

reprezentând despăgubirile la care

reclamantul

este îndreptățit este reglementată de Legea nr. 247/2005. Or, cu privire la

funcționarea mecanismului de restituire instituit

de această lege, este de observat că

prezintă

vicii majore, contrare prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 1 din

Protocolul

adițional nr. 1 la C.E.D.O., deoarece legea nu prevede niciun

termen până la care

Comisia Centrală

trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor și să emită titlul de

despăgubire,

în baza căruia se atribuie prin conversiune acțiuni la F.P.

Recurentul

susține că a i se pretinde să aștepte în continuare derularea unor

proceduri conform

Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privința duratei și

finalității acestora, proceduri asupra cărora nu are niciun control, după ce

autoritățile au

lăsat să treacă 9 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății

despăgubirilor

la care este îndreptățit, echivalează cu a-i impune o sarcină excesivă și

disproporționată,

care încalcă justul echilibru care trebuie să existe între cerințele

interesului general și imperativele respectării dreptului de proprietate.

Reclamantul arată că în continuare există deficiențe majore în cadrul

sistemului de despăgubire

instituit de legea specială română nr. 247/2005, pe care

statul nu le-a remediat până în

prezent, prin măsuri concrete legislative și

administrative, deși ele au fost indicate

chiar de Curtea Europeană în Hotărârea pilot în Cauza M.A.

c. România.

Recursul este nefondat

În ceea ce

privește primul motiv de recurs referitor la excepția lipsei calității de

reprezentant a D.G.F.P. Iași, Înalta

Curte reține următoarele:

Conform art. 67

alin. (1) C. poc. civ., părțile pot să exercite drepturile

procedurale personal sau prin

mandatar. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de

procedură, peremptorie, care duce la anularea

cererii,

dar care începe prin a avea un efect dilatoriu, deoarece art. 161 alin. (l) C.

proc. civ.,

dă posibilitatea instanței de a acorda un termen pentru ca

reprezentantul să facă dovada mandatului sau.

Excepția respectivă, deși este una

absolută,

dreptul comun (regulile contractului de mandat) permite titularului dreptului

să

ratifice actele îndeplinite în numele său de cel care nu avea calitatea de

reprezentant.

Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din

H.G. nr. 34/2009 cu modificări ulterioare,

M.F.P.

are, printre atribuții, și pe aceea de a reprezenta S.R.

ca subiect de

drepturi și obligații în fața instanțelor și, în realizarea acestei

competențe, poate mandata, conform structurii

sale organizatorice, A.N.A.F., organ de specialitate al administrației publice

centrale, aflat

în subordinea M.F.P. [(conform art. 13 alin. (2) din H.G.

nr. 34/2009)]; aceasta funcționează prin D.G.F.P. organizate în fiecare județ.

Totodată, potrivit O.M.F.P. nr. 1227/2006, apărarea intereselor M.F.P. se

asigură în baza unui mandat de

reprezentare

acordat la cererea direcțiilor generale ale finanțelor publice,

În baza căruia acestea pot să

întreprindă toate actele procedurale care se impun.

În speță, se

constată că la termenul de judecată din 4 noiembrie 2011, când

reclamantul a

invocat excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. Iași, instanța de

apel a amânat

judecata la 9 decembrie 2011, termen la care a fost depus la dosar

mandatul de

reprezentare acordat de M.F.P. – D.G.

F.P. Iași, înregistrat sub nr. 134663 din 02 august

2011.

La acest termen,

instanța, apreciind că este necesar ca M.F.

P.

să precizeze dacă există ordin de delegare către D.G.F.P. Iași a atribuțiilor

de

reprezentare în dosarul de față, a

amânat judecata la 27 ianuarie 2012. M.

F.P. s-a conformat, însă

instanța, apreciind că este necesară și precizarea persoanei care a semnat pentru

directorul general, a dispus amânarea

judecății

la 24 februarie 2012, termen la care intimatul pârât a depus precizarea de la

dosar

apel.

Ca atare, se

constată că instanța de apel în mod corect a reținut calitatea de

reprezentant a D.G.F.P.

Iași, pentru S.R., prin

M.F.P., iar soluția de respingere a excepției a fost

motivată în conformitate cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în speță

neputând fi

reținut motivul de recurs prevăzut de dispozițiile ar. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Nici motivul de

recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 nu este incident în

cauză.

Astfel, prin

cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata de

despăgubiri reprezentând contravaloarea cotei părți din valoarea imobilului

teren în suprafață de 1.147, 97 m.p., situat în municipiul Iași, Str. Zugravi.

Pentru acest

imobil, prin Dispoziția nr. 1746/2010, care a modificat art. l din

dispoziția nr.

3518 din 04 decembrie 2006, P.M. Iași a propus acordarea de

despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 persoanelor îndreptățite,

R.l. și B.H. Totodată, documentația

pentru plata despăgubirilor a fost transmisă la A.N.R.

P. unde și-a urmat cursul de soluționare la Secretariatul C.C.S.D

.

Așadar, problema

de drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe

care o au persoanele îndreptățite de a

beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în

altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în

vederea soluționării

situației imobilelor preluate abuziv în perioada

1945 - 1989.

Astfel, în

ipoteza cererilor formulate direct împotriva S.R., prin

M.F.P., pentru

obligarea la plata despăgubirilor reprezentând

valoarea de circulație a imobilelor

preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură,

cauza acțiunii este unică și decurge

din intenția celui care reclamă în justiție, de a

obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancționată

prin mai multe

hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de cereri,

trebuie stabilit dacă S.

R. prin M.F.P., i se

poate recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamant

(ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul

protecției drepturilor consacrate prin art. l al Primului Protocol

adițional)

și pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic din care să

rezulte această obligație de despăgubire, în

afara cadrului legal existent.

Or, din

interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată,

art. 1 alin.

(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 13 din același act normativ,

rezultă neechivoc că părțile raportului juridic creat urmare formulării

notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din

măsurile reparatorii

prevăzute de lege, notificatorul,

și entitatea investită cu soluționarea cererii de

restituire, respectiv de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

În speță,

reclamantul, respectând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, a

învestit P.M. Iași

cu soluționarea notificării privind imobilului situat

în municipiul Iași, str. Zugravi, care

a și emis dispoziția cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legii nr. 247/2005.

Ca urmare, părțile raportului juridic

creat sunt notificatorul și unitatea

deținătoare

a imobilului, astfel cum este determinată de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

aceste două entități putând avea calitate

procesuală în situația promovării unui litigiu

pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilului

preluat abuziv.

Legea nr.

247/2005 este actul normativ care reglementează sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a

despăgubirilor pentru imobilele preluate

abuziv,

atribuții date în competența exclusivă a C.C.S.

D.; ca atare, procedura

derulată în baza acestui act normativ este distinctă și ulterioară celei

parcurse în baza Legii nr. 10/2001,

Dacă s-ar stabili

calitatea procesuală pasivă a S.R. prin M.F.P., urmare a recunoașterii unui alt

raport juridic vizând acordarea

despăgubirilor decât cel reglementat prin legea

specială, ar însenina că nesocotirea

legii

speciale și prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de

legiuitorul național.

Or, chiar și

instanța europeană a decis (a se vedea cauza pilot M.A.

și alții

împotriva României)

că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile

este compatibilă cu limitările

acceptate, în sistemul convențional, ale dreptului de acces la o instanță.

De altfel, această chestiune a fost

definitiv tranșată prin decizia în interesul

legii

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care

a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi

paralele

legii speciale deja existente, tară nicio garanție a oferirii

unui remediu adecvat, eficient și efectiv.

Astfel, prin recursul în interesul

legii s-a arătat că un control de

convenționalitate

al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii

prin

echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunțată în

cauza M.A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina S.R. obligația

de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, paragraful 1 din Convenție

și art. l din Primul Protocol adițional.

Față

considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, reținând incidența în cauză a

Deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta

Curte în complet competent să judece recursul în interesul legii, reținând

inadmisibilitatea cererii formulate în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. prin

care s-a

solicitat acordarea de despăgubiri

bănești directe pe calea eludării procedurii legii speciale (Legea nr.

247/2005), în cursul termenului acordate de instanța europeană

autorităților române pentru eficientizarea

sistemului de dezdăunare pe calea adoptării

unor măsuri generale clare, simplificate și predictibile (parag. 189,

235 și 236 din

Cauza A. ș.a. contra României).

În consecință, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat și, conform cu art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., îl va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul R.C.I.

împotriva

deciziei nr. 60 din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.