ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 860/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții D.V., D.A. și B.L. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prin echivalent la valoarea reală de circulație (din care se vor scădea despăgubirile actualizate în baza Legii nr. 112/1995) a imobilului situat în București, str. D.T., sector 5 și a imobilului situat în București, str. T.I., sector 5, ambele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON pe zi de întârziere, reprezentând daune moratorii, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, la datele de 7 decembrie 2009 și respectiv 21 decembrie 2009, cu o întârziere de aproximativ 8 ani de zile au fost soluționate notificările formulate de autoarea lor, defuncta B.V., prin emiterea Dispozițiilor nr. 12294 din 7 decembrie 2009 și respectiv nr. 12436 din 21 decembrie 2009. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 480 - 481 C. civ., pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și pe Recomandarea Comitetului de Miniștri ai Consiliului European adoptat la 12 mai 2004. Prin Sentința civilă nr. 1319 din 29 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamanților, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că obligarea statului la despăgubiri în cadrul procedurii unei acțiuni directe formulate împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi justificată pe ideea existenței unui "bun" sau "speranțe legitime", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. S-a reținut în acest sens că, în cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că art. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

În această situație, tribunalul a considerat că, dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea, fie legislativă, fie administrativă sau provenind din practicile aplicate de diferite autorități, s-a considerat că este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie, Statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent au loc în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, situație în care tribunalul a apreciat că exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv se impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, care trebuie să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau prin echivalent. Astfel, tribunalul a reținut că admiterea acțiunii direct împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu reprezintă o măsură de natură a asigura coerența și certitudinea impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pronunțate împotriva României.

Dimpotrivă, prin ignorarea reglementării existente, respectiv procedura administrativ jurisdicțională prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-ar schimba doar debitorul, în condițiile în care și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este tot un reprezentant al Statului, fără a realiza un mecanism eficient pentru plata în termen rezonabil a despăgubirilor, singura consecință fiind cea a creării unei noi practici neunitare și nesigure pentru creditori. Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare despăgubiri, prin listarea la bursă a Fondului Proprietatea pe data de 25 ianuarie 2010, tribunalul a apreciat că, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a reținut în numeroase cauze, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate.

Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și o schimbare a mecanismului legal de acordare a despăgubirilor, lucru apreciat ca fiind de natură să încalce chiar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin Decizia civilă nr. 266 A din 25 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Situația de drept invocată de apelanții-reclamanți a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, prin Decizia nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial la data de 17 februarie 2012. În considerentele deciziei obligatorii mai sus menționate, instanța supremă a reținut că acțiunile directe îndreptate împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ. și al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește neconcordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, invocată și de reclamanți în prezenta cauză, Înalta Curte a constatat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În materia imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Statul Român a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii să aibă loc în condițiile expres reglementate de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, dispoziții de la care reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, astfel cum s-a decis deja prin dispozițiile menționate în acțiune, nu pot deroga.

Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza pilot Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, iar faptul că în prezent mecanismul stabilit prin lege specială pentru acordarea efectivă a despăgubirilor prezintă unele disfuncționalități, nu reprezintă motiv suficient pentru înlocuirea procedurii speciale reglementată de stat cu o altă procedură judiciară, reglementată de dreptul comun, în detrimentul clar al Convenției, al coerenței și certitudinii impusă de aceasta. O astfel de disfuncționalitate impune, cum în mod corect a reținut și tribunalul, obligația Statului Român, ca în termenul stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot menționată anterior, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat însă că și în această situație, statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare. În aceste condiții, în mod corect tribunalul a apreciat că soluționarea cererilor de despăgubire într-un termen rezonabil este o sarcină ce revine statului, mai exact legislativului, prin reglementări clare și concise, și nu instanței de judecată, care are rolul de a interpreta și aplica această reglementare raporturilor juridice dintre părți.

A considera altfel, ar reprezenta atât o încălcare a recomandărilor clare făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Statului Român în cauza pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României, cât și o încălcare a principiului separației puterilor în stat, dar mai ales a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cadrul căreia implementarea cu coerență și certitudine a soluției de restituire adoptată de un stat membru este ridicată la nivel de principiu. Nu au fost încălcate de instanța de fond dispozițiile Codului de procedură civilă privind executarea silită, în condițiile în care chiar apelanții-reclamanți recunosc existența unor proceduri speciale pentru valorificarea creanțelor împotriva statului, proceduri care exclud în tot sau în parte aplicarea legii generale care reglementează această materie.

Reținând evidenta discriminare care s-ar crea prin primirea acțiunii de față, între persoanele care, aflându-se în aceeași situație cu apelanții-reclamanți, au ales legea specială pentru valorificarea dreptului lor la restituire și cele care, ignorând dispozițiile legii speciale, au ales calea acțiunii de drept comun, instanța de fond, nu numai că nu a depășit atributele puterii judecătorești, astfel cum au susținut reclamanții, dar a dat eficiență unei alte reguli ridicată la rang de principiu în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cea a nediscriminării.

Faptul că în prezent, participația statului la Fondul Proprietatea este foarte mică, îngreunează într-adevăr procesul de despăgubire a foștilor proprietari, iar statul trebuie să ia măsurile necesare pentru înlăturarea acestor dificultăți, cum a statuat și instanța europeană, dar acesta nu este un motiv suficient pentru care instanța de judecată națională, prin încălcarea unor principii fundamentale din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului să soluționeze diferit cereri de restituire formulate de persoane aflate în aceeași situație, după cum acestea au apelat sau nu la legea specială. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Instanța de apel a aplicat în speță Decizia nr. 27/2011 pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, cu încălcarea principiului neretroactivității legii în timp și a principiului securității, predictibilității și coerenței legislative, prevăzut de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. În mod eronat instanța a avut în vedere doar dispozitivul deciziei pronunțată în recursul în interesul legii, și nu și considerentele acestuia, care fac corp comun cu acesta. Pentru imobilul în cauză nu se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Susțin că pentru imobilele nerestituite în natură, după luna ianuarie 2012 statul și-a epuizat întreaga participație la Fondul Proprietatea, situație ce nu a fost avută în vedere, ca și premisă, la pronunțarea Deciziei nr. 27/2011. Noua realitate juridică a fost asumată de intimat prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012. Instanța a nesocotit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ce privește existența în patrimoniul reclamanților a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional. Invocă hotărârea Marin și Gheorghe Rădulescu contra României. Arată că legislația specială de reparație nu este doar nefuncțională, ci și caducă, inaplicabilă și inexistentă în prezent. Discriminarea reținută de instanța de apel între categoriile de persoane aflate în situații similare cu reclamanții, din care unele au ales legea specială, iar altele calea dreptului comun, rezidă din lipsa de diligență și pragmatism a acestora.

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: în drept, potrivit prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I." Or, prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată M. Of.

nr. 120/12.02.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile (pct. 2). Decizia în interesul legii menționată are caracter obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, caz în care instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., avea a constata cu privire la incidența dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamanți. Așa cum arată chiar denumirea acestuia și astfel cum rezultă și din dispozițiile legale în materie (art. 414 2 C. proc. pen. și art. 329 C. proc. civ.), recursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra situației părților din proces, ci are ca scop asigurarea interpretării și aplicării unitare a legilor substanțiale și de procedură pe întreg teritoriul țării. În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale." Deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanța supremă îndeplinește atribuția constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii.

De aceea, recursul în interesul legii nu este numai o instituție procedurală civilă și penală, dar, în același timp, este o instituție care își are fundamentul juridic în norma constituțională mai sus menționată. Momentul de la care deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul legii produc efecte juridice este cel al publicării în Monitorul Oficial. Această soluție este impusă de caracterul general obligatoriu al deciziilor, precum și de calitatea lor de sursă a dreptului, ceea ce evident le diferențiază sub aspectul naturii juridice de alte categorii de hotărâri judecătorești. Prin urmare, prin reținerea incidenței dezlegării problemei de drept supusă analizei de către reclamanți, instanța nu a încălcat principiul neretroactivității legii în timp sau pe cel al securității circuitului civil, ci s-a raportat la dezlegările date de instanța supremă referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Acțiunea de despăgubire bănească formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul român, întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 6 și 13 din această convenție privea în mod necontestat, imobile pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, contrar celor susținute de recurenți. Or, potrivit considerentelor deciziei în interesul legii amintite, o astfel de acțiune civilă, în despăgubire bănească, directă, îndreptată împotriva statului, sub motiv de inaplicabilitate, pentru diverse argumente, a dispozițiilor legii speciale, ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Potrivit acelorași considerente, dispozițiile art. 13 din Convenție, astfel cum au fost interpretate de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschid părților calea unui recurs național în convenționalitate, prin care să se permită combaterea unei legi sub motiv că este contrară Convenției sau de protocoalele sale adiționale, ci le garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. Rezultă că, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura legea națională, cum eronat pretinde reclamantul, sub motiv că nu ar corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în concordanță cu principiile degajate din blocul de convenționalitate.

Mai mult, potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție. Totodată, cât privește parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către persoanele interesate în obținerea titlului de despăgubire, s-a statuat că este compatibilă cu limitările acceptate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, prevăzut de art. 6 (1) din Convenție, aspect reamintit și în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115), caz în care nici critica formulată de reclamanți în acest sens nu poate fi primită.

Criticile privind greșita respingere a cererii de acordare de despăgubiri bănești sub forma solicitată nu sunt fondate, deoarece, pe de o parte, astfel cum s-a motivat anterior, chiar reclamanții au ales aplicarea legii speciale, iar, pe de altă parte, această lege nu mai prevedea, în momentul la care pricina se judeca pe fond, acordarea de despăgubiri bănești. Odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării acestui tip de despăgubire.

Dispozițiile prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților au fost emise la data de 7 decembrie 2009 și 21 decembrie 2009, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005. În consecință, modalitățile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la care se face referire în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată, conform modificărilor legislative care erau în vigoare la momentul soluționării cauzei pe fond, iar la acel moment textul menționat nu prevedea posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești, astfel că instanța nu putea dispune obligarea pârâtului la acordarea acestui tip de măsuri reparatorii.

Relativ la constatările din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care reclamanții fac referire în scopul susținerii apărării privitoare la ineficiența procedurii legale de despăgubire, se observă că privesc o perioadă de timp anterioară, în care Fondul Proprietatea nu era eficient, deficiență care nu s-a dovedit că ar mai fi perpetuată și în prezent. Imposibilitatea acordărilor despăgubirilor bănești în forma solicitată de reclamanți are la bază mai multe argumente, astfel cum vom detalia în cele ce urmează. Primul argument pornește de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, Legea nr. 10/2001, care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele menționate în Legea nr. 247/2005.

Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40 iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001. De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire.

Deși în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși, despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor. Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate, posibilitate suspendată prin O.U.G.

nr. 62/2010. Valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează în modalitățile prevăzute de Secțiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în funcție de valoarea despăgubirilor, fie prin emiterea de titluri de plată, fie prin conversie de acțiuni la Fondul Proprietatea, după distincțiile prevăzute de art. 18 1 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și b). În privința Fondului Proprietatea, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acesta funcționează sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, potrivit acestei legi.

Transmiterea acțiunilor din proprietatea statului se realizează, fie prin transfer direct către persoanele despăgubite, respectiv deținătorilor de titluri de despăgubire și/sau de conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul ofertei/ofertelor publice de vânzare lansate de Ministerul Finanțelor Publice care va putea derula oferta publică de vânzare conform prevederilor Legii nr. 297/2007, cu modificările și completările ulterioare și reglementărilor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice va reprezenta statul român ca acționar al Fondului Proprietatea și va exercita toate drepturile care decurg din această calitate.

În conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și el participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea nu stabilește o altă reprezentare. Or, calitatea pe care Statul Român o are în cadrul Fondului "Proprietatea" este aceea de unic acționar inițial, păstrându-și această calitate și în raport de persoanele care dobândesc, pe parcursul funcționării Fondului, acțiuni ori titluri de conversiune la acesta.

Raporturile juridice care se nasc în virtutea acestei calități se plasează pe două paliere: raporturile juridice dintre acționari și raporturile juridice dintre acționari și o societate care funcționează pe o piață reglementată și care se nasc, se modifică ori se sting în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, rep., Legea nr. 297/2004 privind piața de capital și Instrucțiunile Comisiei Naționale de Valori Mobiliare, emise în aplicarea legii. De asemenea, și raporturile juridice dintre societate ori acționari, pe de o parte, și terți, pe de altă parte, nu se pot naște în afara unui cadru legal, astfel încât, nici calitatea Statului Român, de acționar la Fondul "Proprietatea" nu îi poate conferi acestuia, în lipsa unui raport juridic suficient configurat în dreptul intern, calitate procesuală pasivă în litigiile analizate prin care se solicită obligarea sa la despăgubiri aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură.

Din succesiunea modificărilor legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate în mod abuziv, astfel încât, pârâtul nu a avut calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic de drept material dedus judecății. Cu toate acestea, reclamanții au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor. Or, realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudența europeană, ar fi posibilă numai în situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor procedurale.

Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Împrejurarea că Fondul Proprietatea, în opinia reclamanților, nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri bănești către reclamanți, căci o astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanța ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative. Statul Român trebuie să soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului, prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ și prin activitatea instanțelor de judecată în limita competențelor acestora.

Dreptul de acces la o instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și 13 al Convenției, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare față de art. 13 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13. Astfel cum s-a arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care să determine o înlăturare a aplicării legii interne și o aplicare directă a acesteia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Însă, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze împotriva României (Viașu, Matache, Katz, Faimblat, Atanasiu c. României), motivul constatării nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a cărui imobil a fost naționalizat de către stat în mod abuziv a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea. Astfel fiind, sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor legislative sau încălcării de către instanțe a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu atribuții executive, a obligațiilor pe care și le-a asumat prin lege.

Fiecărui stat semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea și cuantumul pe care puterea legiuitoare le-a dorit. Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilitățile materiale pe care le avea, puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora, iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent să îl facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligență a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nicio certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți deținătorii unui bun în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 vor uza de o astfel de acțiune directă împotriva statului.

Condamnările multiple ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au determinat executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia că nici după obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești nu există siguranța că aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deși este cunoscută jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că faza de executare face parte din cursul procesului civil, (astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauzele Croitoru, Abramiuc, Șandor, Ruianu c. României etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, se constată că nu se poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin dispozițiile primarului, ca urmare a suspendării plății despăgubirilor, până la data de 15 mai 2013 prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției. În atare condiții, constatând că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, hotărârea atacată fiind pronunțată de instanța de apel în concordanță cu cele statuate prin decizia în interesul legii, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății de către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.V. și D.A. împotriva Deciziei civile nr. 266 A din 25 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - GV