ÎCCJ, decizie (scj.ro #130113)

Imobil restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 în cadrul procedurii judiciare. Momentul de la care deținătorul imobilului notificat devine de rea-credință. Restituirea fructelor civile.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001

-notificare

-titlu de proprietate

-fructe civile

-bună-credință

C.civ. din 1864, art. 485, art. 486, art. 487

C.proc.civ. din 1865, art. 377

Potrivit dispozițiilor art.377 alin. (1) C.proc.civ., hotărârile date în apel sunt hotărâri definitive, astfel că, de la acest moment, ele dobândesc și caracter executoriu.

Prin urmare, data la care hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 - constatându-se calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului notificat - a devenit definitivă, este momentul la care deținătorul imobilului a cunoscut viciile titlului său, devenind astfel aplicabile dispozițiile art.487 C.civ. și, deci, este ținut a restitui proprietarului fructele civile produse de imobil până la data predării efective a bunului. Buna sau reaua credință a posesorului care încasează fructele civile se raportează la caracterul constitutiv de drept real al hotărârii judecătorești, prezumția de bună credință încetând la data la care s-a recunoscut dreptul persoanei îndreptățite, cu titlu definitiv și s-a impus în sarcina deținătorului obligația corelativă de a restitui imobilul.

Secția I civilă, decizia nr. 743 din 30 martie 2016

Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2011 pe rolul Tribunalul București, reclamanta Academia Română a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, la plata fructelor civile (chiriile încasate de pârâtă) pe ultimii trei ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată, precum și la plata dobânzilor legale aferente acestei sume, cu referire la imobilul situat în București care a fost retrocedat, prin hotărâre judecătorească, reclamantei.

La data de 01.04.2013 pârâta a formulat cerere reconvențională și a solicitat ca, în situația în care se va dispune obligarea  RAAPPS la plata fructelor civile – chiriile încasate pentru imobil și dobânzile aferente acestor sume, să fie obligată reclamanta pârâtă la plata cheltuielilor efectuate cu administrarea și conservarea imobilului în septembrie 2008 – decembrie 2011 în valoare totală de 276.785,59 lei și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr.104 din 26.01.2015 Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta pârâtă; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta RA APPS, ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a depus la data de 09.06.2005, în temeiul Legii nr.10/2001, notificarea nr. 424, la pârâta RAAPPS, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 981 mp și clădire cu suprafața construită de 372

mp. Prin decizia nr.271 din 27.08.2007 emisă de pârâta RAAPPS s-a respins notificarea.

Prin sentința nr.1431 din 11.12.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă  (definitivă și irevocabilă la data de 09.05.2011 prin respingerea apelului și recursului), s-a admis cererea precizată formulată de reclamantă, s-a anulat decizia nr.271 din 27.08.2007 emisă de pârâta RAAPPS, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită, pârâta fiind obligată la restituirea în natură a imobilului  compus din teren în suprafață de 925  mp și construcțiile edificate pe acesta, respectiv corpul principal cu suprafață construită de 259 mp, corpul de clădire anexă în suprafață de 131 mp  și corpul de clădire utilitar în suprafață de 6 mp. Reclamanta a fost obligată să achite pârâtei suma de 10.982 lei reprezentând valoarea de piață a corpului de clădire utilitar. Pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

La data de 17.06.2011 reclamanta a adresat o solicitare pârâtei de stabilire a unei întâlniri

pentru reglementarea pe cale amiabilă a procedurilor de predare-primire a contractului de închiriere.

Așa cum a rezultat din adresa comunicată de reclamantă pârâtei  la data de 01.07.2011 reprezentanții părților s-au întâlnit la data de 22.06.2011, rezultatul întâlnirii fiind consemnat într-o minută nedepusă la dosar. Prin aceeași adresă reclamanta a solicitat  punerea în executare a sentinței civile nr. 1431/2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă până la data de 31.07.2011, comunicând  sentința și decizia nr. 3766/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție  legalizate.

La data de 08.07.2011, pârâta a solicitat reclamantei depunerea sentinței civile învestită cu formulă executorie, precum și o copie legalizată a deciziei nr. 3766/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. La data de 01.08.2011 reclamanta a comunicat pârâtei copii legalizate ale hotărârilor judecătorești solicitate și a arătat că transmiterea titlului executoriu excede cadrului legal.

La data de 08.12.2011 pârâta a predat reclamantei imobilul, împrejurare necontestată de părți.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv contractul de închiriere nr. xxx6/2004 și actul adițional, a rezultat că imobilul a fost închiriat de pârâtă până la data de 31.12.2012.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata fructelor civile încasate de pârâtă pe perioada cuprinsă între data formulării notificării și data predării, cu luarea în considerare a termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani, respectiv pe perioada 29.09.2009 - 8.12.2011.

Din raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, astfel cum acesta a fost corectat, a rezultat că valoarea fructelor civile, respectiv chiria încasată pe perioada solicitată este de 288.100 euro, respectiv 1.257.350 lei.

În ceea ce privește cererea reconvențională, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză contabilă care a stabilit venitul net încasat de pârâtă ca urmare a administrării imobilului raportat la chiria încasată și cheltuielile efectuate cu administrarea acestuia. Expertul a constatat că venitul net pe perioada 29.09.2009 - 8.12.2011 este de 789.480,29 lei.

Tribunalul a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod civil, raportat la art.103 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care prevede că obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, la data săvârșirii lor. În speță s-a invocat săvârșirea unei faptei ilicite de către pârâtă la data de 29.09.2009, dată la care în vigoare era vechiul Cod civil.

Vechiul Cod civil reglementează efectele acțiunii în revendicare admisă, astfel cum acestea decurg din dispozițiile art. 480-487 C.civ. În ceea ce privește fructele încasate se  prevede că în cazul posesorului de bună credință fructele se cuvin acestuia până la data introducerii acțiunii în revendicare, iar după această dată se restituie proprietarului, iar dacă posesorul a fost de rea credință acesta este obligat să restituie toate fructele lucrului.

În cauză, reclamantei i s-a restituit în natură imobilul ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr.10/2001. Prin urmare, în aprecierea bunei credințe a posesorului imobilului și a datei de la care i se cuvin proprietarului fructele încasate, nu se poate face abstracție de dispozițiile acestei legi speciale care reglementează situația restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Așa cum rezultă din prevederile Legii nr.10/2001 simpla depunere a notificării nu constituie și recunoașterea dreptului la restituirea imobilului. Depunerea notificării este urmată de o procedură administrativă care se finalizează cu emiterea unei decizii de către unitatea deținătoare, această procedură putând fi continuată de o procedură jurisdicțională în fața instanțelor competente.

În cauză, reclamanta a depus notificarea pentru restituirea imobilului la data de 09.06.2005.

Faza administrativă a soluționării notificării depuse s-a finalizat prin decizia nr.271 din 28.08.2007, pârâta RAAPPS, în calitate de unitate deținătoare, respingând notificarea. În fața instanței de judecată dreptul reclamantei  de restituire a imobilului a fost  recunoscut prin pronunțarea sentinței civile nr.1431 din 11.12.2009 de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă la data de 09.05.2011 prin respingerea apelului și recursului.

Prin urmare, tribunalul a constatat că dreptul reclamantei la restituirea imobilului a fost recunoscut în mod definitiv și irevocabil la data de 09.05.2011.

La această dată pârâta a cunoscut despre viciile titlului aflat la baza posesiei sale în considerarea  dispozițiilor art. 487 C.civ.

Cererea reclamantei de punere în aplicare a sentinței pe cale amiabilă s-a formulat la data de 16.06.2011 urmată de o întâlnire a reprezentanților ambelor părți la data de 22.06.2011 concretizată printr-o minută. Ulterior, reclamanta a comunicat la cererea pârâtei hotărârile judecătorești legalizate la data de 1.08.2011. Predarea imobilului s-a realizat în mod efectiv la data de 8.12.2011.

Tribunalul a apreciat că numai pentru perioada 01.08.2011 - 08.12.2011 pot fi analizate reaua credință a pârâtei și refuzul punerii în executare a dispozițiilor sentinței civile nr.1431 din 11.12.2009 de Tribunalul București, Secția a V-a civilă.

Activitatea pârâtei RA APPS este reglementată de H.G. nr.60/2005 care în anexa 1, Regulamentul de organizare și funcționare, prevede la capitolul IV la art. 11  pct. 12 că punerea în executare a hotărârilor definitive și irevocabile ale instanțelor judecătorești referitoare la retrocedarea de bunuri și valori este de competența consiliului de administrație a regiei, astfel cum acesta este constituit în conformitate cu dispozițiile art. 7 și 8 din Regulament. Potrivit  art. 13 din Regulament  Consiliul de administrație se întrunește în ședințe ordinare, o dată pe lună sau ori de câte ori este nevoie, la cererea președintelui ori a 2 dintre membrii săi și adoptă hotărâri valabile cu votul a cel puțin 3 dintre membrii săi.  La data de 23.09.2011, s-a adoptat nota de fundamentare privind punerea în executare a sentinței ce a fost supusă aprobată la data de 13.10.2011 în Consiliul de administrație. Ulterior, la data de 08.12.2011, imobilul a fost efectiv predat reclamantei. Deși nu au fost depuse la dosar aceste înscrisuri,  reclamanta nu a contestat existența  sau conținutul acestora.

Având în vedere dispozițiile care reglementează activitatea și atribuțiile consiliului de administrație, procedura efectivă derulată în cauză cu privire la punerea în aplicare a sentinței civile nr. 1431 din 11.12.2009 de Tribunalul București, rezultată din succesiunea  adoptării și întocmirii înscrisurilor necesare executării titlului executoriu, tribunalul a apreciat că pârâta nu a refuzat punerea în executare a sentinței, nefiind dovedită reaua credință a acesteia. Tribunalul a observat că, anterior depunerii cererii de chemare în judecată și comunicării citației către pârâtă, aceasta emisese nota de fundamentare, ceea ce demonstrează buna credință a pârâtei în punerea în executare a sentinței.

Susținerea reclamantei conform căreia reaua credință a pârâtei este dovedită prin soluționarea cu întârziere  de 7 ani a notificării ceea ce atrage  răspunderea civilă delictuală a pârâtei, nu a putut fi reținută ca temei al cererii de chemare în judecată ce are ca obiect restituirea fructelor civile ca urmare a restituirii imobilului și este încadrată în drept pe dispozițiile art.480-487 C.civ.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 582/A din 26.11.2015 Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că susținerea conform căreia, de la momentul notificării de către persoana îndreptățită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, deținătorul imobilului nu mai poate invoca buna credință, nu poate fi reținută, întrucât nicio prevedere din Legea nr. 10/2001 nu autorizează o astfel de interpretare. Formularea notificării constituie temei pentru derularea procedurii administrative care se poate finaliza inclusiv cu  emiterea unei decizii de respingere a pretențiilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Din această perspectivă, nu se poate considera că persoana care deținea imobilul nu ar mai avea un titlu valabil și ar fi de rea credință de  la momentul la care a fost formulată notificarea.

Decizia sau dispoziția de restituire în natură a imobilului care face obiectul Legii nr. 10/2001 produce efecte pentru viitor și nu pentru trecut, astfel că sunt greșite susținerile contrare ale apelantei.

De asemenea, nu se poate reține susținerea că pârâta ar fi încetat să mai fie de bună credință la momentul la care s-a formulat contestație împotriva deciziei de respingere a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece contestarea în termen a deciziei de respingere nu echivalează cu desființarea titlului emitentului deciziei, neputându-se anticipa care va fi soluția dată de către instanțe în procesul respectiv.

Până la momentul la care nu s-a desființat irevocabil titlul pârâtei, aceasta beneficiază de prezumția de bună credință, astfel că a cules în mod legal fructele civile.

Susținerea conform căreia momentul cunoașterii viciului titlului nu are nicio legătură cu momentul comunicării de către apelantă către pârâtă a hotărârii judecătorești legalizate este parțial adevărată, deoarece, din perspectiva punerii în executare a hotărârilor judecătorești, este relevantă data la care aceasta a rămas irevocabilă (hotărârile pronunțate în procesele având ca obiect contestație formulată  în baza  art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi puse în executare la momentul rămânerii definitive conform art. 377 din Codul de procedură civilă de la 1865). Cu toate acestea, potrivit vechiului Cod de procedură civilă, hotărârile irevocabile pronunțate în recurs nu se comunicau părților, prima instanță reținând corect obligația  creditorului de a comunica debitorului  copia titlului executoriu pentru a putea avea pretenția ca acesta din urmă să execute voluntar (fără a fi nevoie de executare silită) obligația  de predare a imobilului, cum s-a întâmplat în speță.

Prin urmare, de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care pârâta a fost obligată să restituie imobilul, ea nu mai poate beneficia de prezumția de bună credință, dar aceasta nu înseamnă că executarea benevolă s-ar putea face instantaneu, fără urmarea procedurilor prevăzute de lege și indicate de către tribunal.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 se completează cu dispozițiile dreptului comun (Codul civil), dar nu în ceea ce privește aspecte care sunt reglementate  prin legea specială. Buna credință a pârâtei s-a menținut până la momentul în care instanțele au pronunțat hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care a fost obligată la predarea imobilului către apelantă. De la momentul luării la cunoștință de existența obligației menționată anterior, intimata, în colaborare cu apelanta, a întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru a îndeplini voluntar cele stabilite prin titlul executoriu.

Din moment ce dispoziția sau decizia de restituire în natură, respectiv hotărârea judecătorească de restituire în natură a unui imobil care face obiectul Legii nr. 10/2001 sunt acte juridice care produc efecte doar pentru viitor, instanța de apel nu a reținut susținerile apelantei în sensul că acestea ar produce efecte și pentru trecut, deoarece viciile titlului ar fi fost cunoscute la un moment anterior celui la care s-au tranșat irevocabil raporturile juridice guvernate de Legea nr. 10/2001. Durata de soluționare a notificării (în faza administrativă și eventual în faza judiciară), nu este relevantă din perspectiva momentului la care putea fi și a fost executată voluntar hotărârea judecătorească de restituire a imobilului și nu este relevantă din perspectiva dreptului posesorului de bună credință de a culege fructele pe perioada în care această stare de fapt a subzistat. De altfel, intimata a arătat pertinent în întâmpinare, preluând cele arătate în hotărârea primei instanțe, că dreptul apelantei reclamante la restituirea imobilului a existat și a fost recunoscut în mod definitiv și irevocabil doar începând cu data de 09.05.2011, când a fost pronunțată decizia nr. 3766 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel a reținut că intimata a fost de bună credință și după momentul pronunțării deciziei menționate anterior, din moment ce a predat imobilul voluntar, fără a fi necesar ca apelanta să sesizeze un executor judecătoresc pentru executarea silită a obligației de predare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., arătând că instanța de apel a procedat la o interpretare greșită a dispozițiilor art. 485, 486, 487 C.civ. indicate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a percepe fructele, este esențial ca posesorul bunului să aibă convingerea fermă că are un titlu care îl îndreptățește la aceasta, buna-credință fiind necesar să existe la momentul culegerii fructelor.

Prin urmare, dacă posesorul este notificat sau este chemat în judecată, odată cu primirea notificării sau a cererii de chemare în judecată, buna sa credință încetează.

Chiar dacă s-ar considera că nu de la data formulării notificării, la nivelul anului 2001, pârâta ar fi de rea credință, de la data formulării cererii de chemare în judecată privind restituirea imobilului (26.09.2007) este evident că aceasta a cunoscut viciile titlului în baza căruia încasa chiria.

Este eronată interpretarea instanței de apel în sensul că pârâta a cules în mod legal fructele civile până la momentul desființării în mod irevocabil a titlului său, în condițiile în care dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut prin sentința nr. 1431 din 11.12.2009 a Tribunalului

București, dată de la care reaua-credință a pârâtei este indiscutabilă.

Cel puțin din momentul pronunțării deciziei civile nr.4322 din 16.06.2010 a Curții de Apel, executorie, nu se mai poate reține buna credință a pârâtei, cum eronat a apreciat instanța de apel.

Contrar celor reținute de instanța de apel, buna sau reaua-credință nu poate fi analizată în raport cu momentul comunicării de către reclamantă a hotărârilor judecătorești legalizate de restituire a imobilului.

Momentul cunoașterii viciilor titlului (cu consecința obligării plății fructelor civile culese) de la care, conform legii, se apreciază reaua credință, nu are nicio legătură cu momentul comunicării de către reclamantă a hotărârilor judecătorești legalizate, hotărârile fiindu-i cunoscute și opozabile pârâtei încă din momentul pronunțării lor, întrucât aceasta fusese parte în procesul de restituire, în calitate de pârâtă. Comunicarea hotărârilor a urmărit accelerarea predării imobilului, fără relevanță

cu momentul aprecierii relei credințe.

Legea nr. 10/2001 are un domeniu limitat de aplicare și nu reglementează situația fructelor civile percepute, sens în care, contrar considerentelor instanței de apel, în speță devin aplicabile prevederile generale în materie, adică ale Codului civil.

În mod greșit a apreciat instanța de apel buna credință a pârâtei în raport cu punerea în executare a sentinței nr. 1431 din 11.12.2009 a Tribunalului București, întrucât pârâta a încetat să mai fie de bună-credință din momentul cunoașterii viciilor cu privire la dreptul său de proprietate. Faptul că ulterior soluționării definitive și irevocabile a acțiunii privind restituirea imobilului aceasta a îndeplinit procedura de predare primire nu înseamnă că a fost de bună credință când a încasat fructele civile, aceasta fiind constrânsă la o atare conduită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Mai mult, chiar după pronunțarea hotărârii instanței supreme în sensul obligării pârâtei la restituire, aceasta a tergiversat momentul predării imobilului pentru a încasa în continuare chiriile, imobilul fiind predat după mutarea chiriașului, moment de la care pârâta nu mai avea vreun interes financiar să nu restituie imobilul.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului în sensul obligării RAAPPS la plata sumei de 1.257.350 lei reprezentând contravaloarea chiriei încasate în perioada 29.09.2008 - 08.12.2011, cu plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data scadenței (29.09.2008) până la data achitării debitului principal.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea principală are ca obiect solicitarea reclamantei, căreia i s-a restituit în baza Legii nr.10/2001, în natură, imobilul aflat în posesia pârâtei, de obligare a acesteia la plata contravalorii fructelor civile încasate, reprezentând chiria percepută în baza unui contract derulat pe perioada ce constituie obiect al litigiului, 29.09.2008 - 8.12.2011.

Reclamanta a susținut, în principal, că momentul de la care este îndreptățită a culege aceste fructe (ce coincide cu cel de la care pârâta ar fi cunoscut viciile titlului de care s-a prevalat în exercitarea posesiei) este cel al notificării formulate în baza Legii nr.10/2001, însă a arătat că pot fi considerate ca reprezentând astfel de momente și cel al introducerii contestației împotriva deciziei de respingere a notificării de restituire în natură, respectiv cel al pronunțării hotărârii de primă instanță, a instanței de apel sau a instanței de recurs.

Instanța de apel a analizat susținerile reclamantei prin prisma dispozițiilor speciale ale Legii nr.10/2001 coroborate cu cele ale dreptului comun, apreciind că data de la care poate fi analizată buna credință a posesorului neproprietar este cea a pronunțării hotărârii irevocabile de restituire în natură a bunului. Analizând comportamentul pârâtei începând cu această dată, instanța de apel a apreciat că pârâta a întreprins demersurile necesare, conform procedurilor interne prevăzute în regulamentul de organizare, și a restituit de bunăvoie imobilul într-un termen rezonabil, astfel că despăgubirile pretinse de reclamantă nu pot fi acordate.

Reclamanta a criticat în baza art.304 pct.9 C.proc.civ. determinarea momentului încetării bunei credințe de către instanța de apel, susținând că au fost încălcate  dispozițiile art. 485-487 C.civ.

Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele ce se vor arăta în continuare.

Sunt corecte constatările instanțelor de fond în sensul că dispozițiile dreptului comun se aplică în cauză în măsura în care nu contravin normelor speciale edictate în materia restituirii proprietăților.

Spre deosebire de situația unei acțiuni în revendicare, în care proprietarul se prevalează de un

titlu preexistent astfel că, de la momentul notificării posesorului, acesta este prezumat că a cunoscut viciile titlului său, devenind un posesor de rea credință ținut a restitui fructele civile, în situația Legii nr.10/2001, decizia de restituire în natură a imobilului reprezintă titlul de proprietate de care titularul, care și-a redobândit bunul într-o procedură administrativă, se poate prevala pentru a pretinde posesia imobilului și fructele civile produse de acesta.

Prin urmare, în absența unui drept real preexistent, nu se poate aprecia că notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 răstoarnă prezumția de bună credință a posesorului bunului, cu atât mai mult în situația în care acesta, ca unitate deținătoare, respinge cererea de restituire în natură a imobilului, considerând că solicitantul nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii în procedura administrativă.

Nici momentul introducerii pe rolul instanței a unei acțiuni în contestarea deciziei de

respingere nu are un astfel de efect, în condițiile în care, față de respingerea notificării, prin procedura jurisdicțională declanșată se urmărește tocmai obținerea acestui bun.

Din acest punct de vedere, criticile recurentei sunt lipsite de temei legal.

Instanța de apel a considerat, însă, că momentul de la care se poate aprecia că reclamanta deține un titlu constitutiv al dreptului de proprietate este cel al rămânerii irevocabile a hotărârii în dosarul privind contestația formulată în baza Legii nr.10/2001, respectiv 9.05.2011, susținând că hotărârile pronunțate în baza art.26 din Legea nr.10/2001 nu pot fi puse în executare la momentul rămânerii definitive.

Înalta Curte apreciază că, în absența unei dispoziție legale derogatorii în ceea ce privește  regimul juridic de drept procesual al unor asemenea hotărâri, nu poate fi reținută o atare apreciere a instanței de apel, care, de altfel, nu a oferit niciun argument juridic în sprijinul acestei motivări.

Potrivit dispozițiilor art.377 alin. (1) C.proc.civ., hotărârile date în apel sunt hotărâri definitive, astfel că, de la acest moment, ele dobândesc și caracter executoriu.

În cauză, prin decizia nr.432/A din 16.06.2010, Curtea de Apel a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr.1431/2009, pronunțată de Tribunalul București, prin care s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și a fost obligată pârâta la restituirea imobilului.

Acesta înseamnă că ceea ce a statuat instanța de fond în privința recunoașterii calității de persoană îndreptățită la restituirea în natură și a obligației instituite în sarcina pârâtei de a restitui respectivul imobil, își produce efectele de la data pronunțării deciziei din apel. În speță, din acel moment, aceste dispoziții conținute în hotărârea instanței de fond, apreciate ca fiind legale și temeinice în apel,  instituie în patrimoniul reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului și impun pârâtei obligația de a respecta acest  drept, inclusiv în ceea ce privește atributul culegerii fructelor civile.

Pe de altă parte, este greșită și apărarea pârâtei în sensul că dreptul de folosință al reclamantei nu era născut anterior datei predării imobilului, 8.12.2011, până la acea dată operând prezumția de bună credință în utilizarea cu titlu a bunului, întrucât această prezumție a încetat la data la care s-a recunoscut dreptul reclamantei cu titlu definitiv și s-a impus în sarcina pârâtei obligația corelativă de a restitui acest imobil.

Prin urmare, momentul la care pârâta a cunoscut viciile titlului său, devenind aplicabile reglementările art.487 C.civ., este cel la care hotărârea judecătorească,  pronunțată în contradictoriu cu aceasta, prin care reclamantei i s-a constituit titlul de proprietate a devenit executorie, deci producătoare de efecte juridice. Buna sau reaua credință a posesorului care încasează fructele civile se raportează la caracterul constitutiv de drept real al hotărârii menționate și nu este influențată de problema executării voluntare sau pe cale silită a respectivei hotărâri, astfel că demersurile vizând punerea în executare a acestei hotărâri, analizate în considerentele deciziei recurate, nu sunt relevante din acest punct de vedere.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a ignorat efectul juridic constitutiv de drept al hotărârii definitive și executorii asupra calificării conduitei posesorului imobilului ca fiind de bună sau de rea credință, cu consecințe asupra momentului de la care poate fi analizată cererea de restituire a fructelor civile încasate, confundând acest aspect cu demersurile de punere în executare a respectivei hotărâri, deși reaua credință în perceperea fructelor este distinctă de conduita debitorului în procedura de executare.

Reținând că sunt îndeplinite dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ. în ceea ce privește interpretarea și aplicarea art.487 C.civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat, în baza art.312

alin.(1) C.proc.civ.  hotărârea recurată.

Având în vedere faptul că, față de soluția pronunțată, care constata neîndeplinirea condițiilor de existență a obligației de restituire a fructelor civile, în apel nu a fost analizat cuantumul prejudiciului pretins prin prisma probatoriului administrat, Înalta Curte a trimis cauza spre soluționare aceleiași instanțe de apel, care va relua judecata inclusiv asupra acestui aspect.