ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 860/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 860/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții D.V., D.A. și B.L. au

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la restituirea prin echivalent la valoarea reală

de circulație (din care se vor scădea despăgubirile actualizate în baza Legii

nr. 112/1995) a imobilului situat în București, str. D.T., sector 5 și a

imobilului situat în București, str. T.I., sector 5, ambele trecute în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și obligarea pârâtului la

plata sumei de 200 RON pe zi de întârziere, reprezentând daune moratorii,

începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a

hotărârii ce se va pronunța.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, la datele de 7 decembrie 2009 și respectiv

21 decembrie 2009, cu o întârziere de aproximativ 8 ani de zile au fost

soluționate notificările formulate de autoarea lor, defuncta B.V., prin

emiterea Dispozițiilor nr. 12294 din 7 decembrie 2009 și respectiv nr. 12436

din 21 decembrie 2009.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe disp. art. 480 - 481 C. civ., pe dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului și pe Recomandarea Comitetului de Miniștri ai

Consiliului European adoptat la 12 mai 2004.

Prin Sentința civilă

nr. 1319 din 29 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea reclamanților, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că obligarea statului la despăgubiri în cadrul

procedurii unei acțiuni directe formulate împotriva Statului Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi justificată pe ideea existenței

unui "bun" sau "speranțe legitime", în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a reținut în acest

sens că, în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că

art. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

În această situație,

tribunalul a considerat că, dacă Convenția nu impune statelor obligația de a

restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe

cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept

la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea, fie

legislativă, fie administrativă sau provenind din practicile aplicate de

diferite autorități, s-a considerat că este un factor important, ce trebuie

luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se

dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea

obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această

materie, Statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent au loc în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr.

247/2005, situație în care tribunalul a apreciat că exigențele coerenței și certitudinii

statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea

măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv se impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, care trebuie să respecte

regulile adoptate pentru restituirea în natură sau prin echivalent.

Astfel, tribunalul a

reținut că admiterea acțiunii direct împotriva pârâtului Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu reprezintă o măsură de natură a

asigura coerența și certitudinea impuse de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauzele pronunțate împotriva României.

Dimpotrivă, prin

ignorarea reglementării existente, respectiv procedura administrativ

jurisdicțională prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-ar schimba

doar debitorul, în condițiile în care și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor este tot un reprezentant al Statului, fără a realiza un mecanism

eficient pentru plata în termen rezonabil a despăgubirilor, singura consecință

fiind cea a creării unei noi practici neunitare și nesigure pentru creditori.

Chiar dacă, așa cum a

reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze, România nu a

făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare despăgubiri, prin

listarea la bursă a Fondului Proprietatea pe data de 25 ianuarie 2010,

tribunalul a apreciat că, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum

tot Curtea Europeană a reținut în numeroase cauze, în ultima vreme s-au

înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate.

Or, crearea unei

jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu

reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și o

schimbare a mecanismului legal de acordare a despăgubirilor, lucru apreciat ca

fiind de natură să încalce chiar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Prin Decizia civilă

nr. 266 A din 25 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Situația de drept

invocată de apelanții-reclamanți a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, prin Decizia nr.

27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii și publicată în Monitorul

Oficial la data de 17 februarie 2012.

În considerentele

deciziei obligatorii mai sus menționate, instanța supremă a reținut că

acțiunile directe îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul

dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ. și al art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite,

deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește

neconcordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, invocată și de

reclamanți în prezenta cauză, Înalta Curte a constatat că jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale

Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În materia imobilelor

trecute în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

Statul Român a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii să aibă loc în condițiile expres reglementate de Legea nr. 10/2001

și de Legea nr. 247/2005, dispoziții de la care reclamanții, în calitate de

persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, astfel cum s-a decis

deja prin dispozițiile menționate în acțiune, nu pot deroga.

Parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanță,

aspect reamintit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza pilot

Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, iar faptul că în prezent mecanismul

stabilit prin lege specială pentru acordarea efectivă a despăgubirilor prezintă

unele disfuncționalități, nu reprezintă motiv suficient pentru înlocuirea

procedurii speciale reglementată de stat cu o altă procedură judiciară,

reglementată de dreptul comun, în detrimentul clar al Convenției, al coerenței

și certitudinii impusă de aceasta.

O astfel de

disfuncționalitate impune, cum în mod corect a reținut și tribunalul, obligația

Statului Român, ca în termenul stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza pilot menționată anterior, să ia măsurile care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 al Convenției și

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a subliniat însă că și în această situație, statului trebuie

să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să

garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile

de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare.

În aceste condiții,

în mod corect tribunalul a apreciat că soluționarea cererilor de despăgubire

într-un termen rezonabil este o sarcină ce revine statului, mai exact

legislativului, prin reglementări clare și concise, și nu instanței de

judecată, care are rolul de a interpreta și aplica această reglementare

raporturilor juridice dintre părți.

A considera altfel,

ar reprezenta atât o încălcare a recomandărilor clare făcute de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului Statului Român în cauza pilot Maria Atanasiu

ș.a. contra României, cât și o încălcare a principiului separației puterilor în

stat, dar mai ales a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în

cadrul căreia implementarea cu coerență și certitudine a soluției de restituire

adoptată de un stat membru este ridicată la nivel de principiu.

Nu au fost încălcate

de instanța de fond dispozițiile Codului de procedură civilă privind executarea

silită, în condițiile în care chiar apelanții-reclamanți recunosc existența

unor proceduri speciale pentru valorificarea creanțelor împotriva statului,

proceduri care exclud în tot sau în parte aplicarea legii generale care

reglementează această materie.

Reținând evidenta

discriminare care s-ar crea prin primirea acțiunii de față, între persoanele

care, aflându-se în aceeași situație cu apelanții-reclamanți, au ales legea

specială pentru valorificarea dreptului lor la restituire și cele care,

ignorând dispozițiile legii speciale, au ales calea acțiunii de drept comun,

instanța de fond, nu numai că nu a depășit atributele puterii judecătorești,

astfel cum au susținut reclamanții, dar a dat eficiență unei alte reguli

ridicată la rang de principiu în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, cea a nediscriminării.

Faptul că în prezent,

participația statului la Fondul Proprietatea este foarte mică, îngreunează

într-adevăr procesul de despăgubire a foștilor proprietari, iar statul trebuie

să ia măsurile necesare pentru înlăturarea acestor dificultăți, cum a statuat

și instanța europeană, dar acesta nu este un motiv suficient pentru care

instanța de judecată națională, prin încălcarea unor principii fundamentale din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului să soluționeze diferit

cereri de restituire formulate de persoane aflate în aceeași situație, după cum

acestea au apelat sau nu la legea specială.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, indicând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în

tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Instanța de apel a

aplicat în speță Decizia nr. 27/2011 pronunțată de instanța supremă în recursul

în interesul legii, cu încălcarea principiului neretroactivității legii în timp

și a principiului securității, predictibilității și coerenței legislative,

prevăzut de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. În mod eronat

instanța a avut în vedere doar dispozitivul deciziei pronunțată în recursul în

interesul legii, și nu și considerentele acestuia, care fac corp comun cu

acesta. Pentru imobilul în cauză nu se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Susțin că pentru

imobilele nerestituite în natură, după luna ianuarie 2012 statul și-a epuizat

întreaga participație la Fondul Proprietatea, situație ce nu a fost avută în vedere,

ca și premisă, la pronunțarea Deciziei nr. 27/2011. Noua realitate juridică a

fost asumată de intimat prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012.

Instanța a nesocotit

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ce privește existența în patrimoniul

reclamanților a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional. Invocă hotărârea Marin și Gheorghe Rădulescu contra României.

Arată că legislația

specială de reparație nu este doar nefuncțională, ci și caducă, inaplicabilă și

inexistentă în prezent.

Discriminarea

reținută de instanța de apel între categoriile de persoane aflate în situații

similare cu reclamanții, din care unele au ales legea specială, iar altele

calea dreptului comun, rezidă din lipsa de diligență și pragmatism a acestora.

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: în drept, potrivit

prevederilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Or, prin Decizia în

interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată M. Of. nr.

120/12.02.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile (pct. 2).

Decizia în interesul

legii menționată are caracter obligatoriu pentru toate instanțele

judecătorești, caz în care instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ., avea a constata cu privire la

incidența dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către

reclamanți.

Așa cum arată chiar

denumirea acestuia și astfel cum rezultă și din dispozițiile legale în materie

(art. 414

2

C. proc. pen. și art. 329 C. proc. civ.), recursul în

interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra situației părților din

proces, ci are ca scop asigurarea interpretării și aplicării unitare a legilor

substanțiale și de procedură pe întreg teritoriul țării.

În conformitate cu

dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție "Înalta Curte de Casație

și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către

celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale." Deciziile

pronunțate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala

modalitate prin care instanța supremă îndeplinește atribuția constituțională de

a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. De aceea, recursul în

interesul legii nu este numai o instituție procedurală civilă și penală, dar,

în același timp, este o instituție care își are fundamentul juridic în norma

constituțională mai sus menționată.

Momentul de la care

deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul legii produc efecte

juridice este cel al publicării în Monitorul Oficial. Această soluție este

impusă de caracterul general obligatoriu al deciziilor, precum și de calitatea

lor de sursă a dreptului, ceea ce evident le diferențiază sub aspectul naturii

juridice de alte categorii de hotărâri judecătorești.

Prin urmare, prin

reținerea incidenței dezlegării problemei de drept supusă analizei de către

reclamanți, instanța nu a încălcat principiul neretroactivității legii în timp

sau pe cel al securității circuitului civil, ci s-a raportat la dezlegările

date de instanța supremă referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a

legii.

Acțiunea de

despăgubire bănească formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul român,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 6 și 13 din

această convenție privea în mod necontestat, imobile pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, contrar celor

susținute de recurenți.

Or, potrivit

considerentelor deciziei în interesul legii amintite, o astfel de acțiune

civilă, în despăgubire bănească, directă, îndreptată împotriva statului, sub

motiv de inaplicabilitate, pentru diverse argumente, a dispozițiilor legii

speciale, ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Potrivit acelorași

considerente, dispozițiile art. 13 din Convenție, astfel cum au fost

interpretate de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu

deschid părților calea unui recurs național în convenționalitate, prin care să

se permită combaterea unei legi sub motiv că este contrară Convenției sau de

protocoalele sale adiționale, ci le garantează o cale de atac care să pună în

discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele

Convenției.

Rezultă că, în baza

acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura legea națională, cum

eronat pretinde reclamantul, sub motiv că nu ar corespunde Convenției europene,

ci este obligat să aplice legea existentă în concordanță cu principiile

degajate din blocul de convenționalitate.

Mai mult, potrivit

considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, nu se poate accepta ideea

că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio

garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție

compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

Totodată, cât

privește parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 de către persoanele interesate în obținerea titlului

de despăgubire, s-a statuat că este compatibilă cu limitările acceptate de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță,

prevăzut de art. 6 (1) din Convenție, aspect reamintit și în hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful

115), caz în care nici critica formulată de reclamanți în acest sens nu poate

fi primită.

Criticile privind

greșita respingere a cererii de acordare de despăgubiri bănești sub forma

solicitată nu sunt fondate, deoarece, pe de o parte, astfel cum s-a motivat

anterior, chiar reclamanții au ales aplicarea legii speciale, iar, pe de altă

parte, această lege nu mai prevedea, în momentul la care pricina se judeca pe

fond, acordarea de despăgubiri bănești.

Odată cu modificarea

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin.

(2) posibilitatea acordării acestui tip de despăgubire. Dispozițiile prin care

s-a recunoscut dreptul reclamanților au fost emise la data de 7 decembrie 2009

și 21 decembrie 2009, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19

iulie 2005.

În consecință,

modalitățile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la

care se face referire în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată,

conform modificărilor legislative care erau în vigoare la momentul soluționării

cauzei pe fond, iar la acel moment textul menționat nu prevedea posibilitatea

acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

bănești, astfel că instanța nu putea dispune obligarea pârâtului la acordarea

acestui tip de măsuri reparatorii.

Relativ la

constatările din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care

reclamanții fac referire în scopul susținerii apărării privitoare la

ineficiența procedurii legale de despăgubire, se observă că privesc o perioadă

de timp anterioară, în care Fondul Proprietatea nu era eficient, deficiență

care nu s-a dovedit că ar mai fi perpetuată și în prezent.

Imposibilitatea

acordărilor despăgubirilor bănești în forma solicitată de reclamanți are la

bază mai multe argumente, astfel cum vom detalia în cele ce urmează.

Primul argument

pornește de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale

aplicabile în materia imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, Legea nr.

10/2001, care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda

despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele menționate în Legea nr.

247/2005.

Astfel, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în

Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma a se stabili

prin lege specială, potrivit art. 40 iar, după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată

odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost

abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care

acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de

valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire.

Deși în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea

chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși,

despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal

existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea

nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților devine

reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor, conform

art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007,

a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate,

posibilitate suspendată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Valorificarea

titlurilor de despăgubire se realizează în modalitățile prevăzute de Secțiunea

I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în funcție de valoarea despăgubirilor,

fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acțiuni la Fondul

Proprietatea, după distincțiile prevăzute de art. 18

1

alin. (1), (2)

și (3) lit. a) și b).

În privința Fondului

Proprietatea, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, acesta funcționează sub forma unei societăți de investiții de tip

închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar

unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane

fizice sau juridice, potrivit acestei legi. Transmiterea acțiunilor din

proprietatea statului se realizează, fie prin transfer direct către persoanele

despăgubite, respectiv deținătorilor de titluri de despăgubire și/sau de

conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul ofertei/ofertelor

publice de vânzare lansate de Ministerul Finanțelor Publice care va putea

derula oferta publică de vânzare conform prevederilor Legii nr. 297/2007, cu

modificările și completările ulterioare și reglementărilor Comisiei Naționale a

Valorilor Mobiliare.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ, până la finalizarea

procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice va reprezenta statul

român ca acționar al Fondului Proprietatea și va exercita toate drepturile care

decurg din această calitate.

În conformitate cu

prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și

persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și

el participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor Publice, afară

de cazurile în care legea nu stabilește o altă reprezentare.

Or, calitatea pe care

Statul Român o are în cadrul Fondului "Proprietatea" este aceea de

unic acționar inițial, păstrându-și această calitate și în raport de persoanele

care dobândesc, pe parcursul funcționării Fondului, acțiuni ori titluri de

conversiune la acesta.

Raporturile juridice

care se nasc în virtutea acestei calități se plasează pe două paliere:

raporturile juridice dintre acționari și raporturile juridice dintre acționari

și o societate care funcționează pe o piață reglementată și care se nasc, se

modifică ori se sting în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, rep., Legea

nr. 297/2004 privind piața de capital și Instrucțiunile Comisiei Naționale de

Valori Mobiliare, emise în aplicarea legii.

De asemenea, și

raporturile juridice dintre societate ori acționari, pe de o parte, și terți,

pe de altă parte, nu se pot naște în afara unui cadru legal, astfel încât, nici

calitatea Statului Român, de acționar la Fondul "Proprietatea" nu îi

poate conferi acestuia, în lipsa unui raport juridic suficient configurat în

dreptul intern, calitate procesuală pasivă în litigiile analizate prin care se

solicită obligarea sa la despăgubiri aferente imobilelor ce nu pot fi

restituite în natură.

Din succesiunea

modificărilor legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles

să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la

plata către reclamanți a despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de

circulație a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât, pârâtul nu a avut

calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate

între persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic

de drept material dedus judecății.

Cu toate acestea,

reclamanții au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor. Or, realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de

legea internă, prin raportare la jurisprudența europeană, ar fi posibilă numai

în situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a Convenției

Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul

nerespectării garanțiilor procedurale.

Înlăturarea unor

dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul

priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența

Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din

Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi

formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea

sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de

recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din

Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea

cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea

mecanismului judiciar național.

Împrejurarea că

Fondul Proprietatea, în opinia reclamanților, nu funcționează de o manieră care

să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui

instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare

directă a statului la acordarea de despăgubiri bănești către reclamanți, căci o

astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanța

ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a

puterii legislative.

Statul Român trebuie

să soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale căror bunuri au

fost trecute în proprietatea statului, prin măsuri coerente de ordin

legislativ, administrativ și prin activitatea instanțelor de judecată în limita

competențelor acestora.

Dreptul de acces la o

instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și 13 al

Convenției, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare față de

art. 13 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13.

Astfel cum s-a

arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, care să determine o înlăturare a

aplicării legii interne și o aplicare directă a acesteia, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituția României.

Însă, așa cum Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze împotriva României

(Viașu, Matache, Katz, Faimblat, Atanasiu c. României), motivul constatării

nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a cărui

imobil a fost naționalizat de către stat în mod abuziv a fost imposibilitatea

punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate

datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea.

Astfel fiind,

sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor

legislative sau încălcării de către instanțe a dreptului la un proces

echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu

atribuții executive, a obligațiilor pe care și le-a asumat prin lege.

Fiecărui stat

semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul

de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea și cuantumul pe care puterea

legiuitoare le-a dorit.

Constatând că a fost

nejustificat de generoasă pentru posibilitățile materiale pe care le avea,

puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea

ce privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora,

iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul

Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent să

îl facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor

recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei

obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal,

puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligență a puterii executive

pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și

nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nicio certitudine că statul va

putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți

deținătorii unui bun în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 vor uza

de o astfel de acțiune directă împotriva statului.

Condamnările multiple

ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au determinat

executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât

Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia că nici după obligarea

directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești nu există siguranța că

aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deși este cunoscută

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că faza de

executare face parte din cursul procesului civil, (astfel cum Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a decis în cauzele Croitoru, Abramiuc, Șandor, Ruianu c.

României etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi

nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, se constată că nu se poate crea un cadru procesual nou, numai luând în

considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin

dispozițiile primarului, ca urmare a suspendării plății despăgubirilor, până la

data de 15 mai 2013 prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012

privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ

necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției.

În atare condiții,

constatând că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, hotărârea atacată

fiind pronunțată de instanța de apel în concordanță cu cele statuate prin

decizia în interesul legii, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat,

recursul dedus judecății de către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții D.V. și D.A. împotriva Deciziei civile nr. 266 A din 25

iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.

Procesat de GGC - GV